OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Sînt mai multe lucruri care îi apropie pe liderii celor două partide de la guvernare decît cele care-i despart: mineriadele comune, devalizarea băncilor, punerea pe butuci a economiei naţionale, încă de pe vremea cînd li se mijeau averile la umbra mesteacănului crescut la şcoala bolşevică. Nu au credinţe în valori, nu le pasă de banul public, nu ştiu care-i măsura, ce înseamnă cum­pătarea, bunul-simţ şi gratitudinea. Sînt din acelaşi aluat şi de aia se ţin de guvernare, împreună.

Ameninţările cu ieşirile de la guvernare, pe rînd sau cu plutonul, nu sînt decît zgomote de artificii. Mircea Geoană e mulţumit cu poziţia pe care o are. Va merge cu cel care îi asigură sinecura. Şi momentan Băsescu e garanţia menţinerii fotoliului de şef al Senatului. Chiar dacă nu-i place să recunoască, în altă ecuaţie nu ar mai avea nimic. De aceea, probabil, şi face pe sparring-partener-ul lui Băsescu.

Numai un naiv poate crede în trîmbiţata sa neapartenenţă la vreo structură. Dar strategia de anul trecut a curs bine. Cu lacrimi în Săptămîna Patimilor, bucureştenii au căzut în extaz în faţa Măriei Sale, aducătorul de şosele suspendate de cer. Nu a făcut nimic pentru Capitală. Dar asta nu mai contează atunci cînd alegătorul trebuie sedus. E clar că Mircea Geoană nu are cotă electorală destulă pentru a-l bate pe Băsescu. Şi atunci e bine ca de aceeaşi casă să ţină şi fiul legitim şi cel risipitor. Aici e mare Viorel Hrebenciuc. În arta decorării curţii şi a strîngerii perdelelor după vreo cină de taină e magistru.

În PD-L sînt tot mai mulţi lideri contestatari ai lui Băsescu. Nici unul nu are curajul să iasă la lumină. Dosarul de la Cotroceni i-ar tăia suflul sistolic şi puterea de a ridica mîna împotriva celui care i-a fost mamă, tată şi comandant.

FSN-ul e mai grupat ca oricînd. Chiar dacă pe gustul presei se mai serveşte cîte o tartină cu disidenţă gratinată, oamenii sînt uniţi în cuget şi-n simţiri. Uitaţi-vă la Mircea Geoană şi vedeţi în el băiatul de sistem care, lăsat singur, s-ar rătăci pe drumul Dăbulenilor şi nici pepeni nu ar fi în stare să culeagă. E un amărăştean ce-şi joacă rolul. În alte epoci ar fi fost bun de vechil la vreo curte sau vreun cărător de ţucaluri la măritele feţe boiereşti. Acum e şef de Senat. Şi îi datorează totul lui Ion Iliescu, cel care l-a năşit ca om politic, şi acum prezidenţiabilul cu fireturi fine îi este nerecunoscător Bunicuţei. Dar aşa-i în tenis, vorba lui Amza Pellea.

Privind cum arată căruţa de guvernare, nu-mi vine decît să-mi plîng mai întîi mie de milă, că am fost un prost cînd i-am arătat calea populară europeană lui Traian Băsescu. Şi cîtă dreptatea avea cînd îmi spunea că partidul său şi el însuşi nu se regăsesc în bazaconiile dreptei politice europene. Poate că lipsa sa de apetit se simte în distinsa familie a creştin democraţilor de la Bruxelles. De aia e un nimeni. Despre cohorta sa de răspîndaci, în curînd, nu-şi va mai aminti nimeni. Asta îi leagă cel mai mult: frica de a rămîne singuri.