OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Tortionarii si „banalitatea raului“

Care ar fi, dupa Revolutie, principalele tipologii destinale ale fostilor tortionari? Unii probabil ca s-au ascuns in multime, altii (putini) s-au spovedit, altii au dat din coate mai departe…

Multi dintre ei, cei mai multi, au pierit, anonimi, in mijlocul comunitatii in care au trait nestiuti. Comunismul nu era un regim al transparentei, dupa cum bine stiti. Au murit infestind, intoxicind acea comunitate cu normalitatea anormala a meseriei lor si inducindu-i si astazi acel paralizant scepticism, mirare-fara-mirare in fata ororii, caracteristic popoarelor care au trait experiente ca a noastra. Dumitrescu, seful inchisorii de la Pitesti, care batea ca si cum ar fi practicat un sport de intretinere, pina cind camasa alba i se umplea de singe, era cunoscut la Pitesti si la Bucuresti, unde avea locuinta alternativa, ca un desavirsit domn, un bun dansator si un om cu conversatie interesanta. Leonte Rautu era un bunicut adorabil. Plesita era, acum vreo sase luni, un mosneag decrepit, care mergea in cadru de culoarele spitalului SRI. Nimeni nu stie, despre cei mai multi dintre ei, cum le era somnul si ce visau. Despre unii stim ca somnul le era tulburat de cosmaruri, dar nu au avut necesara anvergura intelectuala si morala cit sa inteleaga ca raul facut are o amplitudine mai mare decit propria persoana si persoana pe care au chinuit-o si ucis-o, ca de marturia lor are nevoie o intreaga societate si n-au simtit nevoia s-o faca. Sau i-a impiedicat orgoliul.

Un caz care ma fascineaza pe mine este cel al scriitorului Petru Dumitriu, care a „scris“ abominabilul, o carte din care realmente a curs singe, scrisa pur si simplu ca sa pregateasca spiritele pentru varsarea de singe. Pe el l-au urmarit toata viata mustrarile de cuget, a fost un om nefericit si chinuit, se pare, dar nu suporta sa-l judece nimeni altcineva. Adica tot deasupra tuturor oamenilor se socotea, desi, daca se socotea in adincul lui un pacatos, trebuia s-o spuna, ca era mai prejos decit toti oamenii. Altfel, ce demonica forma de umilinta este asta? In fine, cum singura spuneti, multe unelte ale represiunii comuniste, nu neaparat tortionari, oameni care au molestat fizic pe cineva, dar si din aceia, traiesc astazi, ca oameni de afaceri, bogati, mult mai bine decit fostele lor victime si urmasii acestora. Sint cei care l-au invins, nu-i asa, cum a spus-o el insusi, pe Emil Constantinescu. Asasinii si responsabilii de moartea inginerului-scriitor Gheorghe Ursu in 1985, tortionarii lui Paul Goma, ai lui Vasile Paraschiv, ai Doinei Cornea. Gheorghe Craciun, directorul inchisorii de la Aiud, din anii cei mai crunti, a murit in urma cu citeva luni, la peste 90 de ani. A fost singurul, cred, caruia o asociatie a fostilor detinuti politici i-a intentat un proces. Ceea ce, pe termen lung, este extrem de insalubru, extrem de periculos pentru aceasta societate a noastra. Acum, recent, un fost securist a aparut la canalul TV Romania cultural. Nu simtiti ca ramineti trasnita? La televizor, povestind cum oameni de al caror destin a dispus isi exprima recunostinta pentru cit de uman a fost el, dindu-le voie sa plece in strainatate, sau asa ceva.

Ce au in comun, ca psihologie, toti acesti oameni?

Nu stiu sa raspund in doua cuvinte la o asemenea intrebare. Acum vorbim despre tortionari-tortionari. S-au scris carti intregi despre psihologia tortionarului. Cel mai prudent e sa spun ca nimic, dar e frustrant si contrazice evidenta. Ceva au in comun. Cred ca, mai intii, indiferenta fata de aproape. Un soi de raceala afectiva. Pe urma, obedienta fata de sef, vazut ca Dumnezeu si substituindu-se lui Dumnezeu, ca unica instanta in fata careia ai a da socoteala. Apoi, un devotament fata de partidul care inlocuieste parintele si o familie de cele mai multe ori carenta si inapta sa-l deprinda in copilarie cu exercitiul relatiilor umane firesti. Cum vedeti, nici nu sint trasaturi atit de rare, care sa te determine sa vorbesti despre accidente ale speciei. Cind se refera la „banalitatea raului“, Hannah Arendt asta si vrea sa spuna: ca sint oameni ca mai toti oamenii si ca doar contextul istoric a facut din ei ceea ce au fost. Mult mai rara este tipologia aflata la antipodul acesteia, tipologia eroica, pentru care tot contextul istoric selecteaza oameni cu datele psihologice apte s-o incarneze. De aceea exista un singur Radu Filipescu, o singura Doina Cornea, un singur Vasile Paraschiv si toti impreuna se numara pe degetele de la doua miini. Dar trasaturile cuiva care a devenit o unealta de un fel sau altul a represiunii sint trasaturile umanitatii comune, de unde si frica, si fascinatia pe care ar trebui sa ni le inspire.

In alta ordine de idei, tortura si tortionarii nu sint o inventie comunista.

S-a scris mult despre asta. Ruxandra Cesereanu a scris o intreaga carte. Si s-au scris sute de carti, s-au consemnat mii de marturii. Pe mine, fenomenul ca atare nu m-a interesat. Fiindca, repet, cred ca aici genul proxim este mai important decit diferenta specifica, un inventar ca atare al trasaturilor ar fi monoton si rebarbativ. E un fapt ca practica torturii este o meserie. Cind sint prinsi niste teroristi, care au pus intr-un loc o bomba ce urmeaza sa explodeze ucigind 100 de oameni, serviciile secrete ale unui stat democratic, menite sa-i protejeze pe cetateni de acte teroriste, folosesc, din pacate, tortionari. Mie mi se pare insa mai putin semnificativ ca oamenii selectati aici, ca sa fie tortionari, seamana cu cei selectati in acelasi scop de regimul nazist si de cel comunist. Ca, adica, sint toti o apa si un pamint. Asa este, poate, dar asta mi se pare mai putin semnificativ. Semnificativa mi se pare diferenta dintre ei, decurgind din diferenta dintre victimele lor: in regimurile nazist si comunist – oameni nevinovati torturati si ucisi pentru ideile lor, iar in statele democratice – criminali fanatici, care ucid oameni nevinovati. Aici nu e vorba de ideologie si de dubla masura, ci de bun-simt, cred. Nu jubilez la gindul ca acolitii lui Bin Laden vor fi torturati ca sa spuna ce alte mii de oameni se pregatesc sa ucida. Dar nu-i pot pune pe acelasi plan cu victimele lui Draghici de la Pitesti. Nu-ti poate fi indiferent, chiar daca esti unealta, cine te minuieste. Desi, repet, e regretabil ca e nevoie de asemenea unelte.

Care a fost – in ceea ce va priveste – impactul profesional si uman al intilnirii dumneavoastra cu domnul Tandara?

Impactul acestei intilniri a fost urias. Am vorbit mult despre asta si in cartea mea despre el, si am vorbit si ulterior, in diferite ocazii. Este un caz unic nu doar la noi, in sensul in care am vorbit mai sus. Dintre toti tortionarii autohtoni, el este singurul care s-a ridicat la suficienta demnitate si respect de sine ca sa simta ca raul pe care l-a facut trebuie reparat. Este singurul a carui minte are destula anvergura ca sa priceapa ca raul facut nu-l priveste doar pe el si victimele lui, ci ca a daunat enorm societatii si a contribuit enorm la Raul comunist. Singurul cu destula responsabilitate personala ca sa simta ca si acest rau trebuie indreptat prin marturisire, fiindca, altfel, cum l-ar mai putea indrepta? Sigur ca e posibil sa mai fie si altii, despre care eu sa nu fi citit. Dar daca exista „in secret“, cum spunea undeva dl Breban, ca ar exista doua feluri de dizidenti, unii „pe fata“ si altii „pe ascuns“, aceste razboaie cu tine insuti, pentru rele facute altora, cui folosesc?


Lexiconul negru: in asteptarea celei de a doua editii

Lexiconul negru a fost o carte mult comentata. Au fost voci care au numit-o chiar incorecta. Ma gindesc acum la Bogdan Suceava. Ii dati dreptate, credeti ca ati fi putut face greseli? Si daca da, cum ar putea fi ele indreptate?

Litigiul meu cu scriitorul Bogdan Suceava s-a incheiat in urma cu vreun an si ceva. N-as vrea sa revin asupra lui. Iata ce pot sa spun in plus. Bogdan Suceava a avut politetea ca, nefiind in tara, in momentul cind a adresat editurii un numar de scrisori-somatie, sa astepte sa ma intorc, sa-mi fac investigatiile si, daca e cazul, sa-i cer scuze pentru prezenta in Lexiconul negru a tatalui sau, fostul subofiter, mai tirziu generalul de Militie Ion Suceava. Cind m-am intors, am facut investigatiile, si in documentele mele, si in cele puse la dispozitie de unele arhive, si direct, printre supravietuitori si martori, in satele unde a activat in tinerete generalul Suceava. I-am spus atunci lui Bogdan Suceava, intr-un text care cred ca s-a publicat in Romania literara si in Contemporanul, ca fiii nu sint responsabili de felul in care si-au trait viata tatii lor, dar daca el vrea sa-si asume astfel trecutul tatalui sau, cel care trebuie sa-i ceara iertare este chiar tatal lui, Ion Suceava, nu eu. Omeneste vorbind, desi cam nefireasca – de ce el, si nu chiar cel trecut in dictionar, trebuia sa ma interpeleze? –, atitudinea lui Bogdan Suceava e de inteles.

Mai nefireasca mi se pare atitudinea unui dizident ca Dan Petrescu, care se inversuneaza, pentru caracterul aproximativ si lacunar al documentarii mele, nu impotriva celor care tin arhivele ferecate, ci a celor care incearca, in ciuda acestor neajunsuri, sa dea la iveala cite ceva din marea oroare, culegind informatia din surse incerte, sa zicem, chiar „neautorizate“. Ma intreb de ce or fi mai autorizate arhivele mincinoase si inchise ale Securitatii decit martorii, victimele si protagonistii directi. Am spus de nenumarate ori, nu cu seninatate, ci cu onestitate: sigur ca, in asemenea conditii, sint posibile greseli. Sigur ca trebuia lucrat intr-o echipa mare si timp de mai multi ani. Credeti ca, daca iesea Vadim Tudor in alegeri, as mai fi putut publica, fie si asa, cartea? Vedeti ce se intimpla cu lista ofiterilor pe care tot o publica CNSAS si n-o mai publica, amenintat, nici mai mult nici mai putin, decit cu inchisoarea, desi au legea de partea lor. Daca exista greseli, acestea pot fi indreptate intr-o viitoare editie. Ironia face ca pentru o a doua editie, am, in cazul multora dintre aceste biografii, mai mult de adaugat in rau, decit de indreptat.

V-ati gindit sa rescrieti Lexiconul, sa-l completati cu noi date?

Da, m-am gindit. Important este ca proiectele actuale si viitoare sa nu ma impiedice. Asupra acestor proiecte as vrea acum sa insist. Colectia „Procesul comunismului“ de la Humanitas a primit, ca sa ma exprim ca in trecutul meu pionieresc (unul „de un farmec incontestabil“, cum spunea intr-un numar precedent un cronicar din Observator cultural, ca sa vedeti ce util e sa vorbim despre farmecele acestor hidoase vremuri pina vom ragusi!), tinde sa ia un nou avint. Vom publica, in urmatoarele luni, carti scrise de memorialisti romani, cu totul necunoscuti, o carte despre Gherla, scrisa cu luciditate si fara cliseele memorialisticii de inchisoare care s-au adunat deja, de catre Iosif Corpas, un domn din Arad; o extraordinara marturie despre Revolutia din decembrie scrisa de o doamna, Emilia Patrascu, si dinsa o necunoscuta, practic; o carte a lui Dumitru Nicodim, despre Poarta Alba, Diagonalele Monicai Lovinescu, o carte de articole insotite de dezvaluiri a ziaristului Florin Gabriel Marculescu.

As dori, de asemenea, sa pot publica niste marturii despre generalul Radescu si exilul romanesc, as comanda, vreau sa spun, o asemenea carte, pentru a corecta unele inexactitati dintr-un text-replica al dlui Wexler publicat chiar in paginile Observatorului cultural, pe tema asta. Nu, generalul Radescu, nici in exil, nici in tara, nu a fost un sustinator al extremei drepte legionare si al nici unei extreme. Adriana Georgescu, stralucita lui sefa de cabinet din dramaticul moment in care a fost prim-ministru, poate spune asta. O spune, de altfel, intr-un lung interviu din Jurnalul literar, cred. L-am citit si mi-a povestit aceste lucruri acasa la ea, la Londra. Din pacate, este batrina si cu sanatatea fragila, dar marturia ei despre optiunea democratica si despre tinuta morala a generalului Radescu este in afara de orice indoiala. Nu este adevarat, contrariul este chiar bine cunoscut, nici ca rezistenta din muntii Romaniei a fost alcatuita in proportie covirsitoare din fosti legionari. Exista cifre in cartile lui Deletant, ale lui Marius Oprea, in alte numeroase documente. Asa stind lucrurile, trebuie sa spunem si ca legionarii, nu toti participanti la oribilele pogromuri, si-au platit cu virf si indesat greselile din tinerete, prin ani de inchisoare, si ca fostilor comunisti nu li s-a clintit un fir de par. In Europa vom fi poate admisi datorita acestei atitudini de lucida asumare a trecutului nostru interbelic, dar ghiuleaua acestui trecut, mai recent, mai indelungat si tot atit de presarat cu crime, care ne atirna de picioare, ne va impiedica sa ne tirim efectiv pina acolo.