Interviul cu Norman Manea a fost
realizat vineri, 2 mai, cu doar o zi înainte de plecarea
scriitorului din România. Redacţia revistei Observator
cultural a devenit, pentru o oră şi jumătate, un spaţiu al
literaturii care se amestecă şi se decantează, un loc unde se
aflau doi mari scriitori ai lumii. Într-o încăpere,
Gabriela Adameşteanu îl intervieva pe Antonio Tabucchi pentru
suplimentul Bucureştiul cultural, iar într-o alta eu stăteam
de vorbă cu Norman Manea. Poza din aceaste pagini surprinde dublul
interviu săvîrşit în redacţia revistei Observator
cultural. De fapt, Norman Manea şi Antonio Tabucchi au fost împreună
în România, pentru o săptămînă. Şi, după cum
veţi afla din interviu, cei doi scriu o carte despre România,
avînd deja un contract cu o editură italiană. Iată cum
România devine o ţară fascinantă, o ţară atractivă pentru
cititorul european, o ţară „de comentat“.
Să începem cu sfîrşitul
vizitei dvs. în România. Aproape o săptămînă aţi
fost în Bucovina, Maramureş şi Ardeal. Aţi avut şi o
întîlnire cu cititorii, la Sibiu. Cum a fost acest
periplu dincolo de Bucureşti?
A fost o călătorie foarte obositoare
şi foarte interesantă. Am făcut un drum lung, care a pornit din
Bucureşti, am ajuns în Bucovina, în Maramureş, de la
Sibiu ne-am întors pe traseul bogzian, al Văii Oltului. Pentru
mine, a fost o întîlnire emoţionantă, am revăzut
locuri vechi. Ceea ce am resimţit în mod special, în
decursul acestei călătorii, a fost un fel de asalt al frumuseţii
naturii. Natura ne-a copleşit. Îmi aduc aminte că, într-unul
dintre primele interviuri pe care le-am dat în România,
cînd am fost intervievat de Gabriela Adameşteanu, spuneam că
experienţa din exil m-a făcut să spun că nu-i chiar aşa... cel
mai albastru cer e în Bucovina... Acum e o altă fază. După
ce am văzut atîtea imagini în lume şi m-am întors
într-un loc vechi, n-aş zice că e cel mai albastru cer în
Bucovina, dar... Pentru mine e în aer o familiaritate cu
peisajul, cu locurile. Am fost cu Antonio Tabucchi tot drumul şi el
şi-a dat seama de stările prin care trec şi mi-a recitat un vers
din Rilke, din Sonetele lui Orfeu, care sună cam aşa: Aer, mă
recunoşti?
De ce aţi dorit să faceţi această
călătorie însoţit de Antonio Tabucchi?
Poate a fost un mod de a mă recompensa
pentru faptul că el a fost foarte insistent, m-a găzduit în
Italia, apoi în Portugalia, care e un fel de a doua ţară a
lui. Doream să-i ofer şi eu ceva. Eu nu puteam să-i ofer America,
dar România cred că puteam să i-o arăt, am vrut să-i arăt
locurile. El a fost încîntat. El e un om de stînga
şi a fost foarte impresionat de Memorialul de la Sighet, Memorialul
Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei.
Orhan Pamuk primeşte un premiu
literar în România, eu nu
Vizitele în România ale lui
Orhan Pamuk şi Antonio Tabucchi vi se datorează, ei au venit aici
la insistenţele şi persuasiunea dvs. De ce aţi dorit ca aceşti
scriitori să fie împreună cu dvs. la întorcerea în
România?
Cu Orhan Pamuk nu sînt atît
de apropiat cum sînt de Antonio Tabucchi. Avem o relaţie
amicală, dar nu e la aceeaşi intensitate precum relaţia mea cu
Antonio. Cu Orhan, ideea a pornit în timpul dineului
ambasadorului român la ONU, de anul trecut.
După o festivitate unde aţi primit o
medalie din partea statului român.
La acel dineu, Orhan Pamuk şi Philip
Roth au ţinut foarte mult să mă însoţească. Acolo, la
festivitate, Orhan Pamuk şi Philip Roth au fost întrebaţi
dacă nu ar face o vizită în România. Amîndoi au
spus: Da, cu mare plăcere, dar numai împreună cu Norman. Şi
aşa s-au legat lucrurile. Orhan a respectat promisiunea de atunci şi
a venit în România. Vin cu tine, mi-a spus, deşi în
iunie se întoarce din nou, cînd primeşte premiul de la
Neptun. E puţin comic. În interviul pe care l-a acordat la ICR
New York el a spus: Mi-aş dori ca şi Turcia să facă pentru mine
ce a făcut astăzi România pentru Norman. Interesant este că
România a făcut pentru Orhan Pamuk, prin acordarea premiului
pe care îl va primi la Neptun, la Festivalul „Zile şi nopţi
de literatură“, poate mai mult decît a făcut pentru mine.
Orhan primeşte un premiu literar în România, eu nu...
Asta pentru că preşedintele Uniunii Scriitorilor nu vrea să
premieze „oameni fără talent“, cum mă consideră pe mine
Nicolae Manolescu. Aşa că Orhan Pamuk a venit în România
şi se întoarce din nou în iunie. Ne-am amuzat împreună:
în faţa hotelului unde a locuit era chiar statuia lui
Atatürk... N-am putut rezolva dilema: dacă statuia era pusă
special pentru Orhan Pamuk ori el era special amplasat lîngă
statuie. Una peste alta, Orhan Pamuk şi Antonio Tabucchi au venit
pentru mine în România, sper că e un lucru bun pentru
viaţa culturală din ţară, s-au simţit foarte bine.
Eram copil, cu mama, în casă,
la Suceava
Facem o indiscreţie dacă spunem că
pregătiţi o carte despre România, împreună cu Antonio
Tabucchi?
Orice carte care este doar un proiect
presupune o indiscreţie.
Ce carte vreţi să faceţi?
În cursul acestei călătorii,
noi am înregistrat pe reportofon un dialog despre locurile pe
care le vedeam. În drumul de la Sibiu la Bucureşti ne-am
sfătuit asupra cărţii şi mi se pare că prinde contur. Va fi o
carte despre România şi despre această călătorie, despre
percepţia unui italian asupra României, Antonio a fost prima
oară aici, am avut cu noi şi un fotograf italian. Şi, ceea ce este
cel mai important, avem un contract pentru cartea aceasta, am semnat
cu o editură italiană.
Aţi fost şi la mormîntul mamei
de la Suceava?
Da, am fost.
Aceleaşi impresii ca în
Întoarcerea huliganului?
Nu. Starea mea în această
călătorie nu a fost aceeaşi ca în urmă cu 11 ani. Acolo, la
cimitir, şi pentru că m-am aflat într-un grup, practic nu am
simţit că pot stabili un contact cu mama, cu trecutul şi cu
mormîntul. Abia după două zile, în drumul spre Sibiu,
s-a stabilit acel contact. Abia atunci, la două zile după, am
intrat într-o stare de comunicare cu trecutul, cu mama, cu ce
am fost eu. Mi-au revenit imagini din vremea cînd eu eram
acolo, copil, cu mama, în casă, apoi mi-am amintit perioadele
cînd reveneam la Suceava şi ea era ocolo. Mama a murit în
1988. Perioada de după acel an lipseşte în această legătură.
După 1988, eu am rămas aici, ea nu ştiu exact unde e... Relaţia
mea cu mama, după 1988, după moartea ei, e absentă. Oricine simte,
în momente cruciale – faste sau nefaste, o dorinţă să
împărtăşească cu părinţii sau cu persoane apropiate o
bucurie sau o durere. Indiferent dacă trăiesc sau nu. Indiferent.
Iar acum această relaţie a mea cu mama n-a fost la mormînt,
ci după două zile.
A fost ceva? S-a întîmplat
ceva?
Nu. A fost un moment cînd totul a
revenit în mine. Abia atunci vizita mea la mormîntul
mamei s-a împlinit şi s-a autenticizat, abia după două zile
am recuperat acel moment.
Situaţia pe care o prezentaţi în
Întoarcerea huliganului, cea despre România anului 1997,
mai e valabilă acum? Aţi mai putea scrie, acum, Întoarcerea
huliganului, la fel de tensionat, la fel de mîhnit?
Probabil că nu ar mai fi aşa. Cărţile
au şi ele momentele lor de pornire, de împlinire. Deşi
Întoarcerea huliganului nu se referă doar la vizita mea în
România, ci recuperează, fragmentar, o întreagă
existenţă – şi a mea şi a României din anumite perioade,
percepţia mea era extrem de tensionată, atunci. Reveneam într-un
loc pe unde trecuse furtuna, cutremurul, iar eu mă întorceam
să-l văd. Eram, cum spun în carte, un turist al posterităţii.
Reveneam într-un loc în care eu am dispărut şi pe care
îl revăd ca pe un soi de strigoi al locului. Mă uit la
clădiri pe care le ştiu, la străzi pe care le ştiu, sînt şi
nu mai sînt al locului şi nu mai exist pentru acel loc. Şi,
cum constatam deseori, nici nu e nevoie să exist, nici nu e nevoie
de mine, am ieşit, am trecut într-un alt tărîm.
M-am simţit capturat de farmecul
locului
Asta era percepţia dvs. în 1997.
Cum este acum?
Situaţia este alta. Senectutea nu este
neapărat doar sentimentală, cred că este şi o potenţare nu doar
a simţirii, ci şi a ne-simţirii. Devii, treptat, şi mai
ne-simţit. Au trecut 11 ani. Am venit ceva mai detaşat. Locul mi se
pare mai puţin răvăşit, mai puţin tensionat.
Şi nu v-aţi mai simţit strigoi.
Nu. M-am simţit din nou capturat de
farmecul locului, de aerul lui, ca în Rilke, conştient că,
deşi port locul în mine, şi limba în mine, şi deşi
port cărţile mele, şi cărţile altora de aici în mine, sînt
şi nu mai sînt de aici. Senzaţia se va acutiza: cînd mă
voi întoarce la New York, mi se va părea că sînt şi nu
mai sînt de acolo. Duc cu mine ce sînt şi ce sînt
e complicat în momentul ăsta. Ce a fost în mine nu a
dispărut, nu poate să dispară. Acum s-a regenerat, s-a
revitalizat.
Dar ce aţi văzut schimbat?
Percepţia mea e superficială, din
goana maşinii. N-aş îndrăzni să intru în toate
subtilităţile. Ceva s-a schimbat la suprafaţă şi arată, cred, o
schimbare de profunzime: closetele. Toate closetele. În 1997,
cînd intrai într-un closet, indiferent în care, era
apocaliptic. Peste tot. Acum, fără nici o deosebire, peste tot, de
la cele mai insignifiante benzinării sau bodegi de ţară, este
altceva. Aceată chestiune aparent superficială, closetele, exprimă
o schimbare de civilizaţie în profunzime.
Revenind la vizita dvs. din România:
au fost multe semne de preţuire, de bun-simţ în relaţionarea
umană. O primire caldă şi plăcută. S-a lansat şi seria de autor
de la Polirom, cu patru cărţi: Întoarcerea huliganului,
Sertarele exilului. Dialog cu Leon Volovici, Înaintea
despărţirii. Convorbire cu Saul Bellow, Vorbind pietrei. Chiar
astăzi, 2 mai, cînd purtăm acest dialog, mi-aţi oferit un al
cincilea volum din această serie: Atrium. A fost, totuşi, şi o
excepţie: Uniunea Scriitorilor, care nu v-a dat nici un semn. Nici
preşedintele, nici altcineva. Aţi aşteptat un semn din acea zonă?
Ce să zic? Mi-ar plăcea să
interpretez această tăcere ca pe un semn de mare delicateţe din
partea Uniunii Scriitorilor. În ultimii ani, mi-au venit din
partea Uniunii Scriitorilor şi din partea preşedintelui Nicolae
Manolescu tot soiul de mojicii. Aşa că tăcerea de acum poate fi un
semn de delicateţe. Eu, în această călătorie, nu am refuzat
pe nimeni, nu am vrut să refuz, nu am vrut să creez tensiuni şi am
acceptat toate invitaţiile şi toate solicitările presei. Din acest
motiv, călătoria a fost obositoare, a fost un iureş, dar am dorit
să fiu deschis. Cine a decis la Uniunea Scriitorilor această tăcere
faţă de mine s-a gîndit să nu mă pună într-o
situaţie stînjenitoare, de pupat Piaţa Tranziţiei. Dacă
n-am refuzat pe nimeni, nu puteam să refuz Uniunea Scriitorilor,
dacă ar fi venit vreo invitaţie. Sigur, invitaţia n-a venit, eu nu
sînt bine primit la Uniunea Scriitorilor, preşedintele nu mă
agreează. Poate că a fost mai bine, nu e în cultura mea să
merg în locurile unde nu sînt dorit sau să forţez o
situaţie.
La România literară este o
anume atmosferă
Poate că ar fi fost un semn de
normalitate din partea Uniunii Scriitorilor o întîlnire
cu dvs. Sînteţi scriitor român, eraţi în România,
se ştia de venirea dvs., o deschidere către dvs. poate ar fi fost
benefică şi necesară Uniunii Scriitorilor.
Vă las pe dvs. şi pe cititorii
revistei să judecaţi. Nu vreau eu s-o fac. Eu nu am nici un fel de
problemă dacă un critic literar nu mă apreciază. Este riscul pe
care noi ni l-am asumat ca scriitori. Nu aş contesta estetic dreptul
oricui de a avea părerea lui. Ceea ce eu contest, dacă e să
contest ceva, dar nici asta n-am s-o mai fac, este faptul că
talentul trebuie să-ţi fie adeverit printr-un certificat de la
Uniunea Scriitorilor, cu şampila şi semnătura preşedintelui. Nu
cred, însă, că asta este marca unei minţi luminate: să
impună printr-o funcţie administrativă o opinie estetică.
În revista România
literară, cred că eraţi deja în România, a apărut un
text semnat de Ion Simuţ, despre opera dvs. A părut un text
echilibrat. Dar, ce mi s-a părut tendenţios a fost modul în
care s-a făcut paginarea; s-a scos un citat din text, pus deasupra
articolului, în care se spunea despre dvs.: „A plecat român
şi a devenit evreu. Scriitorul român a fost absorbit de
scriitorul evreu“.
I-am spus lui Ion Simuţ chestia asta.
El a venit la Cluj, cînd am primit titlul de Doctor Honoris
Causa al Universităţii Babeş-Bolyai. I-am spus că se puteau
scoate din articol multe alte idei. S-au scos astea pe care le-aţi
citat, nu sînt surprins că s-a paginat într-un anumit
fel, este în spiritul revistei. Cine a citit articolul Protest,
publicat de Alex Ştefănescu – articol care ar merita republicat,
cine a citit părerile lui Nicolae Manolescu şi cele ale lui Gabriel
Dimisianu ştie că este acolo o anumită atmosferă în ceea ce
mă priveşte, mai ales în ultimul deceniu, nu înainte.
Asta după ce am cutezat să critic exprimări ale lui Nicolae
Manolescu, exprimări care nu erau estetice, erau politice. În
recenzia la Sebastian am spus foarte clar, referindu-mă la Nicolae
Manolescu, directorul României literare, că surpriza vine din
partea unui intelectual democrat. Nu l-am făcut pe Manolescu nici
legionar, nici antisemit...
Ce rezerve aveaţi atunci faţă de
Nicolae Manolescu?
Aveam rezerve faţă de cîteva
exprimări pe care el le publicase. Dar erau rezerve politice.
Nicolae Manolescu scria că ar fi exagerat să se judece perioada
antonesciană punîndu-se un accent special pe problema
evreiască. Nu ştiu dacă e exagerat. În orice caz, e o
problemă. Şi e una care nu este evreiască. E problema României,
e problema unei anumite politici. Se crede mereu că antisemitismul e
o problemă evreiască. Nu e o problemă evreiască sau nu e numai o
problemă evreiască.
Aşa cum dvs. v-aţi schimbat faţă de
1997, aşa şi Uniunea Scriitorilor putea să treacă peste ranchiuni
şi resentimente şi să vă dea un semn de bun venit. Nu era nevoie
de un semn de prietenie, poate era prea mult, dar un bun venit putea
exista.
Putea. Sigur că putea. Dar nu vreau să
insist pe această chestie, nu am nici un fel de ranchiună. Fiecare
îşi urmează drumul, acţioneză aşa cum doreşte. Norocul
meu este să am aprecierile unor critici extrem de importanţi din
România, din toate generaţiile, am aprecierile unor critici
foarte importanţi din afara României... Sînt mulţumit
de situaţia în care sînt, nu toţi trebuie să mă
aplaude, ar fi şi nocivă unanimitatea, nu-mi doresc laude formale,
gesturi forţate de bunăvoinţă.
Saul Bellow era imperial, sarcastic,
arătos
De ce aţi dorit ca primele volume din
seria de autor să cuprindă două dialoguri? Sînt publicate
Sertarele exilului – Leon Volovici în dialog cu dvs., o
discuţie întinsă pe trei decenii – şi Înaintea
despărţirii – o convorbire dintre dvs. şi Saul Bellow, dialog în
care Norman Manea a pus întrebările.
Nu a fost atît o dorinţă...
Cele două dialoguri erau gata redactate. Cele două dialoguri sînt
foarte diferite. Dialogul cu Leon Volovici oferă o perspectivă
asupra a 25 de ani din viaţa mea şi a României. Eu vorbesc
despre mine în România, despre mine în afara
României, dar, întotdeauna, privesc spre România.
Sigur e o perspectivă subiectivă, dar nu cred că neglijabilă. Iar
interviul cu Saul Bellow, care în engleză se intitula Before I
go, a fost ultimul mare interviu acordat de Saul Bellow. Aş vrea
să-mi exprim gratitudinea faţă de Editura Polirom, foarte fidelă,
care din 2003 m-a susţinut. Aş vrea ca în această serie să
predomine proza. Dar nu cred că acest tip de cărţi, de interviuri,
sînt inutile.
Nu era un repoş. Dimpotrivă. Mi s-a
părut extrem de inspirată plasarea lor în deschiderea seriei.
Dialogurile sînt dinamice, sînt emoţionante.
N-a fost nimic premeditat. Aşa s-a
întîmplat, să avem aceste dialoguri în deschiderea
seriei de autor.
Care este amintirea dvs. despre Saul
Bellow, un clasic al literaturii americane?
Noi am devenit prieteni cînd el
nu mai era un om tînăr. Nici eu nu mai eram. A fost o surpriză
pentru mine că el m-a vrut pe mine ca intervievator. I-am şi spus:
mă vrei pe mine pentru că eu nu-ţi ştiu părţile nasoale ale
tinereţii tale. Eu pot să-ţi spun întrebări blînde şi
respectuoase. Şi el a rîs. Noi aveam un dialog amical de multă
vreme. Mi se pare o prezenţă intelectuală extraordinară în
lumea americană. Mi-a revelat un om de o cultură extraordinară; de
obicei, cultura strică un prozator. Aşa se spune. Prozatorul
trebuie să aibă guts, vînă. Prozatorul intelectual e
ironizat. Numai că Bellow era fantastic din punctul ăsta de vedere:
despre orice îl întrebam, ştia. Toată viaţa lui a
stîrnit o groază de invidii, încă din tinereţe, cînd
era o stea în devenire. Dar nu le dădea atenţie. Era
supranumit Prinţul – detaşat, imperial, sarcastic, dominînd
totul în mod natural. Era şi foarte arătos, plăcut, cu mult
succes, cele cinci neveste pe care le-a avut spun, cred, cîte
ceva despre el. Contactul cu el a fost extraordinar. Acestă carte e
transcrierea unui interviu video.
Mi se pare un proiect foarte reuşit,
cel iniţiat de asociaţia Words&Images: the Jerusalem Literary
project. Să înregistrezi video interviuri de mari dimensiuni,
cîteva ore, cu cei mai importanţi autori evrei contemporani mi
se pare o realizare excepţională pentru memoria literelor şi
istoria literară.
Ei bine, interviul video, imaginea este
extraordinară. Saul Bellow e viu, sînt extraordinare
expresiile lui: cum se gîndeşte, cum zîmbeşte, cum
tace, cum gesticulează... Luciditatea, umorul, memoria funcţionau
impecabil.
Marta Petreu e mesagerul şi nu
trebuie condamnată
Aţi amintit de Marta Petreu. Ce
impresie v-a făcut textul ei, publicat în România
literară, intitulat Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu-Mihail
Sebastian?
Marta Petreu mi l-a trimis. Nu am avut
timp să-l citesc, lucram la redactarea cărţilor mele. Dar am văzut
că sînt nişte reacţii destul de acide contra Martei Petreu.
Eu pot să vorbesc în principiu, fără să mă refer exact la
text. Obiceiul de a blama mesagerul şi nu mesajul, obiceiul de a
blama factorul poştal care îţi aduce o veste proastă e o
chestie care persistă de foarte multă vreme.
Marta Petreu fiind mesagerul...
Exact. Trebuie să analizăm ce spune
Marta Petreu şi nu s-o condamnăm pe autoare. Marta Petreu, din cîte
înţeleg, a cercetat în bibliotecă diverse lucruri,
numerele din Cuvântul... E o chestiune care ar fi trebuit
făcută demult şi de alţii, de mulţi alţii. Marta Petreu a văzut
o realitate şi o expune.
Studiul Martei Petreu spune, în
esenţă, că Mihail Sebastian a fost un fel de aghiotant al ideilor
lui Nae Ionescu, cîtă vreme era la Cuvântul, era un fel
de umbră a lui Nae Ionescu. Şi textul are o sumedenie de citate.
Cercetarea literară făcută de Marta
Petreu nu poate fi blamată. Trebuie de văzut în ce măsură
este veridică, este corectă, trebuie de analizat, şi nu de
respins, interpretarea ei. Din punct de vedere principial este
important să ne focalizăm pe mesaj şi nu pe mesager. Nu cel care
revelează este vinovat. Scandalul Eliade a devenit scandalul Manea,
pentru că Norman Manea a vorbit despre Eliade. Şi în acest
caz, Marta Petreu ne propune o discuţie, o interogaţie, fireşte
neplăcută. Ce să facem? Scriitorii sînt şi ei oameni, cu
ale lor. Trebuie să discutăm despre Eliade, despre Nae Ionescu,
despre Mihail Sebastian. De ce s-o condamnăm pe Marta Petreu că
discută o problemă legată de Mihail Sebastian?
Acum 15 ani, atacul a fost împotriva
dvs. Şi nu s-a discutat despre Eliade.
Exact. Florin Ţurcanu spune în
cartea lui Mircea Eliade. Prizonierul istoriei şi mi-a reconfirmat
într-o discuţie pe care am avut-o recent: atunci s-a pierdut
un moment de a se dezbate cu adevărat o chestiune. S-a întîrziat
cu zece sau cincisprezece ani. Se putea discuta atunci, mai calm. E
inevitabil ca asemenea şocuri să provoace iritări. Noi am vrea ca
scriitorii să fie nişte făpturi ideale. Nu sînt. E şi aici
în discuţie imperfecţiunea omenească, slăbiciunea
omenească. De ce să nu fim în stare să iubim oameni
imperfecţi? Să vă dau un exemplu: prima mea apariţie publică la
New York a fost o discuţie la care am participat împreună cu
Matei Călinescu şi Nina Cassian, la PEN-ul american. Era anul 1989.
Dezbaterea se intitula Cuvîntul ca armă. Eu n-am vrut să
vorbesc despre „cuvîntul ca armă“. Am vorbit despre
„cuvîntul ca miracol“. Am amintit de întîlnirea
mea cu basmele lui Creangă, după ce-am venit din deportare, cînd
am fost dus într-o lume mirifică şi magică. După acea
dezbatere, am primit o scrisoare de la o distinsă doamnă din
audienţă, care mă ascultase la New York, care îmi spune: da,
ai vorbit foarte frumos. Dar tu nu ştii textele antisemite ale lui
Creangă? Ştiam. Le ştiam din liceu. Cum să spun: trebuie să
perseverăm în admiraţie şi în iubire şi faţă de
oameni imperfecţi.
Mi-a plăcut ce scrieţi în
Sertarele exilului, că înfrîngerea este mai bogată, că
„invinsul reuşeşte să-şi păstreze o anume integritate, o anume
individualitate“. Poate că şi Mihail Sebastian a avut perioada
lui de înfrîngere în faţa lui Nae Ionescu.
Asta arată cît de nociv era
spiritul epocii. Perioada anilor ’30 a fost, în toată lumea,
o emulaţie extraordinară în bine şi în rău:
morbiditatea, extremismul, fascinaţia morţii, a revoluţiei, a
schimbării... Pînă şi un om care era evreu a trebuit, abia
cînd a fost pus în colţul lui şi i s-a spus: stai acolo
că tu nu eşti de-al nostru, abia atunci a fost obligat la o altă
atitudine. Dacă ne uităm la fascismul italian, Mussolini a avut
sprijinul a foarte multor evrei italieni, entuziasmaţi de
naţionalismul lui, de măreţia lui, pînă cînd a dat
legile rasiale. Ce să facă ei în situaţia aceea? În
Plicul negru cred că spun că una dintre marile greşeli ale lui
Hitler, care nu a fost şi a lui Stalin, a fost că i-a eliminat pe
evrei. Dacă nu i-ar fi eliminat, unii evrei ar fi fost cu el. Nici
evreii nu sînt nişte îngeri. Evreii trebuie acceptaţi
ca nişte oameni cu defecte şi calităţi ca ale oricui, poate la
fel de mari. Chiar dacă demonstraţia Martei Petreu îmi va
arăta că Sebastian s-a băgat în băltoacă, eu nu voi
renunţa să mă gîndesc la el cu admiraţie. Îl citeşti
şi vezi drama unui om fascinat de nişte prieteni români, cu
idei destul de extremiste, şi după aia îl vezi obligat să-şi
asume o condiţie şi o rigiditate care îl readuc în
atenţia noastră, a celor de astăzi.
M-am jucat de-a literatura
Spuneţi în Sertarele exilului:
„Există în mine, cred, o latură copilărească, ce s-a
menţinut în pofida vîrstei deja înaintate. Am
încercat să fac faţă realităţii prin diverse profesii,
prin negocieri cu realul, dar adînc în mine persistă,
cred, o pulsaţie puerilă, pubertară. Mergînd puţin mai
departe, nici profesia de scriitor nu-mi pare străină de
copilărie“. De-a ce v-aţi jucat atîta vreme, Norman Manea?
M-am jucat de-a literatura. Datorez
totul cărţii şi bibliotecii. Tot ce sînt, tot ce-am devenit
datorez bibliotecii pentru că m-a scos din mediul din care doream să
ies, mi-a dat o altă perspectivă.
Nu v-a întrebat nimeni sau cel
puţin eu n-am găsit nicăieri acestă întrebare. Ce e Cella
pentru dvs.?
Ah... E o întrebare grea... Am
fost acuzat că în Întoarcerea huliganului mă feresc să
vorbesc despre ea. Eu despre oamenii foarte, foarte apropiaţi nu pot
să vorbesc şi să scriu. Ea este astăzi, pentru mine, familia,
singura pe care o am. Familia esenţială. Este o persoană cu care
am trecut peste diversele vîrste ale îndrăgostirii,
prieteniei, coabitării, căsniciei, negocierii cu realul, exilului.
Exilul ne-a lovit pe amîndoi, în moduri diferite, eram
amîndoi destul de fragili. Sîntem astăzi o celulă. O
celulă românească. La noi în casă limba română
domneşte. Pot să evoc toate etapele noastre, fascinaţia mea de
cînd am văzut-o prima dată, cînd trecea la Universitate
ca o prinţesă. Între timp, am trăit împreună, am
îmbătrînit împreună, e scandalos astăzi, şi
pentru unii ruşinos, să spui că eşti căsătorit de 40 de ani.
Între timp, alţii au parcurs şase-şapte căsnicii. Nu, la
noi este aşa cum este şi poate că nu e chiar rău.
Şi America ce este pentru Norman
Manea?
America mi-a dat mult, e ca un hotel
foarte bun. Dar poate fi mai mult decît atît. Discutam cu
Antonio zilele astea despre Italia şi America. El era foarte
antiamerican. A venit de două ori în America, invitat de mine
la colegiu, şi a fost şocat într-o mod pozitiv. America o
compara cu Italia; Italia i se părea un loc stătut şi aproape
putred în multe sensuri. Deşi America trece printr-o criză –
de prestigiu, economică, politică, e mare tulburare în
America – Antonio Tabucchi era marcat de energia americană, de
dinamismul american. A fost entuziasmat. Pentru noi, est-europenii, e
puţin năucitor ce se întîmplă în America. Noi
n-avem această energie şi mai ales n-avem persistenţa energiei.
Sîntem alergători de cursă scurtă, nu de fond.
Bucovina şi întoarcerea acolo
V-ar plăcea să aveţi o căsuţă în
Bucovina de unde să se vadă Obcinele Bucovinei?
Acum mai mulţi ani, un scriitor
bucovinean, care avea o casă foarte frumoasă lîngă Suceava,
la Brodina, mi-a propus să vin în orice vară, să stau în
acea casă şi să scriu... N-am putut să vin, sînt legat cu
lanţuri de tot soiul de obligaţii. La vîrsta mea nu cred că
e bine să fac prorociri. Dar mi-ar plăcea să revin. Mă alină
atmosfera aia bucovineană de cumsecădenie, de melancolie, de
frumuseţe foarte specială. Un tînăr exilat german, originar
din România, a scris un articol despre mine intitulat Bucovina
pe Hudson – rîul care trece prin New York. La Bard College
este un peisaj aproape bucovinean. Deocamdată, am Bucovina acolo,
mi-ar plăcea să o am, din cînd în cînd, adevărată
şi reală. Dacă ar fi să ne întoarcem la ce aţi citat
despre o anumită latură infantilă, puerilă, copilăroasă care
mi-a rămas, aş spune: da, în visurile acestei vîrste,
există şi această imagine: Bucovina şi întoarcerea acolo.
După aceste patru săptămîni
petrecute în România, vă mai simţiţi un intrus, un
marginal, un refuzat?
De data asta, am fost răsfăţat. A
fost un frumos asalt al presei, pe de o parte. Pe de altă parte, am
fost tot timpul într-o maşină. Am avut foarte puţine
contacte adîncite. Nu ştiu dacă sînt un intrus. E mai
bine ca dvs. să-mi spuneţi ce credeţi. Eu nu sînt, nici
acolo, nici aici, în întregime. Dar o spun şi o repet,
de cîte ori va fi nevoie: sînt scriitor român.
Locuiesc acolo departe, în pădurea americană, dar sînt
scriitor român. Într-o perioadă cînd eram foarte
atacat aici, la începutul anilor ’80, în cartea
Sertarele exilului sînt amintite toate aceste atacuri, a fost
un moment cînd Adrian Păunescu, care mă atacase foarte urît
şi îmi scrisese numele cu literă mică în Flacăra, a
simţit nevoia să mă apere. Deschid o paranteză şi spun că, în
semn de solidaritate cu mine, Nicolae Manolescu a semnat o cronică,
scriindu-mi şi el numele cu literă mică... iată cum lucrurile se
schimbă, cum se pierd vechile solidarităţi... Păunescu a virat în
momentul cînd Corneliu Vadim Tudor a declanşat un atac în
Săptămîna împotriva a trei scriitori: Marin Sorescu,
Norman Manea şi Adrian Păunescu. Dintr-o dată, nu ştiu cum, eram
băgaţi în aceeaşi oală. Păunescu a răspuns cu un articol
în România liberă. Articolul se chema Valoarea prin
adăugire. Îmi lua apărarea, dar sub acest titlu. Adică,
sugera el, există şi nişte valori, trebuie să le recunoaştem,
dar poate ar fi oportun să adăugăm şi altele. Atunci, în
anii ’80, deşi aveam o conştiinţă a suferinţei, a persecuţiei,
a mizeriilor care ni s-au făcut, eu nu mă consideram adăugat...
M-am gîndit în toţi aceşti ani: nu mi se pare că
Păunescu n-avea dreptate. Avea ceva dreptate. M-am tot gîndit:
în ce a spus el atunci este o parte de adevăr? Eu sînt
adăugat? M-aţi întrebat de intrus. Intrusul poate fi adăugat
sau poate fi eliminat. Depinde ce faci cu el. Dacă e adăugat, e un
gest pozitiv. M-am întrebat: să mă consider adăugat sau
neadăugat? E o întrebare deschisă la care răspunsul meu e
indirect şi este acelaşi: eu sînt scriitor român. Asta
e! Vreţi să mă adaugaţi, mă adăugaţi, nu vreţi acest lucru, e
opţiunea voastră, dar eu sînt scriitor român.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
RSS Feed
Newsletters