OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Platon, nu Prozac; Leibniz, nu Librium; Aristotel, nu Ritalin! Jos cu antidepresivele şi anxioliticele! Jos cu etichetele psihiatrilor şi psihoterapeuţilor! Reflectaţi, analizaţi, contemplaţi şi decideţi pe cont propriu!, sună manifestul noii filozofii, eliberate de reflexele academice şi doritoare să-şi reia locul în agora. Conţinutul ideatic nu e nou, dar aplicarea sa e neaşteptată.

 

Lou Marinoff , Înghite Platon, nu Prozac!, traducere şi studiu introductiv de Florin Lobonţ, Editura Trei, colecţia „Acum pentru viitor“, Bucureşti, 2010, 512 p.

 

Concurînd făţiş terapia psihologică, noua filozofie propune, la rîndul ei, o altfel de consiliere, o vindecare a sufletului prin reflexivitate şi prin elucidarea propriilor premise „filozofice“, a propriilor sisteme de valori, aflăm din cartea Înghite Platon, nu Prozac, scrisă de Lou Marinoff, preşedintele fondator al Asociaţiei Americane a Filozofilor Practicieni. La fel ca în vremea sofiştilor, nimic nu e pe gratis. Doar că acum filozofia practică, devenită „consiliere filozofică“, are un cadru mai strict. Presupune un cabinet (la nevoie poate fi înlocuit şi de o sală de şedinţe sau de o cafenea) şi o tehnică în cinci paşi, PEACE: problema, emoţiile, analiza, contemplaţia şi echilibrul.

Buget pentru dialectică

Primul cabinet de practică filozofică, de consiliere unu-la-unu, a fost deschis în 1981 de filozoful neamţ Gerd Achenbach. Ulterior, profesia s-a dezvoltat şi înspre filozofia de corporaţie (care ajută, de exemplu, la stabilirea sistemului de valori al unei corporaţii) sau înspre acele cafés-philo, care uimeau Franţa acum 10 ani. Ideea unui cabinet de filozofie pare o glumă proastă, o maimuţăreală a cabinetelor de psihoterapie. De altfel, filozofii practicieni vor, la fel ca psihiatrii şi psihoterapeuţii, să se bucure de drept la licenţă şi chiar de acoperirea bugetară a tarifului pentru şedinţele de consiliere. „Dacă medicul vostru generalist vă trimite la un psihoterapeut care nu e medic, dar ale cărui servicii sînt plătite de către asigurarea de sănătate, s-ar cuveni să puteţi fi trimişi şi la un consilier filozofic“ (p. 71), îşi susţine cauza Marinoff.

De unde atîta infatuare din partea filozofilor practicieni faţă de psihologi şi psihoterapeuţi? De ce vindecarea sufletului se obţine mai degrabă în compania lui Hegel decît a lui Freud? (Să spunem că religia şi instituţia confesării sînt scoase din ecuaţie din start, pentru că şi-au pierdut enorm din autoritate, potrivit lui Marinoff.)

Psihologia face rău

Adept al lui Platon şi nu al Prozacului, filozoful practician recurge uneori la sofisme şi artificii retorice neconvingătoare. Aflăm astfel că oamenii cu frămîntări existenţiale „au nevoie de dialog, nu de diagnostic“ şi că „psihologia şi psihiatria îşi depăşesc limitele utilităţii în viaţa oamenilor, începînd să cauzeze mai mult rău decît bine“ (p. 38). Lipsesc însă argumentele. Te-ai fi aşteptat să găseşti nişte studii de calitate a vieţii care să arate că, într-adevăr, clienţii filozofilor sînt mai fericiţi decît cei ai psihologilor (oricum, e puţin probabil să se fi desfăşurat astfel de cercetări).

În schimb, Marinoff se mulţumeşte să reia cîteva din criticile pe care psihoterapeuţii înşişi, cei umanişti (Carl Rogers), le aduceau acum jumătate de secol psihanalizei ortodoxe. Filozoful critică însă nu doar cadrul terapeutic freudian, ci şi psihoterapia în bloc, pentru faptul că ar funcţiona după un model medical, în care se pun etichete (diagnostice), iar clienţii sînt priviţi drept nişte „bolnavi“, nişte fiinţe incomplete, inferioare. Aici, trebuie spus că modelul medical a fost lăsat deoparte de ani buni chiar şi în psihoterapia de sorgine psihanalitică. Mai departe, Marinoff se dezlănţuie, iarăşi în pripă, contra lui Freud, care „a crezut că toate bolile mentale sînt cauzate de afecţiuni ale creierului“ (p. 64). Or, întrega sa carieră, medicul vienez a insistat tocmai pe ideea opusă, anume că unele dintre dezechilibrele mintale (în speţă, nevrozele) nu ar avea un temei biologic (neurologic).

Egoismul ca virtute

În prima jumătate a volumului Înghite Platon, nu Prozac, Lou Marinoff legitimează statutul consilierii filozofice şi trece în revistă principalele curente de gîndire, inclusiv filoanele înţelepciunii budiste şi confucianiste. Mai departe, autorul înşiruie, pe modelul cărţilor de autoajutorare, situaţiile de viaţă în care filozoful profesionist poate ajuta cu mai mult spor decît psihoterapeutul. Nu vă închipuiţi că Marinoff ar fi rezolvat cine ştie de cazuri de isterie, delir sau depresie severă. Cazuistica sa include tensiuni maritale, uşoare anxietăţi, impasuri decizionale sau doliuri neîncheiate, dar nimic grav care să pună la îndoială limitele maieuticii sale terapeutice.

Iată un exemplu, pentru tehnica filozofică PEACE. Janet nu ştie prea bine dacă e cazul să se despartă sau nu de Bob (Problema), soţul hipercritic, căruia nu-i plăceau nici coafura ei, nici faptul că nu-şi dorea o carieră fulminantă. Se simte frustrată şi mînioasă (Emoţiile), pentru că se află la un pas de a doua căsnicie ratată. Cu ajutorul filozofului-terapeut îşi aminteşte că părinţii nu o iubeau şi nu o apreciau, programînd-o cumva pentru eşec (Analiza). Află de la consilierul filozofic că, potrivit utilitarismului şi budismului mahayana, în decizia sa legată de divorţ are tot dreptul să fie egoistă, în măsura în care asta îi va diminua neplăcerile (Contemplaţia), după care decide să plece pentru o vreme de acasă şi să-şi regăsească liniştea la un hotel (Echilibrul).

Tehnici cognitive cu pretenţii filozofice

„Nu am consiliat-o pe Janet decît în acea şedinţă unică“, spune Marinoff, admiţînd că preferă de obicei „terapia de scurtă durată“, adică întîlniri întinse pe trei-şase luni. Felul în care consilierul iubitor de înţelepciune îşi ajută clienţii să devină „filozofi pentru sine“, adică să-şi elucideze (şi să-şi schimbe, dacă e cazul) valorile şi atitudinea faţă de viaţă, seamănă, însă, leit cu şedinţele psihoterapeutice propriu-zise. Psihologul Albert Ellis, „bunicul“ actualelor terapii cognitiv-comportamentale, vorbea acum jumătate de veac despre „filozofiile“ disfuncţionale sau nesănătoase ale pacienţilor. Terapiile cognitive includ azi dialogul socratic şi apelul la grăunţe de înţelepciune orientală. Ce să mai vorbim despre terapiile de inspiraţie existenţială, care citează din Schopenhauer şi Heidegger?

În fond, consilierea filozofică a lui Janet nu este altceva decît o restructurare cognitivă, cum o numesc adepţii orientării cognitiv-comportamentale. Simplist spus, renunţi la o credinţă nesănătoasă, care te-a adus într-o fundătură, şi adopţi o nouă convingere mai eficientă. Exact ce face filozoful practician cu Janet: imaginea devalorizantă despre sine, cauzată de criticile exagerate ale părinţilor, va trebuie înlocuită cu o credinţă de genul: „Am meritat dragostea tatălui meu, dar el a fost incapabil să mă iubească din pricina propriilor probleme“, ceea ce va duce la credinţa sănătoasă: „Merit dragostea unui soţ şi, prin urmare, trebuie să găsesc un soţ care să mă poate iubi“ (p. 209). 

Hegelul din mînecă

Chiar dacă nu ne c„onvinge de ce consilierea filozofică e mai bună decît psihoterapia, cartea Înghite Platon, nu Prozac este un neaşteptat manifest pentru o filozofie vie. Lăsînd la o parte jargonul academic în care filozofia a îngheţat din secolul al XIX-lea încoace, Marinoff duce mai departe, în mod cît se poate de concret, dezideratele antice ale stoicilor de a transforma filozofia într-o „medicină pentru suflet“. Filozofia revine în cetate nu pentru a pune mîna pe putere şi ideologie şi nici pentru a da soluţii definitive la veşnicele întrebări ale omenirii. Rolul ei este să-i ajute pe clienţi să reînveţe să gîndească mai nuanţat, să-şi asume sau să se dezbare de valorile şi credinţele tacite, să înveţe să rezolve o dilemă morală cotidiană, să se împace cu moartea sau cu divorţul.

La fel ca norvegianul Jostein Gaarder, care a transformat istoria filozofiei într-un bestseller (Lumea Sofiei), Marinoff dovedeşte că filozofia poate fi pricepută de oricine. În şedinţele sale de consiliere, filozoful american scoate din mînecă ba un citat din Hegel, ba unul din Cartea schimbărilor pentru a ajuta un primar să ia decizia bună pentru comunitate ori un nepot să hotărască dacă e just sau nu să ceară eutanasierea buncii aflate în comă. Cartea lui Marinoff ar putea fi un apetisant manual de liceu, dar şi un ghid al rătăciţilor într-o mare de opinii, recomandări-şablon şi conversaţii tabloidale: „Dacă îţi este suficientă doar cultura de tip tabloid – vorbăria de la televizor, filmele fără conţinut de idei, cărţile instant, vieţile dispensabile –, ai la dispoziţie o alimentaţie constantă, servită zilnic, a existenţei lipsite de gîndire. Însă dacă doreşti mai mult, trebuie să cauţi mai stăruitor […] Schimburile de idei reprezintă un bun de valoare, chiar dacă nu sînt listate la bursa de pe Wall Street […] Viaţa examinată este o viaţă mai bună şi ne stă în putere să ajungem la ea. Încercaţi Platon, nu Prozac!“.