Autor: 
Categoria: 
Tot ceea ce fusese
construit urma să fie distrus, pentru că fundamentul se topise, şi, încet, a
început să fie pusă temelia pentru alte construcţii. Mult mai şubredă. Această
temelie, care fusese contestată şi delegitimată, în ceea ce mă priveşte, este
un anume discurs public. În clipa în care Ceauşescu a fost huiduit, în
dimineaţa zilei de 22 decembrie, un întreg discurs s-a surpat. Nu erau doar
cuvintele lui care nu-şi mai găseau locul public, ci toate cuvintele publice
care fuseseră pînă atunci susţinute de şi care susţineau la rîndul lor
cuvintele lui Ceauşescu – toate discursurile instituţionale, începînd cu cel al
instituţiei celei mai vizibile: Televiziunea Română. Ultimul
care s-a schimbat a fost discursul cotidian, dar o investigaţie în sensul
acesta implică o analiză a schimbărilor din media românească, şi din literatura
nouă, pentru care nu e acum locul. Învăţămîntul este o astfel de instituţie al cărei discurs din comunism urma
să devină repede desuet.
Mă întorc puţin
la anii ’80 şi la două filme care consacră o anumită imagine a vieţii de liceu
de atunci: Liceenii, din 1987, şi Declaraţie de dragoste (1985), filmele lui
Nicolae Corjos. Nu se poate vorbi despre învăţămîntul românesc din acei ani
fără imaginile-cult din Liceenii. Liceul era, mai întîi de toate, locul unei
autorităţi care se exercita fie distant şi ineficient (Isoscel, profa de mate),
fie apropiat şi carismatic (Socrate, proful de filozofie). Nimic nu e întîmplător
în acest film-oglindă: nici faptul că literatura română este o materie
nereprezentată de vreun personaj memorabil şi nici faptul că limbile străine
par să lipsească din programă. Altceva e însă prezent: atelierul, anticamera
întreprinderii şi a şantierului. Atelierul este locul apariţiei conştiinţei de
sine a omului comunist, Mihai în cazul nostru, care intră noaptea pentru a
executa bine piesa (metalică) pe care o ratase de dimineaţă. Nu trebuie uitat
aşadar locul central al cultului muncii în perioada comunistă, din păcate
subminat de penuria generalizată, de energie şi logistică, din ultimul deceniu
ceauşist.
Alexandru, din
Declaraţie de dragoste, are de ales între două profesiuni: cea de medic (pe
care şi-o doreşte mama pentru fiu) şi cea de inginer de şantier (pe care şi-o
doreşte fiul, ca ideal masculin al bărbatului comunist). Omul nou este în
primul rînd bărbat, un bărbat care poate domina natura, o poate supune şi care,
prin raţiune, reuşeşte să înţeleagă şi să se facă iubit de către femeie. Însăşi
femeia comunistă este o fiinţă mai degrabă raţională – Dana (Liceenii) cîştigă
concursuri de şah şi are rezultate excelente la matematică. În cele din urmă,
Alexandru alege să devină inginer, urmîndu-şi tatăl şi idealul comun al
construirii unei noi societăţi.
Cultura artistică
e superficial reprezentată în film şi instanţiată de un concert de muzică
clasică de la Ateneu, iar cultura tînără are parte de scena discotecii,
bucolică, şi de un afiş cu Cenaclul Flacăra, filmat în treacăt, o secundă, pe
care un spectator neatent îl poate scăpa uşor. Iubirea e pusă în scenă naiv: în
Declaraţie de dragoste, Alexandru, un băiat inteligent de familie bună,
dispreţuieşte frivolitatea, de altfel timidă, a unei prietene de familie care
se îndrăgosteşte de el, în favoarea seriozităţii unei fete simple, autentice,
Ioana, care-i devine soţie – putem spune că ne aflăm în epoca artei didactice,
de început de secol XIX.
Între 1987 şi
2009, schimbările sînt majore. Dacă în Liceenii aveam de-a face cu o imagine
idilizată a unei societăţi suferinde, un alt film, din 2009, reuşeşte să
transmită în primul rînd ideea declasării instituţiei şcolii, dar şi să afirme
supremaţia alegerii individuale, dincolo de orice cod moral.
Ce e, aşadar,
învăţămîntul românesc în 1989? O instituţie învechită, dar credibilă încă. Unde
privilegiul era al domeniului tehnic în defavoarea celui umanist şi mai ales al
vechiului în defavoarea noului. Vechiul înseamnă: ideologie conservatoare (deşi
„revoluţionară“ în acelaşi timp), ştiinţe exacte care cer mai degrabă deducţie
decît inducţie (lipseşte imaginarul tehnicist, pentru că lipseşte dotarea
tehnică), afectivitate şi gust orientate etic, înspre bine şi stabilitate, în
raport cu care revolta e mai degrabă simptom al inconştienţei, iar
normativitatea socială ideal absolut. Toate acestea sînt ratificate de
intervenţia timidă a unei psihologii elementare, simpliste (problemele
sufletului individual sînt inerente, dar ele pot fi rezolvate în cadrul social
al societăţii comuniste). Noul, respins, însemna: cultivarea deschiderilor
culturale, oferirea de alternative binelui oficial – relativizarea sistemului
de valori, cu alte cuvinte, dar şi permisivitate la cultura de consum
occidentală.
O revoluţie e
întotdeaua nenorocirea unei instituţii solide. Învăţămîntul românesc era, în
1989, o instituţie solidă, la fel ca şi statul român, cu toată corupţia din
sistem, devenită cronică în anii 1980, dar în comparaţie cu care corupţia de
acum pare monstruoasă. Destrămarea discursului oficial antrenează distrugerea autorităţii
şcolii, fapt pe care societăţile occidentale îl cunosc de la sfîrşitul anilor
1960, dar îl experimentează într-un ritm suficient de lent pentru a putea emite
prognoze şi prescripţii. Într-o clipă, statul român a pierdut, în 1989, o
autoritate pe care şi-o dobîndise cu greu, adesea prin samavolnicii, prin
crime, dar pe care reuşise s-o cimenteze, fie şi prin teamă. În învăţămînt,
repartiţia era o catastrofă pentru cadrele didactice, dar o mană cerească
pentru elevi – şi e suficient să ne amintim cum vîrfurile generaţiei literare
optzeciste predau, în anii ’80, în sate uitate de lume, dar nu şi de stat. Sate
care abia acum sînt cu totul izolate şi ai căror locuitori au tot mai puţine
şanse de a se realiza social. Bruscheţea schimbărilor marchează decisiv
discursul instituţional al învăţămîntului românesc. Voi nota cîteva dintre ele.
1. Învăţămîntul
privat. Un echilibru între un sistem de stat şi unul privat de învăţămînt ar fi
asigurat, poate, o tranziţie ceva mai puţin nocivă de la centralismul comunist
la relativismul capitalist-democratic. Numai că nu s-a întîmplat aşa. Pierzînd
puterea politică, cei care o deţineau au încercat – şi mulţi au reuşit – să o
compenseze prin putere financiară. Practic, ei au
înlocuit o putere simbolică cu altă putere simbolică: posesia statului cu
posesia banilor care pot fi convertiţi în orice, inclusiv posesia statului. De aceea, reţeaua de învăţămînt superior
privat românesc a apărut de la bun început ca o reţea de capital. În interiorul
ei, facultăţile au evoluat însă diferit. Cele mai vechi şi mai oprimate de
regimul anterior au devenit cel mai greu de transplantat în învăţămîntul
privat: facultăţile de ştiinţe umane care funcţionau de bine de rău în momentul
revoluţiei au ţinut la prestigiul lor, ceea ce face ca cele mai bune facultăţi
de litere din ţară să fie astăzi cele care erau şi în perioada comunistă.
Altele, cum este Facultatea de Psihologie, desfiinţată între timp, s-a regrupat
atît la stat, cît şi la privat în mod mai degrabă uniform. Există facultăţi de psihologie
foarte bune la toate marile universităţi private din Bucureşti. Altele,
facultăţile tehnice, care necesită o logistică bogată, n-au putut funcţiona în
reţeaua privată şi, de altfel, nici la stat nu le-a mers prea bine. Pentru că,
dintr-o dată, construcţia României comuniste s-a oprit. Facultăţile care formau
mîna de lucru pentru această vastă construcţie au pierdut studenţi. Pe de altă
parte, asuprit, învăţămîntul umanist a căpătat amploare, dar s-a creat o falie
tot mai mare între avergura lui şi competenţele cadrelor didactice, limitate în
calitate şi cantitate. Paradoxal, personajele importante în învăţămîntul
românesc de după 1989 au rămas tot profa de mate (pentru superdotaţii care au
ocazia să plece cu o bursă la o universitate occidentală) şi proful de
filozofie, transformat în profesor de „comunicare“, de „relaţii publice“, de
„civilizaţie“, de „ştiinţe politice“, „sociologie“, tot atîtea denumiri noi
care nu acoperă însă nici un domeniu de competenţe precise.
Instabilitatea
instituţiei învăţămîntului era normală, dar nu era vorba numai de atît. Era
vorba de altceva, mai grav: pierderea propriei identităţi. Pe de o parte,
profesorii din preuniversitar continuau să spună ceea ce ştiau, dar mesajul lor
era tot mai bruiat de cel al societăţii de consum emergente. Pe de alta,
profesorii tineri, cu o pregătire tot mai precară, cu probleme financiare tot
mai mari, făceau tot mai greu faţă cererii de autoritate de pe piaţa de
învăţămînt. Discursul lor nu reuşea să se armonizeze într-un concert instituţional,
pentru că societatea nu producea, sub zgomotul strigătelor de la mitinguri,
nici un enunţ coerent. La sfîrşitul anilor ’90, autoritatea şcolii s-a văzut
slăbită prin două noi concurenţe: Internetul, pe de o parte, manualele
alternative, pe de alta.
2. Manualele
alternative au făcut ca ideea unui discurs unic de cunoaştere să cadă în
desuetudine nu doar la nivelul conştiinţei intelectuale mature (o evidenţă),
dar şi pentru conştiinţele fragede ale elevilor, de acum îndatorate în mod
decisiv unităţii discursului familial. Liantul dintre şcoală şi familie s-a
rupt. Sau, dacă a rezistat, uneori, a fost datorită solidităţii familiei.
3. Pe de altă
parte, Internetul a retezat preeminenţa şcolii în rolul de difuzor oficial
de cunoaştere şi a făcut tot mai grea
personalizarea relaţiei elev-profesor. Cine e autorul unui referat? Ale cui
sînt ideile sau a cui este limba întrebuinţată de numele care se semnează
în josul sau susul paginii unei
lucrări-temă de casă?
4. Treptat, a
intervenit presa de scandal, care se dezvoltă odată cu scăderea interesului
public pentru politică. Presa tabloidă aruncă asupra vieţii o grilă duală –
probabil de origine îndepărtat protestantă, în măsura în care ea apare într-o
cultură protestantă – unde spaţiul privat, plin de suferinţe şi de ispite, se
opune spaţiului public, aseptic, dar fals. Şcoala devine astfel locului unei
saga pasionale, în care o morală presupus strictă (oferită ca model forte al
instituţiei şcolii, evident supralicitat pentru a putea înlesni antiteza cu imoralitatea
izbucnită din loc în loc) este contrazisă punctual şi dureros de pasiuni,
patimi şi deviaţii letale, numite, după caz, profa sexy, profa criminală, eleva
porno. Asemenea alveole intime şi intimiste în spaţiul şcolii există
dintotdeauna, dar ele capătă, în societatea presei tabloide, o importanţă
covîrşitoare, care face din şcoală mai degrabă un loc al pierzaniei decît o
cetate a integrării sociale, aşa cum, în povestirile marchizului de Sade,
mănăstirea adăposteşte, sub un acoperiş cast, dezlănţuiri carnale şi infernale
inimaginabile. Această sciziune a imaginarului social, astăzi acceptată de
toată lumea, aruncă şcoala, care se lasă ea însăşi percepută prin grila
tabloidă, în desuetudine. Voi reveni.
5. Odată cu
mercantilizarea societăţii, şcolii i se cere tot mai mult să transmită
deprinderi practice. Facultăţile trebuie să devină tot mai mult stagii de lucru
în vederea angajării ulterioare, nu locuri ale formării intelectuale. Ce ştii
să faci devine covîrşitor în raport cu ce ştii să gîndeşti, dar trebuie
remarcat că cele două cunoaşteri nu sînt în mod necesar contradictorii. Este
însă foarte greu de elaborat un discurs accesibil care să valideze relaţia de
interdependenţă dintre a face şi a gîndi, într-o societate care respinge teoria
pe motiv că îndoctrinează ideologic, că e stearpă sau, pur şi simplu, că e
elitistă. Şi trebuie spus că „teoreticienii“ români, în sens larg, fac prea
puţin pentru a rebrandui semnificaţia curentă a noţiunii de teorie. În acest
context apar fel de fel de specializări cu referinţă pragmatică, care fac
aluzie la un nou statut social şi cultural de dobîndit (Facultatea de Studii
Europene, de pildă, sau Facultatea de Marketing, Management, Facultatea de
Comunicare şi Relaţii Publice, secţia de Limbi Moderne Aplicate* etc.) într-un
context social nou, al schimbului şi al eficienţei generalizate.
6. Dacă
învăţămîntul preuniversitar devine locul demitizărilor precoce – simptomatică e
prezenţa Andreei Esca într-un manual alternativ de istorie contemporană, la
sfîrşitul anilor ’90 –, învăţămîntul universitar ascultă de logica profitului,
mai ales după promulgarea legii autofinanţării şi apariţia autonomiei
universitare. Universităţile, cu precădere cele private, devin hypermarketuri
de produse de învăţămînt, cel mai adesea ieftine şi proaste (pentru că nimeni
nu îndrăzneşte să propună produse scumpe şi de calitate). Uneori, produsul
oferit este, de fapt, imposibil de consumat: de pildă, o specializare ca
japoneza în regim de învăţămînt la distanţă, fără test de cunoştinţe prealabil.
În domeniul învăţămîntului universitar, România se află în 2010 la nivelul
economiei din primii ani de după revoluţie, cînd comerţul se conducea exclusiv
după regula produselor ieftine şi multe şi a cumpărătorilor săraci şi lipsiţi
de informaţie.
Este imposibil ca o societate pe jumătate rurală, pe alt sfert
proaspăt urbanizată, cu un învăţămînt public gratuit recent, inaugurat de
cîteva decenii (o generaţie), orientat cvasiexclusiv către învăţămîntul tehnic,
să fie integrată în douăzeci de ani în vaste reţele de învăţămînt umanist,
integrare care presupune o cultură a opţiunilor culturale pe care statele
occidentale le cunosc de secole. Spre deosebire de învăţămîntul tehnic, însă,
care oferă bază materială şi cunoştinţe practice cuantificabile, cel umanist
este ambiguu şi greu de evaluat. Dar el oferă ceva aflat la mare preţ în
societatea capitalistă: rapiditatea. Trei ani de Litere sau Psihologie nu
înseamnă sacrificii materiale şi psihice asemănătoare cu şase ani de Medicină
sau Arhitectură, sau chiar patru de Drept. Învăţămîntul umanist ar putea fi
numit industria uşoară a învăţămîntului, faţă de care cel tehnic ar fi
industria grea. În prezent, secătuirii acestuia din urmă îi corespunde
înflorirea relativă a primului. Învăţămîntul umanist românesc nu are, însă,
tradiţie.
El nu poate propune norme, nu poate impune protocoale, este complet
lipsit de autoritate. El nu formează filozofi, aşadar, ci mai degrabă
contribuie la dezvoltarea sociabilităţii urbane. Acesta este singurul lui rol
social în România: formează specialişti sau măcar diletanţi în comunicare
publică, adică integrează contingente de tineri în discursul capitalist, de
care România are aparent nevoie. În timp ce în India, China, Brazilia şi Rusia,
ca să nu mai vorbim de Occident, accentul pus pe învăţămîntul tehnic în
condiţiile Pămîntului plat (Thomas Friedman) anticipează o viitoare împărţire a
puterii economice şi culturale pe glob, România, alături de alte ţări
post-comuniste formează competenţele viitorilor secretari ai specialiştilor de
mîine.
Şcoala este
astăzi o instituţie desuetă. Deşi a dispus de un răgaz de douăzeci de ani
pentru a se renova, n-a putut face acest lucru. Şi nu numai din inerţie,
organizare proastă şi lipsă de competenţe, ci în principal datorită impunerii
ca valoare supremă în societate a iniţiativei private. În Liceenii, şcoala
reprezenta locul unui pasaj inconturnabil către maturitate, conform unui traseu
individual şi social în acelaşi timp, care era acreditat de discursul societal
– unul şi acelaşi – conform unei cosmicităţi sociale în care indivizii îşi
puneau gesturile şi cuvintele de acord cu cele canonice. În Eleva porno
exmatriculată, peliculă XXX realizată în 2009 cu respectiva elevă (Alexandra),
olimpică la biologie şi dată afară disciplinar de la Liceul Ion Creangă din
Bucureşti, liceenii sînt alt fel de indivizi, iar şcoala are parte de o altă
imagine. Filmul în cauză este prezentat, remarcabil pentru o peliculă porno,
drept un pamflet. Nici o scenă fierbinte nu apare în primele 25 de minute. Două
eleve, dintre care una e Alexandra, stau la o masă. Alexandra îşi face temele.
La un moment dat, începe să vorbească despre situaţia ei: fusese dată afară din
liceu şi se simţea nedreptăţită.
Nu e nimic autentic în acest film, nu vreau să
insinuez aşa ceva. Discursul e prost interpretat, simplist, scenariul e aşadar
nul, iar actriţele şi actorul din rolurile principale joacă prost în minutele
decente ale peliculei. Dar nici Liceenii nu era un film mare. Nu de aceea le
discut aici. În Eleva porno exmatriculată, conducerea liceului respectiv e
numită cretină, iar eleva se consideră pedepsită inutil, fără nici o vină.
Locul afirmării nu e şcoala, ci televiziunea: „Poate voi primi vreun contract
pe la vreo televiziune“, spune personajul acestei autoficţiuni filmate, ceea ce
„este bine pentru mine“. Contextul e simplu: cum să te realizezi în viaţă,
într-o societate individualistă şi rea. Cum? Dacă înveţi bine, cum se pare că
învaţă Alexandra (fără să exagerăm, însă: e suficient să-i percepi accentul
pentru a vedea că n-ai de-a face cu vreun geniu), nu ajungi decît să-ţi
justifici adevărata alegere personală care te va propulsa înspre realizarea
autonomiei personale. Alegerea este determinată exclusiv de oportunitate, nu de
formaţia dobîndită. Ea presupune dezvrăjirea, aruncarea la gunoi a Moş
Crăciunilor unei minţi infantile, pentru realizarea ulterioară a sinelui. A
juca în filme porno înseamnă să accepţi o agresiune, să te obişnuieşti cu ea şi
să colaborezi cu ea pentru a fi capabil, mai tîrziu, să-ţi închizi sinele într-un
spaţiu privat.
Privatizarea sinelui este echivalentă cu realizarea sinelui, iar
această închidere, văzută ca o construcţie, cere bani. Scopul – producerea de
bani – scuză orice mijloc, atîta vreme cît nu atentezi la libertatea semenilor.
Şcoala nu mai este un pasaj obligatoriu al realizării de sine, ci o cutumă încă
greu de ocolit, pe care o poţi exploata din perspectiva alegerii făcute. Şcoala
este, în acest film, semnul închistării, al prejudecăţilor; un personaj
colectiv, batjocorit în cele din urmă. Pentru că scenariul prevede apariţia
unui ajutor nesperat pentru tînăra starletă: un inspector află toată tărăşenia
şi, revoltat de nedreptatea comisă împotriva fetei, se hotărăşte s-o ajute. O
cheamă la birou (minister? inspectorat?) şi îi ţine un discurs de vreo zece
minute, agrementat cu citate din Codul Civil, supralicitînd ideea că, în afara
şcolii, elevul este liber să-şi ducă viaţa aşa cum crede de cuviinţă. Aria de
influenţă a şcolii se află aşadar redusă la incinta unei clădiri şi la un
program, dar nici măcar acolo instituţia nu e respectată: de aceea apar, de la
sfîrşitul anilor ’90, jandarmii.
În final, personajul inspectorului regizează,
împreună cu cele două eleve, orgia care conferă peliculei caracterul înscris pe
etichetă. Asta nu mai are nici o importanţă în sine. Dar, pentru că filmul
porno este locul unui non-discurs, Eleva porno exmatriculată consacră
dispariţia discursului instituţional al învăţămîntului. Şcoala nu dispare, cum
nici regii nu dispar din organigrama politică a Franţei după 1792. Locul ei
este însă de acum unul interior, rezultatul unei alegeri individuale, egală ca
gest cu alegerea de a face filme porno pentru a-ţi putea construi apoi
spaţiului personal. Statul care susţinea şcoala nu mai există. Instituţiile
sale abia răzbesc întru supravieţuire. Individul e liber, dar are de parcurs
încă un traseu formal ai cărui paznici trebuie să-l adapteze mereu cerinţelor
individului tot mai puternic, tot mai suveran. Nu-i nimic rău în asta, e doar
periculos pentru o societate care alege mai degrabă spontan, animalic. Căreia
nu-i rămîne decît să înveţe, de-acum, din greşelile proprii. Alexandra va muri
de SIDA sau va deveni ceva în viaţă. Dana şi Mihai au murit, în decembrie 1989.
S-o urmărim de-acum pe Alexandra.
––––––––––
* Ca şi cînd ar
exista situaţii în care limbile moderne n-ar fi aplicate.
Etichete:
RSS Feed
Newsletters