OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

„Cind se va simti mina dvs. la Teatrul National din Bucuresti?
in cel mai fericit caz, peste un an. s…t E si un avantaj de timp: contractul meu este pe cinci ani si cred ca abia dupa doi ani pot vorbi de o intrare in normalitate.“
Se implinesc, peste putin timp, trei ani de la acest interviu acordat de Ion Caramitru lui Ovidiu Simonca, la numirea sa in postul de director al Nationalului. Iar normalitatea la TNB arata ca, in tara noastra, de la vocatie la aspiratie e cale lunga.

Dintre numele de regizori pomenite de Caramitru in interviul publicat in Observator cultural – Tompa Gábor, Catalina Buzoianu, Mihai Maniutiu, Alexandru Dabija, Yuryi Kordonskyi –, doar cel din urma a calcat la National, chiar in 2005. Dintre dramaturgii numiti, doar Camil Petrescu si Matei Visniec au aparut pe afis; pe Marin Sorescu, Iosif Naghiu, Dumitru Solomon sau Ionesco nu s-a incumetat nimeni inca sa-i puna in scena (iar in Romania, daca un director de scena n-are chef de un anume autor, nici o sansa pentru directorul teatrului sa-l convinga). Regizorii in voga fie fug de National ca dracu’ de tamiie (cazul tinerilor), fie, daca tot e teatru national, unde totul se poate, ca-i pe bani de la stat, vin cu pretentii imposibil de satisfacut daca vrei sa supravietuiesti experientei.

„Dupa ce criterii se va mai juca un spectacol?
Dupa audienta la public. Poti sa mai joci o piesa la care nu vine publicul? s…t Si sa nu uit sa invoc profitul moral al unui spectacol.“ Nationalul a incheiat anul trecut o analiza de public, din care reiese ca oamenii vin la teatru, iar cit timp oamenii (acea categorie generica de public in care se amesteca pensionarii in cautarea unor contacte sociale si a ocaziei de a mai scoate mirosul de naftalina din hainele „bune“, familiile dornice de quality time si contexte educative pentru progenituri, liceeni intelectualisti care vor sa-si impresioneze virtuala pereche, spectatorii constanti si cei nimeriti din intimplare) umplu salile, nu exista nici un motiv de a le tulbura obisnuintele. Salile umpute de-a valma, fara strategie si fara miza, sint singura iluzorie protectie in fata criticilor venite preponderent din partea unei prese ipocrit comercialiste.
in afara cercurilor de initiati si a publicurilor specifice, titulatura de National ofera o garantie a calitatii (caci lucrurile despre care am auzit si am citit sint mai bune decit necunoscutul); oamenii vin, nu stiu ce cauta sau ce vor, cred ca asa trebuie sa fie. Spectacolele Nationalului formeaza gusturi dupa un calapod a carui masura nimeni n-o stabileste, nimeni n-o gindeste. Totul, pentru ca in Capitala Romaniei nu ai nevoie de strategie, nici macar repertoriala, ca sa ocupi o sala a unui teatru de stat: un oras de trei milioane de locuitori, cu obisnuinte culturale, are nici o duzina de spatii exclusiv de spectacol. Publicul e captiv.

„Cum veti incuraja dramaturgia contemporana romaneasca?
Lucrul este pus la punct in detaliu. Sala Atelier doresc sa o orientez, aproape integral, catre spectacolul experimental. Ea este o sala cu geometrie variabila, un spatiu mai mult sau mai putin neconventional, care poate fi folosit in mai multe ipostaze. in paralel cu aceasta destinatie, voi impune acolo prezentarea pieselor semnificative scrise astazi. Si avem ce prezenta.“
Idolul si Ion Anapoda in regia lui Ion Cojar. Dulcea pasare a tineretii in regia lui Tudor Marascu. Jocul ielelor in regia lui Claudiu Goga. Sinziana si Pepelea in regia lui Dan Tudor. Asa arata teoreticul experiment, in intruparea lui sub chipul premierelor din ultimii ani.
O singura piesa scrisa astazi s-a montat la Sala Atelier – Viata mea sexuala de Cornel George Popa, in regia lui Sorin Militaru (o a doua e in repetitii), daca nu includem in aceasta categorie textul Comedie rosie, al unui fost turnator, actualmente septuagenar. Un singur spectacol poate fi considerat experimental – Privighetoarea si trandafirul dupa Oscar Wilde, in regia lui Carmen Lidia Vidu, propunere venita din partea regizoarei si initiativa a ei.
E de inteles ca TNB sa doreasca sa promoveze textele premiate la concursul Uniter-ului, dar frecventa montarilor (una la un an si jumatate) si calitatea lor justifica, ele, increderea initiala a actualului director ca „avem ce prezenta“? Contribuie sporadicele productii (pentru care s-a dovedit ca e greu sa gasesti regizor) la cresterea calitatii noii dramaturgii? Problema nu e ca spectacolele TNB-ului (mai toate) sint slabe, problema e ca ele nu scriu nici o istorie, nici a trecutului, nici a viitorului teatrului romanesc.

„Ce va doriti ca director al TNB?
Vreau sa recuperez frumoasa lui glorie de altadata, altadata insemnind perioada 1990-1993.“ Pina la glorie, a fost imperativul indepartarii din cladirea teatrului a firmelor si firmulitelor care-o parazitau, pentru o chirie simbolica, de pe vremea lui Dinu Sararu ori dinainte. Obligatia de a crea „evenimente“, spectacole grandioase care sa poata umple Sala Mare, la concurenta cu circul si stadioanele – si asa s-a nascut Burghezul gentilom, genul acela de intimplare teatrala la care spectatorii vin ca sa fie vazuti si sa calculeze mental, cu mindrie, devizul de productie. in 2006, Inima de ciine, cu care a debutat directoratul lui Caramitru, avea parte de mai multe nominalizari la Premiile Uniter, inclusiv pentru cel mai bun spectacol; in 2008, prima scena a tarii e nominalizata doar la un rol secundar, foarte discutabil (Florina Cercel pentru Istoria comunismului povestita pentru bolnavii mintal). Ca sa ajunga la gloria anilor ’90-’93, TNB ar trebui sa dea anunt in presa: „Cautam Andrei Serban“, si sa spere ca va si primi raspuns.

Traim intr-o civilizatie a vedetelor, a numelui care atrage dupa sine capital de vizibilitate. Cu exceptia lui Marius Manole, care populeaza si spatii independente cu buna reputatie, si a lui Dan Puric (sa zic si Claudiu Bleont?), vedetele Teatrului National din Bucuresti apartin generatiei care bate acum 70 de ani. Uneori, e vorba de 70 de ani de teatru, in cazul lui Radu Beligan. Despre cei mai multi dintre tineri, se aude mai mult la rubricile de monden. Chiar si asa, pentru o institutie cu o suta de actori cu carte de munca, Nationalul apeleaza cam des la colaborari (de la Victor Rebengiuc la Crina Muresan). TNB sufera de aceeasi criza care afecteaza constructiile civile in Romania: lipsa personalului calificat. O parte din energia managementului se consuma in strategii de persuasiune a tehnicului, angajat pe perioada nedeterminata cu salariul cvasiminim pe economie. O alta parte, in administrarea masei de actori: pentru ca toata lumea sa fie implicata in procesul artistic, multe dintre productii au distributie mare – da, dar un contingent important (numeric) de actori au angajamente prin alte locuri, fie ele si Facultatea de Teatru…

Nici lecturi, daramite altfel de proiecte, nu se pot face, in conditiile in care de la buget nu prea ai cum plati electricienii, regizorii tehnici si restul lumii cu sume care sa-i motiveze sa nu-si bage tocmai picioarele. Centrul „Ion Sava“, marul discordiei care l-a indepartat pe Andrei Serban de National, are de luni bune un director, in persoana regizoarei si profesoarei Sanda Manu; nici un proiect al centrului n-a fost facut public in ultimul an, iar sectiunea site-ului TNB dedicata lui e goala. Daca nu administratia si sindicalismele de tot felul (ca sa nu mai vorbim despre preocuparile legate de consolidare, in conditiile in care, la proximul cutremur de amploare, numai stilpii Salii Mari ar mai ramine din cladire), atunci ce ar opri conducerea TNB sa riste totul pe cartea impingerii repertoriului undeva mai aproape de secolul XXI? Sau, daca nu a repertoriului, macar a abordarii relatiei cu ziua de azi, comunitatea si cotidianul ei. Pina la Dumnezeul artei te maninca sfintii atelierelor de productie, ai organigramelor si facturilor de zugraveala. Constati ca in foaier nu poate fi amenajat un bar, restaurant sau asa ceva din cauza ca nu are ventilatia necesara. Ca departamentul „coordonare proiecte“ nu poate avea nici un fel de activitate vizibila. Etc.

Nu ca n-ar merge si-asa: cu turnee ale spectacolelor lui Beligan prin tara, organizate de impresari misteriosi si la care biletele se vind cu zecile de euro, cu un public prizonier care vine oricum, pentru ca altundeva n-are unde se duce. Cu spectacole despre care se scrie cel mult ingaduitor (dar in ziua de azi nu cronicile vind, ci machetele platite si articolele din revistele glossy). Iar un teatru national nu poate fi desfiintat de nimeni. S-ar rascula spiritele lui Rebreanu, Camil Petrescu si Ion Sava, cu tot cu mastile lui din Macbeth. Care, ca veni vorba, n-a avut cronici entuziaste la premiera. Macbeth cu masti a ramas legendar in istoria teatrului; se intrevede un asa viitor pentru vreun spectacol al Nationalului zilelor noastre?