Intelectualii, statutul şi comportamentul lor mă preocupă şi mă îngrijorează. Ce este un intelectual, în viziunea mea? E omul care printr-un efort spiritual şi intelectual ajunge la o „bună aşezare în lume“ ca fiinţă morală, devenind totodată o conştiinţă a lumii, ca martor şi mărturisitor (nicidecum ca tăinuitor) al adevărului.
*
Intelectualul, prin atitudinile sale de viaţă, ar trebui să propună un model existenţial ideal în raport cu provocările, dar şi cu exigenţele veacului. Astfel, el s-ar manifesta mereu ca un purtător al energiilor înnoitoare ale neamului, poate chiar ale omenirii.
*
Cultura nu poate fi vie decît în măsura în care valorile ei sînt trăite, transformate în atitudini spirituale manifeste şi constante, chiar şi în cele mai potrivnice împrejurări. Artiştii, scriitorii noştri sînt, în bună parte, numai meseriaşi, producători iscusiţi de obiecte de artizanat artistic (poezie, proză), în care nu pun nici un fel de crez, de vreme ce sînt oricînd dispuşi să facă concesii politicului, modei, care tot un fel de cenzură e. Paradoxal e însă faptul că aceiaşi scriitori se lamentează apoi că nu intră în universalitate... or, acolo nu intră decît acele opere care poartă pecetea unei creaţii vii.
*
A fi intelectual nu înseamnă doar a avea un important bagaj de cunoştinţe şi a fi priceput în a le folosi. Desigur, aceasta este, şi ea, o componentă a calităţii de intelectual. Dar nu ajunge doar atît. Cînd mă gîndesc la marile noastre figuri de intelectuali din trecut, constat că ei aveau ceva în plus; iar acest „ceva“ era esenţial pentru că îi propulsa la un cu totul alt nivel. Acest altceva diferenţial consta, mai ales, într-o mărturisire consecventă a adevărului, vreau să spun, a gîndului lor adevărat despre realitate. Ei se considerau martori ai evenimentelor şi se simţeau moralmente obligaţi să le descifreze şi evalueze prin filtrul sensibilităţii lor morale, contribuind totodată la limpezirea conştiinţei semenilor lor. Inteligenţa, erudiţia, chiar actele acelor intelectuali erau constant luminate de fiinţa lor spirituală care dădea unitate, avînt, forţă întregii lor activităţi. Înţeleg prin fiinţă spirituală acele exigenţe interioare, valorice, constante, prin care omul răspunde provocărilor realităţii. Doar atunci cînd întreaga activitate a cărturarului se organizează în funcţie de aceste exigenţe de adevăr, de dreaptă judecată, de bine şi de frumos, putem vorbi de un adevărat intelectual, doar atunci se prezintă în faţa noastră o conştiinţă, un destin uman. Acestei familii spirituale i-au aparţinut Gheorghe Brătianu, Vasile Pârvan, Vasile Voiculescu, Nicolae Steinhardt, Constantin Noica, Dimitrie Gusti, Anton Dumitriu, îi aparţine Mihai Şora, i-au aparţinut episcopii greco-catolici, morţi prin închisorile comuniste pentru crezul lor; celor care au urmat, începînd cu anii 1950, chiar şi atunci cînd s-au ridicat deasupra mediocrităţii intelectuale, le lipseşte această dimensiune spirituală coordonatoare a inteligenţei, a talentului, a demersului în viaţa socială. Ei nu sînt decît tehnicieni ai inteligenţei. Ar putea deveni adevăraţi intelectuali, în funcţie de deschiderea lor reală faţă de valorile esenţiale şi de mărturisirea acestora de către ei.
*
În absenţa libertăţii contemplative, atitudinile noastre interioare încetează de-a fi vii şi creativ-responsabile. Ele fac loc intruziunii unor corpuri străine în conştiinţele noastre. Este motivul pentru care nu putem să-i considerăm intelectuali pe tehnicienii inteligenţei din societatea românească de azi. Le lipseşte libertatea, autenticitatea şi responsabilitatea atitudinilor lor interioare. În absenţa acestor trei condiţii esenţiale – strîns legate de Adevăr –, ei sînt manevrabili şi manevraţi; ei nu-şi trăiesc autenticitatea, ci sînt „trăiţi“ de nişte idei gata făcute, pur formale, impuse din afară conştiinţei lor în agonie de corifeii ideologiei marxiste sau ai unor curente de gîndire şi de creaţie, la modă.
Cluj, ianuarie 1989
Fragmente din volumul Doinei Cornea, Jurnal – ultimele caiete, Editura Fundaţiei Academia Civică, Bucureşti, 2009

