„De fiecare dată sînt pe punctul să mă las“

Interviu cu Angélica Liddell

Autor: Iulia POPOVICI | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

La un moment dat, spuneaţi că teatrul e ceea ce vă împiedică să vă trageţi un glonţ în cap. E o afirmaţie foarte puternică – poate teatrul să aibă astfel de efecte?

Nu ştiu, nu ştiu cum se întîmplă, nu am o explicaţie pentru asta – sau, dimpotrivă, am o mie de explicaţii posibile. Pe mine mă ajută să înţeleg ce simt şi să tratez cu asta.

Adeseori, pare că după spectacolele dvs. publicul e cel căruia îi vine să-şi tragă un glonţ în cap. Ca actriţă şi regizoare, cum reuşiţi să produceţi un astfel de efect? Cum lucraţi cu echipa dvs.?

Nu urmăresc un anume efect. Presupun că vărs viaţa pe o scenă. E ca şi cum ai cădea dintr-odată în lume şi ai vedea cum sînt cu adevărat lucrurile, e ca şi cum ai fi Kaspar Hauser, cazi deodată în lume şi-ţi dai seama că totul se învîrte în jurul meschinăriei, al răutăţii, al mizeriei, al gunoiului, al nefericirii. Schopenhauer nu caută un efect, Cioran – nici el. Pur şi simplu sînt liberi să gîndească, fără slugărnicie. Asta duce la o viziune asupra lumii foarte dură. Actorilor mei le cer să rupă bariera pudorii, a pudorii spirituale. Cu pudoare nu se poate lucra.

E obligatoriu să fii radical ca să generezi un conflict în spectator (e ceea ce spuneaţi dvs. în Perro muerto en tintorería/ Cîine mort în vopsitorie)? Radical pînă unde?

La fel de radical precum durerea, precum conflictul de a fi în viaţă.

Prin definiţie, omul e o fiinţă violentă, de ce să aduci pe scenă doar violenţa, agresivitatea, răul uman?

Despre altceva nu ştiu să vorbesc. Vorbesc despre ceea ce-mi face rău. E ca şi cum ai fi înalt sau scund, brunet sau blond. Eu văd genetic rahatul, presupun. De mică sînt aşa.

Sînt spectatori care pleacă în mijlocul reprezentaţiei? Ce simţiţi în astfel de cazuri?

Înainte mă durea, cînd cineva trăieşte cu o senzaţie de umilire de cînd se scoală dimineaţa, e foarte uşor să te simţi ofensat, pe de altă parte, de aici se naşte toată furia, toată forţa. Acum, însă, am o relaţie mai normală cu publicul. E normal să fie oameni cărora să nu le placă ce fac eu.

Se spune despre textele dvs. că sînt postdramatice. Teatrului postdramatic îi lipseşte principial structura, sînt texte difuze ori e vorba şi despre o structură – însă nontradiţională?

Eu am scris texte de toate felurile. Cu structură sau fără, cu poveste sau nu. Am lucrat cu ficţiunea şi autoficţiunea. De fiecare dată am avut nevoie de altceva.

Aţi absolvit Psihologie, pe lîngă Teatru. Vi se pare că lumea noastră e bolnavă? De ce suferă ea?

Suferă de banalitate, de mediocritate, de apatie, cel mai rău este să transformi vulgarul şi banalul în motiv de conflict, există un totalitarism al optimismului, trebui să fii fericit non-stop, opinia se confundă cu gîndirea şi veselia cu tîmpenia totală.

Travaliul fizic al dvs. şi al actorilor cu care lucraţi e de multe ori epuizant, îi cereţi multe corpului; textele dvs. vorbesc tot despre corp, despre fizic şi limitele lui. De unde această fascinaţie pentru organismul omenesc?

Pe scenă, doar corpul produce adevărul.

În sfîrşit, luaţi teatrul ca ceva foarte personal. Ce daruri v-a oferit teatrul?

De fiecare dată sînt pe punctul să mă las. Nu ştiu dacă să-ţi duci viaţa mai departe e un dar.

Angélica Liddell

(Figueres, Girona, 1966)

Licenţiată în psihologie şi artă dramatică. A debutat ca dramaturg în 1988. În 1993, înfiinţează compania de teatru Atra Bilis Teatro. A publicat următoarele titluri: Trilogía de la aflicción/ Trilogia tristeţii (Revista Acotaciones, 2004), Trilogía Actos de resistencia contra la muerte/ Trilogia Actelor de rezistenţă în faţa morţii, alcătuită din piesele Y los peces salieron a combatir contra los hombres/ şi peştii porniră la luptă contra oamenilor, Y como no se pudrió… Blancanieves/ Cum nu a putrezit... Albă-ca-Zăpada şi El año de Ricardo/ Anul lui Ricardo, la Editura Artezblai (2007), şi Belgrado: canta lengua el misterio del cuerpo glorioso/Belgrad: cîntă, limbă, taina trupului glorios (Editura Artezblai, 2008). Teatrul ei fuge de toată dramaturgia convenţională, doreşte să atragă atenţia asupra unor aspecte întunecate ale realităţii: sexul, moartea, violenţa, puterea, miturile vechi şi cele moderne, sînt doar unele dintre temele obsesive ale scriiturii Angélicăi Liddell. A primit următoarele premii: Premiul pentru Inovaţie Dramaturgică al Casei Americii (2003), Premiul pentru Teatru al Societăţii Generale a Autorilor şi Editorilor din Spania (SGAE, 2004), Premiul Ojo Crítico Segundo Milenio pentru întreaga activitate (2005), Premiul Publicului „Notodo“ pentru cel mai bun spectacol pentru piesa Perro muerto en tintorería: los fuertes/ Cîine mort în vopsitorie: cei puternici (2007); este deţinătoarea Premiului „Lope de Vega“ (2007) şi al Premiului Valle-Inclán, pentru El año de Ricardo (2008). Piesele sale au fost traduse în limbile franceză, engleză, rusă, portugheză şi română.

În limba română a apărut piesa Soţii Palavrakis (în antologia Teatru spaniol contemporan 2, Fundaţia Culturală „Camil Petrescu“/ Teatrul azi), în traducerea Alinei Cantacuzino.