OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Prefata la editia spaniola a romanului De doua mii de ani de Mihail Sebastian, in pregatire la Editura Aletheia, din Madrid

Romanul cu acest titlu al scriitorului roman de origine evreiasca, Mihail Sebastian, a aparut la Bucuresti in iunie 1934. Autorul avea 27 de ani. Publicase pina atunci un jurnal de creatie, Fragmente dintr-un carnet gasit, si un fals roman, Femei, alcatuit din patru nuvele despre virstele feminitatii, unite printr-un acelasi protagonist masculin. Gazetar afirmat, stralucit eseist si critic literar, Sebastian scrisese, fara sa publice, un alt roman, Orasul cu salcimi, dedicat, de asemenea, psihologiei feminine (cartea va aparea in 1935). Literatura sa, in care se puteau regasi influente din Kierkegaard sau Max Stirner, proclama suprematia solitudinii, ca proba existentiala a autenticitatii. Naratorul anonim al jurnalului care alcatuieste romanul De doua mii de ani reitereaza structura sufleteasca si cerebrala a unui solitar obsedat de zadarnicia si miracolul existentei, silit sa-si interogheze identitatea in vremuri tulburi. Scepticul care rivneste intensificarea trairii imediate, eliberarea de excesele luciditatii, de jocul inselator al ideilor aspira sa regaseasca natura primara si simplitatea omenescului.

Prima fraza a romanului este graitoare: "Cred ca nu m-am temut niciodata de oameni sau de lucruri, ci numai de semne si simboluri". Eroul traieste, insa, intr-o vreme cind etnicitatea sa devine premisa oprobriului; semnele si simbolurile urii nu pot fi ignorate, extremismul politic si nationalismul se revitalizeaza prin traditionalele accente antisemite.
Formarea spirituala a tinarului evreu nu se produce, cum ne-am astepta, in sinagoga sau in miscarile revolutionare de emancipare iudaica, ci sub influenta profesorului crestin Ghita Blidaru, preocupat, acesta, de criza modernitatii, de efectele devitalizante ale cartezianismului, de automatismele si tehnicizarea cotidianului. Pierderea contactului cu senzorialitatea, cit si cu transcendenta sint teme curente ale meditatiilor mentorului. Nu si drama identitatii alogenului care ii asculta, tulburat, prelegerile.
Juvenilul intelectual se vede plonjat in proximitatea, daca nu chiar in miezul unor conflicte sociale tenebroase si in istoria ("de doua mii de ani") a stramosilor sai, migrind pe nisipurile miscatoare ale incertitudinii si interogarii de sine. "Doua mii de ani trecuti prin flacari, prin scufundari, prin rataciri."

Unul dintre interlocutorii sai nationalisti, nihilistul Parlea, declara, provocator: "Prieteni noi doi nu putem fi nici azi si niciodata. Tu nu simti ca eu miros a pamint?". Nu doar mirosul de pamint pare sa-i separe, insa. "Avea in ochi ceva absurd, cutremurator."
Momentele de autoflagelare nu lipsesc din confesiunea, adesea gidiana, a naratorului: "As vrea sa ma pot detesta violent, sa fiu cinci minute antisemit. Sa simt in mine un dusman care trebuie suprimat". Incapabil de ura si refuzind orice forme de militantism, atit al adversarilor, cit si al coreligionarilor, fericit doar in "inchisoarea de carti", un agnostic format in cultura tarii in care s-a nascut, solitarul traieste oroarea nationalismului agresiv, este batut si umilit. "In plina strada, intre niste oameni care fiecare " bataus si batut " avea un rost, o chemare, o datorie de platit. Bucuria de a trai prin fortele multimii... n-am cunoscut niciodata asta."

Paradoxal sau nu, patimitul este un student la Drept, un ucenic al Legii.
Solutiile pe care le propune mediul evreiesc, contemplat cu un amestec de melancolie si mefienta, nu il atrag destul. Imersia in cultura idis a Diasporei este intruchipata de batranul Abraham Sulitzer, a carui existenta se confunda cu limba "calda, patimasa" a exilului... Sionismul care proiecteaza edificarea in Tara Sfinta a unui camin national si a unui "om nou", eliberat de tarele pribegiei si persecutiei, are in colegul sau, Sami Winkler, un adept fervent, lipsit de ezitari, iar pentru marxistul STH problema evreiasca, o "diversiune burgheza", isi are rezolvarea, ca toate dilemele, in revolutia mondiala. Marga Stern, pentru o vreme partenera erotica, "face parte dintr-un neam de neveste". Concluzia pare previzibila: "«Dumnezeu e unic»... nu inseamna ca Dumnezeu e singur? Singur ca noi poate, de o singuratate pe care de la el o detinem si pentru el o pastram".
La sfatul mentorului Blidaru, juvenilul sau admirator se transfera de la Drept la Arhitectura. "Vei invata sa umbli pe pamint" " promite profesorul. "Pamintul" la care se referise atit Parlea, cit si Blidaru nu se dovedeste prea ospitalier. Arhitectul practica profesiunea intr-o antrepriza petroliera unde reizbucnesc vechile resentimente xenofobe. Alogenul, un perpetuu suspect, este considerat "daca nu un tradator dovedit, unul posibil".

In contextul unui tot mai acut razboi intre "cosul de fabrica" al modernitatii si "butucul de vie" al paseismului agresiv, eroul antierou al lui Sebastian regaseste intre prietenii si colegii sai crestini resentimente si adversitati stiute. Amaraciunea sa devine sarcastica: "Daca miine structura sociala se va centra nu pe religie, nici pe politica si nici pe economie, ci " sa zicem " pe apicultura, evreul va fi detestat din punctul de vedere al cresterii albinelor".
Iubirile pasagere si amicitiile instabile ritmeaza o confuza cautare a "sensului vietii", redus la simplitate si senzorial. Speranta, cita mai poate fi, se localizeaza, insa, tot in relatia cu jur-imprejurul. "Voi infrunta riscul de a fi ridicol, iubind ceea ce nu mi se da dreptul sa iubesc... Liber statul sa ma decreteze vapor, urs polar sau aparat fotografic." Vorbesc, oare, in numele "Statului" revelatoarele izbucniri de suspiciune si ostilitate din partea unor Parlea, Vieru, Drontu sau opacitatea lui Blidaru fata de zbuciumul audientului sau? Luciditatea eroului pare incapabila sa-si asume lectiile cotidianului altfel decit ca exercitiu analitic.

Insinguratul desfide legiuirea antisemita care ar putea anula "faptul irevocabil de a fi nascut la Dunare si de a iubi acest pamint". Pina la urma, intelege ca se afla "pe o corabie care se ineaca". Cercul solitudinii se inchide si se si fringe in haosul ferocitatilor reactivate. "Am crezut mereu in dreptul de a pune intre mine si lume o usa inchisa. Iat-o data de perete... Va trebui sa-mi obisnuiesc ochii cu intunericul care se lasa." Sfidind degringolada, constructorul decide sa proiecteze, tocmai acum, o vila mentorului in care crezuse. "Voi cladi casa de la Snagov. La nevoie, chiar impotriva vointei lui Blidaru. O casa lineara, simpla, cu ferestre mari, cu terasa dreapta, o casa pentru soare." Nu este un armistitiu cu iluzia, ci o sfidare a ei si un dar oferit marelui incendiu care se apropie. Proiectantul vilei este un alogen niciodata acceptat cu totul de patria sa, viitorul proprietar, profesorul Blidaru, reprezinta traditia nationala a locului. Cataclismul planetar este vazut printr-o premonitie deloc de invidiat, in ambivalenta componentelor prabusirii ce va sa vina.
"Nostalgia de a fi singur"? "Invidia" fata de "suprema insensibilitate a obiectelor, extrema lor indiferenta"?
Oamenii si lucrurile poarta deja semnele decaderii si par sa-si fi aliat simbolurile dezastrului.

-
Dupa ce se intorsese in 1931 dintr-o calatorie de studiu la Paris, Mihail Sebastian l-a anuntat pe mentorul sau spiritual Nae Ionescu ca scrie o carte despre problema evreiasca si i-a cerut s-o prefateze. Nae Ionescu (nici o legatura cu scriitorul Eugen Ionescu, prezent si el, in acei ani, in Bucurestiul turmentat de psihoze apocaliptice) era un metafizician preocupat de filozofia religiei, bun cunoscator al Vechiului Testament, figura pitoreasca si charismatica a intelectualitatii bucurestene, la al carui ziar antiliberal, Cuvantul, Mihai Sebastian, ca si prietenul sau Mircea Eliade, colabora regulat. "Nae", cum era numit cu familiaritate, in elita bucuresteana, profesorul universitatii din Bucuresti, se pronuntase public, in mai multe rinduri, impotriva antisemitismului militant.

In 1934, cind Sebastian terminase de scris De doua mii de ani, Nae Ionescu devenise, insa, un ideolog al extremei drepte, aliat cu Garda de Fier, organizatia xenofoba si antisemita care propaga terorismul mistic nationalist, un agresiv fundamentalism crestin ortodox.
Prefata lui Nae Ionescu la romanul De doua mii de ani sustine ireconciliabilitatea dintre iudaism si crestinism. Milenarul conflict nu poate fi rezolvat, crede prefatatorul, decit prin disparitia cauzei: evreul. Prefata focalizeaza asupra existentei inacceptabile a evreului in lumea crestina.
Disocierile filozofului finalizeaza intr-o adresare directa catre autorul cartii, identificat nu ca scriitor, ci prin numele evreiesc, primit la nastere: "Mesia a venit " Iosif Hechter " si tu nu l-ai cunoscut... pentru ca orgoliul ti-a pus solzi pe ochi... Iosif Hechter, nu simti ca te cuprinde frigul si intunericul?".

Intrebarea-sentinta este motivata de faptul ca cele "doua corpuri straine", crestinii si evreii, nu pot fuziona intr-o sinteza, raminind adversitati "intre care nu poate exista pace decit prin disparitia unuia dintre ele". Ireconciliabila opozitie Nae Ionescu o explica astfel: "Iuda sufera pentru ca l-a nascut pe Cristos, l-a vazut si nu a crezut". Iuda-Hechter-Sebastian si coreligionarii acestuia, indiferent daca sint credinciosi sau atei, rebeli sau apatici, dedicati "cosului de fabrica" sau "butucului de vie" sau izolati in "inchisoarea cartilor", sint condamnati. "Iuda va agoniza de-a pururi", decreteaza fostul mentor si prieten al lui Sebastian, devenit mentor si prieten al celor care ii vor disparitia. Incendiara prefata anuleaza brutal premisa "dezbaterii" din roman. Acordul valorilor iudaice si al valorilor romanesti la care visa protagonistul? "Tradatorul" evreu, chiar daca nedovedit, se vede canonizat ca vinovat esential si perpetuu. Riscul de a iubi "ceea ce nu ai dreptul sa iubesti"?... Faptul "irevocabil" de a fi nascut la Dunare si de a iubi acest pamint?... Naluciri naive, extravagante, utopice. "Pamintul" la care se referisera si Parlea si Blidaru se dovedeste otravit.
-

Tematica romanului, inconfortabila pentru toata lumea, ca si facila identificare a unor importante figuri ale intelectualitatii bucurestene (Blidaru " Nae Ionescu, Parlea " Emil Cioran, Vieru " Camil Petrescu, STH " Belu Silber Sarbulescu), momentul istoric exploziv si, mai ales, scandaloasa prefata antisemita au provocat o uriasa cacofonie de urlete in presa timpului. Mihail Sebastian s-a trezit atacat, deopotriva, de stingisti, legionari si democrati, de evrei si crestini. Singuratatea se absolutiza.

Scriitorul raspunde agresiunii printr-un subtire si extraordinar volum polemic, Cum am devenit huligan, de o stenica limpezime a ideilor. Sebastian vede moartea individului in "moartea spiritului critic". Pe sine se defineste fara echivoc: "Nu sint un partizan, sint mereu un disident. N-am incredere decit in omul singur, dar in el am foarte multa incredere". Pledoaria impotriva "omului in uniforma" si a "spiritului de stup" tinteste experientele extremiste care proliferau in Europa de stinga si de dreapta. "Spiritul critic n-a avut niciodata uniforma. E un «civil»." Refuzind uniforma, chiar si pe cea a coreligionarilor, Sebastian nu se dezice, insa, niciodata, de semenii in primejdie. "Undeva, intr-o insula cu soare si umbra, in plina pace, in plina securitate, in plina fericire, mi-ar fi la urma urmelor indiferent daca sint sau nu sint evreu. Dar aici, nu pot fi altceva si nici nu vreau", scrie "huliganul" Hechter-Sebastian in anii dinaintea holocaustului.
Cum am devenit huligan apare in 1935, cind autorul incepe extraordinarul sau Jurnal care avea sa vada lumina tiparului decenii dupa moartea sa. Romanul De doua mii de ani alcatuieste, impreuna cu eseul care i-a urmat si cu Jurnalul, un triptic inseparabil.
Rinocerizarea elitei intelectuale romanesti (Nae Ionescu, Cioran, Camil Petrescu, Noica, Mircea Eliade, prietenul cel mai apropiat al lui Sebastian) pare o agresiune inca mai insuportabila decit cea a autoritatilor si a populatiei, tot mai drogata de propaganda nationalista. Termenul "rinocerizare" apartine, deloc intimplator, lui Eugen Ionescu, printre putinii care, alaturi de Sebastian, rezista isteriei generalizate.
Antisemitismul in crestere se "legalizeaza", incepind cu guvernul Goga (un important poet!), la finele anului 1937, cind se decreteaza revizuirea cetateniei evreilor (Romania fusese ultima tara din Europa care acordase, abia in 1923, cetatenie tuturor locuitorilor evrei). Discriminarea, primejdiile, atrocitatile, represiunea se diversifica sub presiunea legionarilor si apoi sub guvernarea generalului Ion Antonescu, aliatul lui Hitler. In anii de dupa intrarea Romaniei in razboi, ca aliata a Germaniei, au loc pogromuri, se produce deportarea evreilor din Bucovina si Basarabia in lagarul Transnistria, deportarea evreilor din Transilvania (aflata acum sub administratie maghiara) la Auschwitz.

Sebastian inregistreaza cu precizie si emotie ecourile cumplitelor evenimente, le "interiorizeaza". Scriitorul devine, treptat, cobaiul a ceea ce am putea numi "moartea dinaintea mortii", careia ii opune interioritatea fortificata de lecturi si muzica, de proiectele literare si de comunicarea, oricit de diminuata si distorsionata, cu putinii concetateni ramasi lucizi si solidari. Veghea spiritului critic si vitalitatea spiritului creator coopereaza in anii furtunosi, in opere literare aparent detasate de obsesia catastrofei iminente: volumele Texte, fapte, oameni (1935) si Corespondenta lui Marcel Proust (1939), dramaturgia care il va face celebru, romanul Accidentul (1940).
Jurnalul ramine o enclava de intimitate, virtualul interlocutor care sa inlocuiasca prietenii pierduti si va sta, dupa mult aminata aparitie, pe raftul relatarilor memorabile despre patologia secolului al XX-lea nu prin oroarea de tip Auschwitz sau Gulag, ci prin radiografia, complementara, a raului insidios, in cotidianul salbaticit, ornat cu trapele duplicitatii. Nu o perfecta masinarie exterminatoare de tip german scruteaza Sebastian, ci un asediu viclean, sincopat. Teroare reluata, din nou si din nou, dupa reprize de incert armistitiu.

Caracterul exceptional al Jurnalului il gasim in zona gri, in detaliile si nuantele existentei rutiniere, de fiecare zi, in codificarile, trepidatiile si exploziile ei aleatorii. Registrul bizantin al complicitatilor si adaptarilor moduleaza, deopotriva, sansele mortii si ale vietii: tradari si compromisuri, mixaje dubioase, fraternizari incerte, complicitati stupefiante. Purgatoriul cotidian mixeaza neprevazutul aminarilor si frivolitatea interludiilor "civilizate". Intermitent, se deschid fante miraculoase pentru muzica, lectura, meditatie, amor, reprize revitalizatoare si incerte, in asteptarea finalului. "Triste, triste timpuri... trivialitate in care se ineaca toti." Contemplind opresorii si victimele in captivitatea colectiva, solitarul observa obiectiv si gindeste liber. Inteligenta refuza sa-si abandoneze investitura. Masluirile, demagogia, manipularile, nu doar barbaria totalitarismului, afla in spiritul critic un rezistent adversar. Coruperea criteriilor actioneaza ambiguu si capricios, cind malefic, cind benefic: la finele razboiului, jumatate din populatia evreiasca a Romaniei supravietuise.

Eroismul solitudinii propus de Jurnalul lui Sebastian confirma, stralucit, ca in omul singur se poate avea incredere, cum afirmase, mereu, autorul. Scriitorul refuza incastrarea in rolul de victima, lamentarile-cliseu. Cind plinge la moartea lui Nae Ionescu, Hechter-Sebastian se infioara de frigul si intunericul destinului uman, nu al prietenului care l-a tradat; cind, continua sa citeasca si sa elogieze scrierile lui Eliade, desi ii contempla, stupefiat, orbirea politica, nu face decit sa-si ramina fidel siesi; cind ajuns la templu, "intre ai sai", in ziua indoliata de Iom Kipur, nu ignora mediocritatea rabinului si a retoricii sale, isi este, de asemenea, fidel siesi, onestitatii sale funciare. Luciditatea nu este derutata de afecte, ci potentata de ele.
Lipsit de uniforma "credintei", fie ea mistica, ideologica, politica, refuzind anestezia confuziilor, solitarul ramine de veghe, integru si stoic.
-

Romanul De doua mii de ani evoca drama insingurarii "strainului" in contextul istoric al unei Romanii in criza. O compozitie dupa natura, am putea spune, o creatie literara dupa model, aproape un codificat reportaj superior. Raportul dintre realitate si fictiune este ambiguizat de finetea observatiei psihologice si subtilitatea stilistica. Fluiditatea narativa si acuitatea analitica potenteaza valoarea literara a cartii.
Ponderea estetica a romanului nu a beneficiat, insa, in timp, de avantajul distantarii de conjunctura. Realitatea din carte nu a devenit, in timp, mai "fictiva", prin separarea de actualitatea imediata, ci fictiunea s-a vazut somata a-si abandona vanitatile si a se supune realitatii care si-a explodat ingradirile.

Romanul lui Mihail Sebastian a beneficiat, paradoxal, in posteritate, nu de transferul conjuncturii in ireal si estetic, ci de amprenta dominatoare a Istoriei. Timpul de dupa aparitia romanului De doua mii de ani a adus personajele sale, in brutala lor nuditate, la rampa actualitatii. Istoria le-a smuls din pagina, plasindu-le impreuna cu romanul, in contextul cronicii singerosului secol XX: Nae Ionescu (Ghita Blidaru) reapare pe scena sociala ca ideolog al Garzii de Fier, nu doar ca retor al crestinismului ortodox, nihilistul Cioran (Parlea) nu mai este doar producatorul de aforisme socante, ci un fervent sustinator al Garzii si Capitanului ei, ca si Eliade, viitorul faimos istoric al religiilor, lucidul Camil Petrescu (Vieru) pare atras de "experimente extreme", nu de dramele constiintei, extravagantul Belu Silber (STH) " vitalizat de uniforma comunista in care tovarasii sai ajunsi la putere il vor tine, dupa razboi, multi ani in puscarie. De doua mii de ani a devenit parte inseparabila a veacului care l-a nascut, avertisment celui care avea sa vina. Portanta estetica a cartii s-a vazut subordonata semnificatiei documentare " culturala, istorica, etica si politica " a romanului, de o rezonanta particulara si astazi, intr-o lume asediata, ca si in anii ’30 ai secolului trecut, de tendintele retrograde, "fundamentaliste" ale militantismului antidemocratic.
New York, iunie 2006