OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Dan C. MIHAILESCU
Literatura romana in postceausism. Proza. Prezentul ca dezumanizare, vol. II
Editura Polirom, Colectia „Collegium. Litere“, Iasi, 2006, 390 p.

Au aparut, iata, la Editura Polirom primele trei volume din Literatura romana in postceausism de Dan C. Mihailescu: Memorialistica sau trecutul ca reumanizare (volumul I, 2004), Proza. Prezentul ca dezumanizare (volumul II, 2006) si, recent, Eseistica. Piata ideilor social-politice (volumul III, 2007; un al IV-lea volum va fi „rezervat completarilor“, dupa cum declara autorul in prefata). Absolvent al filologiei bucurestene, fost cercetator literar, editorul suplimentului Litere, arte, idei al ziarului Cotidianul si cronicar literar la revistele Transilvania, 22, Ziarul de duminica, autor de carti de critica si eseistica literara si traducator, Dan C. Mihailescu este, mai ales, un personaj mediatic foarte cunoscut gratie longevivei emisiuni de la Pro TV, Omul care aduce cartea (realizata incepind din 1999).

Prin „panorama“ (cu termenul autorului) in patru volume a Literaturii romane in postceausism, Dan C. Mihailescu doreste, de data aceasta, sa figureze in ipostaza acelui „istoric literar care (inca) salasluieste in mine“ (citez din prefata la volumul II, intitulata „Mania lirismului si naratiunea ca penitenta“). De fapt, in volumul al doilea al cartii – despre care va fi vorba in rindurile care urmeaza – transpare o dorinta „scindata“, contradictorie, pentru ca, pe de o parte, autorul ne previne ca selectia de opere si autori propusa e incompleta si, oricum, e tratata cu mijloace impresioniste de catre un cronicar amator mai degraba de poezie, iar pe de alta, isi exprima regretul ca lipsesc din carte unele titluri indispensabile panoramei istorice si pe care nadajduieste ca le va putea recupera in volumul IV. Si inca o observatie preliminara, apropo de „panoramele“, sintezele literare care apar/pe care le asteptam in zilele noastre: cartea aceasta – greu de spus sinteza – se construieste din cronici de intimpinare, scrise „sub presiunea momentului si a redactiilor“, intre 1995-2004, in 22, Romania literara, Ziarul de duminica, se configureaza asadar din mers, din fragmentele unui puzzle a carui semnificatie de ansamblu e greu de vazut acum. Poate va propune una insusi autorul in ultimul volum anuntat. Desi, probabil, nici nu e nevoie, pentru a fi in pas cu demersul de tip postmodern, pluralist si amator de alternative, rezistent la interpretarile holiste. De altfel, Dan C. Mihailescu declara a avea „fobia teoriei literare“, deci pericolul teoretic n-ar fi, din start, asa de mare.

Lipsa apetentei teoretice, alaturi de impresionismul „incurabil“ via G. Calinescu si N. Manolescu, se resimte in felul in care departajeaza si numeste sectiunile cartii: subtitluri stufoase si impresioniste amintesc foarte mult de compartimentarile facute de Radu G. Teposu – un modernist ratacit printre postmoderni – in a sa Istorie tragica &grotesca a intunecatului deceniu literar noua. Tot un fel de modernist printre postmoderni este si Dan C. Mihailescu, un cronicar pasionat si curios care se vede confruntat, dupa ’90, cu explozia unor noi formule prozastice pentru care marturiseste – cum n-o face nici un alt critic, sa recunoastem – ca i-a lipsit/a trebuit sa deprinda din mers instrumentarul adecvat. Revenind la structura acestui volum, el e alcatuit din trei parti, in care sectiunile sint departajate tipologic, sub titluri metaforice, suficient de imprecise (comprimind tipologii diferite): „Semne din alte vremi. Parabole, fabulos, calofilie“, „Realismul apocaliptic si deriziunea. Umorul bonom sau monstruos. Viziunea cruda. Cinismul“, respectiv „Ego-grafia ca provocare.

Triumf narcisiac sau nevroza? Autoscopia exuberanta si melancolia neputintei fictionale. Romanul de gasca &sictir“. in linii mari, se poate spune ca prima sectiune, chiar si a doua contin scrieri din seria „recuperarilor epice surprinzatoare (s.a.) de dupa 1989“ (Mihail Villara, Alexandru Vona, I.D. Sirbu, Stelian Tanase), dar si scrieri noi ale autorilor debutati inainte de 1990 (Mircea Nedelciu, Stefan Agopian, Gheorghe Craciun etc.), in vreme ce in ultima isi fac loc tinerii scriitori, „nouazecistii“, „egografi“, biografisti si autofictionari (alaturi de „maestrul“ Mircea Cartarescu – mai tinerii sai discipoli cenaclisti: Sorin Ghergut, Cezar-Paul Badescu, Ioana Baetica etc.; dar si nume precum Simona Popescu sau Ion Manolescu; autori mai tineri alaturi de mai putin tineri: Sorin Stoica, Alina Nelega, Mira Feticu, Ovidiu Verdes sau Radu Paraschivescu). Cum se vede, intre „ego-grafie“ si „romanul de gasca &sictir“, de pilda, e o buna distanta, ca si intre „umorul bonom“ si „viziunea cruda“ etc., spun acestea pentru a semnala departajarea nu tocmai riguroasa a „materiei“. Analogia cu Radu G. Teposu poate merge pina la sugestiile date de titlul volumului in discutie, Proza. Prezentul ca dezumanizare: jovialul Radu G. Teposu face o istorie „tragica“ si „grotesca“ a „intunecatului“ deceniu noua, in vreme ce jovialul Dan C. Mihailescu face una aproape similara (ma refer la registrul sugerat de titlu), dedicata primelor doua decenii (cu aproximatie) care au urmat „intunecatului“ deceniu noua.

Justificarea acestui titlu e, din nou, una impresionista si nicidecum vreun joc de cuvinte care sa faca aluzie la titlul primului volum (Memorialistica sau trecutul ca reumanizare: „s…t determinante mi-au ramas senzatia de necropsie sociala, imaginea de crematoriu de sperante, gustul de cenusa al fictiunii. Lectura unui univers handicapat, abuzat si dezabuzat“. Desi totul ar arata mai degraba o echilibrare de forte literare in deceniile respective, Dan C. Mihailescu inclina catre perspectiva „dezumanizarii“. Pare a atirna serios in cumpana un anumit moralism pudibond, refractar la patologie, iubitor cu patima de „pasunism sadea“ – cum se exprima autoironic autorul –, de vitalitate si estetism in literatura. „Deprimismul“, „mizerabilismul“, „pansexualismul si egocentrarea patologica“ a prozei nouazeciste ii displac funciar criticului, cum nu se sfieste s-o declare, lucru care nu-l impiedica, totusi, sa-si exercite meseria de cronicar constiincios. De altfel, odata pus punct final cartii, autorul socoteste ca si-a facut datoria intr-un gen „inadecvat fiintei, pregatirii si asteptarilor sale“ si rasufla usurat.

Dualitatea auctoriala exista, asadar, in permanenta si ea se simte in tensiunea intre cronicarul patimas, subiectiv in exces, si istoricul literar, care isi doreste detasare, dispensare de umori si, daca nu exhaustivitate, cel putin reprezentativitate pentru viziunea de ansamblu a cartii sale.
Dan C. Mihailescu este, insa, inainte de toate, un personaj irezistibil, cu „cartile pe fata“: debordant, spumos, savuros. Si nu ma refer la imaginea de la televizor, ci la aceea lasata de scrisul sau. Iar cartea de fata este, inainte de orice, o carte de eseistica sarmanta, care are in centru un personaj (ca in eseurile lui Montaigne). Care se dezvaluie cititorilor, in prefata – preferinte si refuzuri literare, tipul de perceptie asupra prozei, context socio-cultural care-l obliga sa-si intoarca privirea asupra prozei –, si toate acestea „ca sa stiti cu cine stati de vorba“.

Jocul acesta al naturaletei este, oricum, reconfortant si, cel mai adesea, fiecare text critic al volumului se citeste din curiozitatea de a surprinde tocmai reactia de lectura a criticului-personaj. De remarcat, in acest sens, cronicile empatice si spumoase dedicate lui Mircea Cartarescu, Radu Paraschivescu, Gheorghe Craciun, intimpinarea – cum sa zic? – justa (amuzat-ironica la adresa prefetei lui M. Cartarescu) a cartii lui Cezar-Paul Badescu (Tineretile lui Daniel Abagiu), cronica la Exuviile Simonei Popescu (toate din sectiunea a treia). Cumva „nepriceput“, ca sa-l parafrazez, in materie de instrumentar, dar si de aperceptie se arata cronicarul cind vine vorba de literatura „fractalica“ a lui Ion Manolescu, de cea agresiv-erotica a Ioanei Baetica (exista adesea in textele respective formulari de un umor involuntar) etc. in fond, Dan C. Mihailescu e un stilist savuros cu o perceptie „continutistica“ a prozei, atent, cum singur declara, la sociologia si psihologia personajelor, si nu la fabulatie, structura, cadru teoretic.

Cele doua mari linii prozastice pe care le distinge cronicarul in primele doua decenii postceausiste – si acesta e singurul fir teoretic care strabate volumul – sint urmatoarele: „Una este cea a realismului cinic, grotesc, argotic si cu fibra apocaliptica (Radu Aldulescu, Daniel Banulescu, Caius Dobrescu, Dan Stanca, Adrian Otoiu, Petre Barbu, Razvan Petrescu, Rasvan Popescu s.a.) s…t. A doua tendinta vizeaza, dimpotriva, «trecutul», constiinta captiva in mitul copilariei, s…t, fie la modul oniric luxuriant, ca in Orbitorul lui Cartarescu, fie cvasiproustian si cu autenticitati eliadesti s…t (vezi Alexandru de Ion Manolescu, Exuvii de Simona Popescu, Oniria lui Corin Braga, un trend in care intra binisor, la rigoare, Zbor in bataia sagetii de Patapievici...)“. O tendinta realista si o tendinta ilustrata de autofictiune (cu trimiteri la Proust si Eliade!) – o tipologie excesiv modernista (cu exceptia termenului de autofictiune), ambele vazute ca literatura „dezumanizanta“, toate acestea arata nu atit un istoric cit un eseist care-si asuma cu dezinvoltura (cu voluptate chiar) demodarea si subiectivitatile colocviale.