OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Articolul asupra caruia ma voi opri in cele ce urmeaza a aparut acum aproape patru ani intr-una din fasciculele lui New York Times, unul dintre cele mai importante ziare ale lumii (Sunday, December 8, 1996, Section 2 (H), p. 5+8). L-am gasit nu doar foarte interesant, ci si fascinant ca marturie de viata si de arta, daca se poate spune asa (si se va vedea deindata ca se poate!), ba chiar, datorita anumitor date ale problemei care favorizeaza unghiul romanesc asupra cazului, de-a dreptul miscator. Nici atunci, nici de-atunci incoace, n-am vazut vreun semn cum ca articolul ar fi fost citit in mediile culturale sau macar teatrale de la noi. Gasesc acum momentul sa-l prezint. Nu si-a pierdut „actualitatea“.

Il voi traduce integral (in italice), nefacind decit sa-l adnotez din mers. Autorul, Ted Lambert, se prezinta singur, inca din primele paragrafe. Mai exact spus, cu directete americaneasca, ne pune fara alte introduceri in tema, spunindu-ne cine era si ce facea cu peste doua decenii in urma, cind a participat la o anume intimplare teatrala:
„In vara lui 1974, pe cind aveam 12 ani, am primit, cum ar veni, permisiunea de a fugi cu caravana circului. De fapt, am plecat cu Clubul Teatral Experimental «La Mama» al lui Ellen Stewart.
Am fost distribuit in rolul lui Astianax, regele-copil din Troienele, secventa (impreuna cu Medeea si Electra) din Fragmente dintr-o trilogie, spectacol inspirat din piesele grecesti si conceput de regizorul roman Andrei Serban, pe muzica lui Elizabeth Swados.“

De ce e „cazul“ interesant se vede – asadar – de la bun inceput: va fi vorba despre prima versiune a punerii in scena pe care noi o stim sub titlul celei bucurestene din 1990: Trilogia antica. E unul dintre marile spectacole ale teatrului mondial din cea de-a doua jumatate a secolului XX. Semnatura regizorala a romanului Andrei Serban e pentru noi un motiv special de atractie. In plus, se poate deja intui si adevarata tema a textului, care este insasi perspectiva din care povestea e relatata: una „proustiana“ (desi fara elaborare literara), „intradiegetica“ (in terminologia lui Genette), apartinind unuia dintre participanti, si anume unul marginal, pe care nimeni nu si-l aminteste. Situatie asemanatoare – de pilda – cu aceea din Rosencrantz si Guildenstern sint morti, splendida piesa in care Tom Stoppard a rescris Hamlet din perspectiva celor doua personaje secundare.
Ted Lambert, copilul de atunci, ajuns acum, cind scrie, la 35 de ani, isi aminteste bine triumful spectacolului lui Andrei Serban:
„Trilogia a avut un succes enorm cind a fost prezentata la «La Mama». Multi au considerat-o o piatra de hotar. «Aceasta trilogie muzical-dramatica este splendida», scria Clive Barnes in The New York Times. «Dl Serban te face sa simti emotii fundamentale precum dragostea, suferinta, durerea, frica si dezgustul, cu o intensitate nu departe de realitate».“

Cariera copilului-actor avea sa se mai prelungeasca o vreme:
„In urmatorii cinci ani, ca membru al trupei regizorului, «Repertoriul Great Jones», am facut turnee prin Europa si in Orientul Mijlociu, jucind in total in cinci piese.“
Dupa care, articolul vine spre prezent, dezvaluind pretextul rememorarii:
„Joi, ma voi afla alaturi de multi dintre membrii distributiei initiale, adunati din nou pentru a mai juca o data Troienele, tot in regia dlui Serban, in cadrul stagiunii care aniverseaza 35 de ani de existenta ai companiei «La Mama». La prima repetitie, Elizabeth Swados ne-a spus: «A fost unul dintre putinele lucruri pe care le-am intilnit vreodata in care sunetul si miscarea si gindul erau inseparabile. Asta trebuie sa realizam din nou.» Am venit cu totii din acelasi motiv – pentru a retrai o experienta teatrala unica si care a avut un impact major atit asupra celor care au jucat-o, cit si asupra celor care au vazut-o.“
Iata o situatie realmente iesita cu totul si cu totul din comun: dupa peste doua decenii, o montare e reconstituita cu aproape aceeasi distributie. Nu e vorba – insa – doar de profesionisti. Data fiind anvergura viziunii lui Andrei Serban, care angrenase in reprezentatie grupuri mari de figuranti, inclusiv copii, participasera si amatori, actori de-o clipa sau de cinci ani.

Abia de-aici incolo rememorarea lui Ted Lambert va deveni intens-subiectiva, transformindu-se intr-o pretioasa marturie:
„Pentru mine, la mijloc mai este si faptul ca retraiesc ca adult ceva ce-am trait pe cind eram copil. Cind au inceput repetitiile luna trecuta, ele mi-au stirnit amintiri atit de vii, incit m-am simtit ca si cind as fi fost prins intr-o incilceala a timpului. Pe cind beam ceai de menta intr-o pauza, l-am vazut pe baietelul care-l joaca acum pe Astianax sorbind din apa lui minerala si mincind cartofi prajiti. A fost ca si cum as fi trait o experienta a iesirii din propriul meu corp.
Imi gasisem rolul de unul singur. Nu stiu cum ma hotarisem sa ma fac actor si incepusem sa citesc anunturile pentru distributii din ziarele comerciale de la chioscul din colt, la noi in cartier, in West Side.
Din dragoste ingaduitoare, altfel nu-i pot spune, tata a consimtit sa ma duca la niste probe. Eram la a doua incercare la «La Mama». La intoarcerea spre casa, i-am spus tatei ca a mers bine si ca simt ca s-ar putea sa primesc rolul. El mi-a explicat ca nu trebuie sa-mi fac prea mari iluzii. La putina vreme dupa ce ajunsesem acasa, am primit un telefon. Eram angajat. Parintii au ramas fara glas, ba s-au si ingrijorat un pic. Dupa ce mi-am pledat cauza, au fost pina la urma de acord sa ma lase sa ma alatur echipei si sa renunt sa mai merg in tabara de vara.“

Amintirile despre aventura teatrala din 1974 reinvie o intreaga istorie personala: copilarie, familie, atmosfera de cartier, micul joc al copilului de-a actoria, pentru ca, la un moment dat, joaca sa devina cit-se-poate de serioasa!:
„Habar n-aveam in ce ma bagasem. La inceput, parea sa fie vorba despre un azil de nebuni. In jurul meu, oamenii sareau si se rostogoleau pe jos sau, cu fata la citiva centimetri de perete, strigau si tipau. Insa curind am inceput sa pricep. Treaba era foarte serioasa. Fiecare miscare, fiecare sunet pe care-l produceam urmarea un proiect foarte precis. Troienele nu s-au jucat in engleza, ci pe un text alcatuit de dl Serban si de dna Swados. Scenariul era compus din cuvinte si expresii in greaca veche si in latina, dar si cu adaosuri din ebraica, swahili, limbi ale indienilor americani si altele. Toate – cintate, scandate, mormaite, bocite si scuipate in ritmuri si melodii din intreaga lume.
Se intelege de la sine ca, fiind vorba despre sunet si miscare, nu despre cuvinte, am avut mari emotii. Mi-am invatat rolul fonetic, la fel ca toti ceilalti, ceea ce mi-a cerut mai multa disciplina decit eram obisnuit sa suport. Apoi, mi se daduse o responsabilitate mai mare decit tot ce dusesem pina atunci. Rolul meu, fiul lui Hector al Troiei, regele ucis, cuprindea incoronarea mea, moartea (in culise) si o lunga ceremonie de inmormintare. Asta-mi cerea sa stau intins nemiscat timp de 15 minute, cu ochii inchisi, invelit intr-un lintoliu, in vazul intregului public. De citeva ori am atipit, imbiat la somn de bocetele din jurul meu. Ma trezeam brusc, tinindu-mi ochii tot inchisi, cu speranta ca nu m-am miscat.“
In urmatoarele paragrafe, presarate si ele cu note de umor, autorul insista asupra problemelor virstei de atunci, ale cresterii, ale pudorii:
„Montarea le cerea unora dintre actori sa evolueze pe deasupra, prin jurul si prin mijlocul publicului, goi, minjiti cu noroi, purtind in miini torte, pasari si serpi. Toate astea au ajuns sa mi se para repede normale, pe masura ce m-am integrat in atmosfera.

Troienele au devenit o opera epica despre sclavia populatiei supravietuitoare, mai ales feminine, a Troiei. A fost creata intr-un workshop, de-a lungul verii, pentru a completa trilogia. Spectacolul a inaugurat noua anexa «La Mama» in octombrie 1974, cu doua zile inainte de cea de-a 13-a mea aniversare. Cronicarii au fost la unison. Dadusem lovitura.
Cind s-a facut din nou vara, am plecat in turneu. De obicei mi se pune intrebarea: «Si parintii te-au lasat sa pleci asa, pur si simplu?». Da, m-au lasat, desi mai tirziu au dat vina pe o nebunie de moment. Pina atunci ma tinusera linga ei si ma ocrotisera mereu. Pentru copiii luati in turneu a fost angajata o guvernanta (cuvintul «dadaca» a fost evitat cu tact). In distributie mai erau doua fetite cu citiva ani mai mici ca mine. Una dintre ele, Diane Lane, care avea sa devina stea de cinema la 13 ani (in Mica romanta, cu Laurence Olivier), era in trupa de la 7 ani. Inca din prima zi, am lamurit-o pe guvernanta ca venise cu noi ca sa aiba grija mai ales de fete.
Cam pe-atunci am intrat din plin in pubertate. Incercam sa par nepasator, insa faptul ca imparteam cabina cu o duzina de actrite aproape ca mi-a scurtcircuitat sistemul nervos. Goliciunea pe scena era una; dincolo de scena era cu totul altceva. Speram ca nimeni n-o sa observe cit de mult ma maturizasem.“

La nivelul „povestii secunde“, a autorului-personaj-narator, tema importanta aici e aceea a alter ego-ului cu stea norocoasa (fetita care va deveni actrita de film). Ce a ajuns intre timp el, Ted Lambert? Vom vedea curind, nu inainte – insa – de a afla cite ceva despre succesul itinerant al Trilogiei prin lumea larga:
„Cam pe cind am implinit 14 ani, am simtit ca inteleg spectacolul ca niciodata inainte. Am inceput sa ma iau pe mine si jocul meu actoricesc foarte in serios. Am imaginat o serie de ginduri ale personajului meu la care ma fixam inainte de o scena sau in timpul ei, inventindu-mi astfel propria mea metoda de joc. Mi-am mesterit din bambus si os un fel de sulita care m-a ajutat sa ma simt ca tinarul razboinic pe care-l intruchipam.
Daca reprezentatiile din New York erau incitante, in turneu era si mai si. Nu mi-a fost niciodata dor de casa. O buna parte din primul turneu estival am jucat pe scene in aer liber, in locuri uimitoare: teatrul grecesc din Taormina, in Sicilia, ruinele Persepolis-ului din Iran, platoul dealului Lycabettos din Atena, de unde poti privi de deasupra catre Acropole.

Gasirea unui spatiu in Atena a fost la inceput o problema. Oficialii locali se temeau ca, daca ne vor lasa in Teatrul lui Dionyssos de pe Acropole, unde juca de obicei Teatrul National al Greciei, publicul s-ar putea revolta, deranjat de felul in care noi «demitizam» piesele clasice. Nu ni s-a permis sa jucam acolo, insa publicul de pe Lycabettos a fost entuziast, la fel ca in toate celelalte tari.
La ultima reprezentatie au aparut 1000 de persoane in plus. N-au fost lasate sa intre. Multimea a darimat gardul imprejmuitor. Ce-au vazut cu totii a fost o Electra programata sa coincida cu apusul soarelui, astfel incit, in timpul razbunarii Electrei si a lui Oreste, cerul Greciei a fost cuprins de vilvatai portocalii si purpurii. Era cu adevarat teatru la scara mare.“
In povestea intrarii naive dar si tusante a baiatului in pielea personajului jucat am putea „citi“ – nu-i asa? – o mica parabola a credintei in teatru nu doar ca joc, artificiu, arta, ci ca forma de viata, ca – in fond – destin asumat. Iar scena in care vazduhul ia foc, preluind in ceruri tragedia din piesa are – sa nu ne temem de patetismul cuvintelor – o maretie rascolitoare…
Istoria montarii Tragediei antice se incheie practic aici. Din ultimele paragrafe ale articolului aflam ce-a facut Ted Lambert de-atunci incoace.

Teatrul grandios de pe dealul de deasupra Acropolei avea sa-l opreasca – intr-un fel – din drum:
„Din cauza lui, cariera mea actoriceasca s-a dus de ripa. Traisem o experienta atit de intensa incit, dupa ce totul s-a sfirsit, nimic n-a mai putut-o egala. Pina la urma, am facut studii cinematografice la Universitatea Columbia si am devenit scenarist. In materie de film, il ador pe Federico Fellini cam din aceleasi motive pentru care il ador pe Andrei Serban in teatru. Amindoi au lucrat cu idei pe care le-au umplut cu viata si cu simtire omeneasca.
Acum citeva luni, cind Ellen Stewart m-a sunat la telefon propunindu-mi sa joc un soldat grec in Troienele, am acceptat pe loc. Mi s-a parut firesc s-o fac. In octombrie, cu o luna inainte sa inceapa repetitiile, atit «La Mama» cit si eu insumi ne-am sarbatorit cea de-a 35-a aniversare.
Mai mult decit atit, viziunea dlui Serban a lasat urme adinci si durabile asupra sensibilitatii mele artistice. «Teatrul», spune el, «este un spatiu sfint. El poate transcende si transfigura tot ce tine de viata obisnuita».“
Cu un final in care reintoarcerea la Trilogie capata semnificatie simbolica:
„Lucrind in aceeasi sala in care incepuse proiectul cu 22 de ani in urma, am simtit ca m-am reintors acasa – si ca sint gata sa fug din nou in lume.“

Sa adunam acum laolalta firele acestei minunate evocari. Un baietel newyorkez de 12 ani e selectat pentru un spectacol de teatru aflat in pregatire. Se trezeste dintr-o data in miezul succesului: siruri lungi de reprezentatii, cronici superelogioase, turnee in strainatate. Pe masura ce timpul trece, intelege din ce in ce mai bine despre ce e vorba, incepe sa faca pe cont propriu „compozitie“, isi formeaza o metoda personala de „identificare“ cu personajul pe care-l joaca. A ajuns la 14 ani si are revelatia teatrului ca emotie maxima, sub entuziasmul publicului de pretutindeni si sub cerul cuprins de flacari al Greciei vechilor zei si a marilor tragedii reinterpretate in pragul postmodernitatii de catre Andrei Serban, compatriotul nostru. Apoi, viata merge inainte. Reprezentatiile cu Tragedia antica se opresc. Nimic din teatru nu-l mai poate satisface pe baiatul-adolescent dupa ce atinsese „absolutul“.

Va deveni scenarist, om de culise, scriptor nestiut de roluri pentru altii, pentru vedete. E mai mica sau mai marea drama a multor copii sau tineri cu cariere artistice precoce. Ajunsi la maturitate, vor purta mereu cu ei complexul sau doar amintirea frumoasa a unor vremuri in care s-au aflat sub luminile rampei, au fost celebri, au reusit mai mult decit dupa aceea, cind au alunecat inapoi cu picioarele pe pamint, in obisnuit, in anonimat. Regizorul isi va relua montarea in 1990, la Bucuresti, dupa caderea comunismului in aceasta parte a Europei, si in 1996, din nou in New York, la „La Mama“, cu un prilej aniversar. Au trecut 22 de ani de la premiera din 1974. Cineva are ideea de a convoca in linii mari aceeasi distributie de altadata. Fostul baiat, apoi adolescent, acum barbat inca tinar la cei 35 de ani ai sai, primeste invitatia. O data cu ea, i se ofera sansa intoarcerii efective, fizice, in trecut, ca printr-un tunel al timpului. Or, acolo, in trecut, derulate mereu si mereu in gind, se afla cele mai inaltatoare clipe pe care le-a trait vreodata. Ar putea spune – la propriu, nu la figurat – ca viata lui a fost o piesa de teatru! Va retrai aventura din copilarie-adolescenta, cu emotiile si revelatiile ei – si ni le va povesti intr-un text-confesiune, poate ultima lui iesire la rampa inainte de intoarcerea definitiva in anonimat: un text despre viata si despre teatru sau despre arta in general, despre realitate si fictiune si despre cum se trece dintr-una intr-alta si-napoi, despre frumusetea sfisietoare a unei iluzii, despre tinerete, despre trecerea anilor si despre felul in care, la fel ca amintirile, daca nu mai mult ca ele, mai concret, mai intens, mai emotionant, teatrul, arta te pot ajuta sa te intorci in timp…
In sfirsit… un articol atit de frumos, incit l-am pus deoparte si nu m-am lasat pina cind, intr-un tirziu, uite ca l-am si tradus!