OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Supraexpus mediatic, într-un mod care unui român trăitor în vremurile ceauşiste îi poate da frisoane, Barack Obama a reuşit, orice ar spune contestatarii, să redefinească entuziasmul. Orator redutabil, noul locatar de la Casa Albă a mai electrizat o dată mulţimile adunate la Washington pentru a asista la jurămîntul de învestitură. Un jurămînt depus pe timp de furtună – a spus Obama –, pentru că America este în război împotriva terorismului, urii şi violenţei, precum şi în mijlocul unei crize generate – a subliniat el – de lăcomie şi iresponsabilitate. Washington Post observa că, dacă instalarea lui Barack Obama are loc într-un context asemănător cu acela în care venea la putere Franklin Delano Roosevelt, în 1933, în plină criză economică şi financiară, situaţia personală îl apropie mai degrabă de John Fitzgerald Kennedy, primul preşedinte romano-catolic din istoria Statelor Unite. Asemenea acestuia, Obama – primul preşedinte american de culoare – a pus în centrul proiectului său schimbarea. Barack Obama propune relegitimarea Americii ca naţiune conducătoare a lumii, dar nu prin forţă brută şi insuflarea fricii, ci prin puterea principiilor, toleranţă şi înţelepciune.

 

Fostul secretar de stat în timpul administraţiei Clinton, Madeleine Albright, a comparat misiunea ce-i revine noului preşedinte cu reproiectarea unui avion în timpul zborului. O formulă care elogiază calităţile pilotului şi îi acordă, preventiv, circumstanţe atenuante în caz de eşec. Pentru că teama de un fiasco nu îi ocoleşte nici pe cei mai exuberanţi dintre admiratorii preşedintelui. Cît îi priveşte pe sceptici, aceştia neagă însăşi consistenţa politică a lui Obama, fără a-i contesta, totuşi, calităţile intelectuale. Ei sînt de părere că apariţia sa surprinzătoare şi fulminantă în prim-planul politicii americane este rodul unei operaţiuni de marketing politic fără precedent în istoria Americii. Personajului cu aură aproape mistică i-ar fi fost atribuite, astfel, puteri supranaturale, capabile să demoleze construcţia demonică a neoconservatorilor, a căror expresie politică a fost administraţia Bush. O sarcină care rezona şi cu resentimentele pe care politica predominant intervenţionistă şi brutală a republicanilor le-a sădit chiar şi printre aliaţii tradiţionali. Prima fază a operaţiunii – cea electorală – a fost un succes. Bush junior se retrage discret, în manuale, ducînd cu sine grele şi, pe alocuri, nemeritate culpe. Nemeritate deoarece se impune, totuşi, o demarcaţie între obligaţia de a da un răspuns adecvat reţelelor terorii şi de a înlătura un regim despotic şi pe conducătorul său sangvinar, pe de o parte, şi gestionarea dezastruoasă a situaţiilor din Afganistan şi mai ales din Irak, pe de altă parte. Trecutul e trecut. Preşedintele Obama i-a mulţumit predecesorului său pentru serviciul adus naţiunii, gest cutumiar obligatoriu în America, dar de neconceput la Bucureşti, unde primul lucru pe care îl face o nouă administraţie la instalare este să blameze greaua moştenire lăsată de precedenta.

 

La chemarea conducătorului învestit cu putere şi încredere, americanii îşi revin, se şterg de praf şi purced la refacerea ţării. Nava-amiral a civilizaţiei occidentale porneşte spre recîştigarea măreţiei, animată de promisiunea libertăţii şi a fericirii. La Bucureşti, Iaşi sau Cluj, românii continuă să aştepte. Uniţi în privilegii, oportunism şi nesimţire, liderii lor promit şi cer sprijin pentru modernizarea ţării. Oferă la schimb, declarativ, sacrificarea intereselor de grup în favoarea naţiunii şi supunerea necondiţionată în faţa legii. Pe tarabă, alături de mititei şi bere, se vînd la preţ redus iluzii de tot felul. Printre ele, aceea că poporul român poate face faţă crizei mai uşor decît orice altă ţară europeană, prin solidaritate şi înţelepciune. Aşa s-a întîmplat şi cu paranteza comunistă, cea mai lungă şi mai dureroasă din Europa, la fel, cu nesfîrşitul proces al decomunizării şi al reintegrării europene. La timonă cu Barack Obama, americanii redefinesc noţiunile de entuziasm, credinţă şi responsabilitate, cărora românii le-au pierdut pînă şi sensul. Americanii mai cred în miracole, pentru că, uneori, profesionalismul le face posibile. Chesley Sullenberger, pilotul al cărui avion pierduse ambele motoare, îndreaptă aeronava spre rîul Hudson, trece razant cu Podul „George Washington“ şi amerizează de urgenţă.

 

Nici un pasager nu este rănit. Pilotul-erou are deja un fan-club şi a primit cheile New York-ului. Pare stingherit de toată această publicitate. E un om normal, care a încercat şi a reuşit o manevră extrem de dificilă. Într-un spital din România, un bolnav se stinge fără ca medicii de la Urgenţă să intervină. Domnul Lăzărescu reface, periodic, drumul prin Iadul impus de alţii. Şi el e un om normal, care are nevoie de compasiune şi de asistenţă medicală decentă. Unii dintre doctorii pe care boala îi aduce în calea domnului Lăzărescu sînt, la rîndul lor, oameni perfect normali, dar în paradigma iresponsabilităţii, a corupţiei şi a nesimţirii promovate de clasa politică. America domnului Sullenberger bate adesea ficţiunea, prin iniţiativă şi profesionalism. Iar cînd simt miros de putregai, naivii şi copilăroşii americani – cum le place unora dintre români să-i catalogheze – acţionează din instinct democratic şi încearcă să-l elimine. România domnului Lăzărescu depăşeşte şi ea ficţiunea, dar rămîne prizonieră pe tărîmul ororilor.