De la Odele satirice ale lui Caius Dobrescu la Tratatul de la Varşovia şi arta negocierilor cu FMI

Autor: Nichita DANILOV | Categoria: Literatură | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

O poezie de factură aparent whitmaniană scrie Caius Dobrescu (poet optzecist, din cercul lui Alexandru Muşina şi Andrei Bodiu de la Braşov) în Odă liberei întreprinderi, Editura Tracus Arte, 2010. Am spus aparent, deşi termenul corect ar fi fost „fals whitmaniană“, aceasta deoarece odele sale se învecinează mai degrabă cu satira, nu cu genul pe care-l afişează, îndreptîndu-ne pe o pistă glisantă, titlul. Poeziile sale ne trimit la satirele lui Juvenal sau epigramele lui Marţial... Repet, nu trebuie să ne luăm după ton, căci tonul are grandoarea unei rostiri sacre, ci după mesaj, după fluxul de idei şi, mai ales, după imaginile care au menirea de a aduce cu picioarele pe pămînt obiectul sau subiectul cîntat. Iată, de pildă, cum creionează Caius Dobrescu portretul noilor antreprenori ce au făcut şi fac posibilă trecerea de la economia planificată la piaţa liberă: „De ce vă închipui ca pe nişte comete/ şi de ce-mi închipui cometele ca pe nişte fiinţe de foc,/ strînse-n ele însele/ şi apoi desprinzîndu-se brusc, în piruete ameţitoare,/ pe cerul întunecat...“. Adjectivul „întunecat“ ar fi trebuit să fie urmat de substantivul „patrie“. Însă Caius lasă dinadins patria în suspensie, să atîrne ca un măr copt, deja putred, pe ramurile istoriei contemporane. După înălţare, urmează şi coborîrea: „O, Antreprenori, exlamă poetul, poate n-aţi fost niciodat-altceva decît nişte moluşte/ dar dotate cu o veninoasă inteligenţă combinatorică./ Poate nu sînteţi altceva/ nici în clipa de faţă/ în care vorbim...“.

Sigur nu sînt altceva, decît nişte moluşte sau mai degrabă meduze, care plutesc în apele tulburi ale societăţii umane aflate în derivă. Moluştele sînt veninoase, muşcătura lor paralizează voinţa tuturor celor care încearcă să traverseze canalul pentru a ajunge pe celălalt mal, al prosperităţii mai mult sau mai puţin închipuite. „Şi totuşi – notează mai departe poetul, accentuînd prin comparaţie satira –, mintea mea nu se poate opri să vă închipuie/ ca pe nişte globuri de foc/ rotindu-se trufaş, superb,/ aproape întunecînd lumina firmamentului,/ cam ca îngerii din gravurile lui Blake...“ Antreprenori-globuri de foc, antreprenori-îngeri, lumina firmamentului, oare nu e prea mult spus? Versetul trebuie citit în context cu următorul, unde Caius Dobrescu vine cu precizările necesare, oferindu-ne cheia pentru decodificarea mesajului: „Mirosul de ars al începutului,/ al acelor timpuri miltoniene cînd se pun/ Bazele Contractului!“. Despre ce fel de contract e vorba? Probabil, de cel social, semnat de mîna omului, cu sîngele său, şi de mîna Domnului, peste care Satan presară cenuşa nimicniciei şi a patimilor de tot felul. „Miros de ars – scrie poetul –, fiindcă fundalul/ constă doar din munţii vulcanici, arizi, erupţii paralizate, însă cu o copleşitoare putere de sugestie, inclusiv olfactivă.“ Un fundal necesar, atîta timp cît „minţile trebuie să fie pure,/ cristaline,/ concentrate pe ceea ce au de făcut...“ Minţile trebuie să fie pure, adică naive. Ele nu trebuie să gîndească singure, ci să fie seduse de flăcările prosperităţii, de sunetele goarnelor şi ale tacîmurilor, şi mai ales de mirosul de mirodenii şi de cărnuri arse ce se ridică din fundal. Angajamentul, vinderea forţei de muncă, dar şi a spiritului sînt parafate de Mîna Invizibilă „ce se pregăteşte să semneze/ alături de tine/ cu litere de foc“, o mînă care te înalţă cît mai sus, ca să te poată zdrobi mai uşor de stîncile aride ce se profilează la orizont. Şi iată, după semnarea contractului, apare şi perspectiva: „Omul care îşi numără bancnotele/ din portofel/ la casă – e ca şi cum ar citi o carte...“. Ce fel de carte? O carte, dacă nu sfîntă, atunci măcar miraculoasă, menită să-ţi aducă bunăstarea mult visată. Banii înseamnă o formă de cunoaştere a lumii. „Teancul în sine e o acumulare de experienţă/ de energie./ Radicalii ar spune că e vorba – precizează poetul – de o sinteză solzoasă a eşecurilor...“ Bancnotele au, în viziunea sa, funcţii multiple, aerul care există între ele nu seamănă cu „găurile unui butoi de revolver“ şi nici cu nişte „cutiuţe în care îţi pui medicamentele/ ca să ştii pe care şi în ce zi să le iei“, nu „ele sînt apariţii vii, pline de sînge, care pulsează între un sens sau altul“, schimbînd binele în rău şi răul în bine, coborînd adevărul la stadiul de minciună şi ridicînd minciuna la stadiul de adevăr... Într-adevăr, banii sînt o formă de cunoaştere a eului personal şi social. Plecînd de la aceste percepţii, poetul priveşte omul ca pe un mecanism ambiguu, în interiorul căruia se desfăşoară procese chimice şi alchimice: „Ce se întîmplă în stomacul/ acestui bărbat – se întreabă el – care mănîncă/ măr după cola?!“. Dar ce se întîmplă cu stomacul unei mulţimi îndopate de atîta amar de timp cu pepsi şi vorbe goale? Ce să se întîmple... Probabil o revoltă populară... Cu cît vorbele sînt mai otrăvite, cu atît mulţimea va spumega mai tare... Mişcare de interior, îşi găseşte răspuns în mesajul din exterior înregistrat pe un mobil. „Rezolvat!“ „Mîine!“ Totul se rezolvă mîine.

Şi acum, iată, o altă aserţiune, tot din realitatea imediată: „De ce iluminaţii/ înnebuniţi după vid/ după calităţile lui reconfortante, întine-ritoare,// ne învaţă că tot ce cumpărăm de la magazin/ este rău/ fiindcă este vid?“. Adică, zice poetul, eliberarea să vină doar pentru ei? Energia vidului constituie factorul principal ce mişcă lu-mea materială şi pe cea imaterială. Puterea lui de absorbţie e absolută. În vid, timpul îşi pierde măsura, iar spaţiul ce-l înconjoară se transformă într-un simplu ambalaj, strălucitor, desigur, pentru ochiul ce-l percepe din afară. Dinlăuntru însă, priveliştea e îngrozitoare. Acolo se află maldărul, „imensul maldăr de cămăşi şi pantaloni/ sacouri, fîşuri, cărţi şi chiloţi, caiete, ziare, ciorapi....“

Maldărul ar putea în orice clipă să se surpe în gol. Şi, totuşi, nu se întîmplă aşa. Sfidînd legile gravitaţiei, el îşi păstrează echilibrul, învîrtindu-se în gol. Şi odată cu el, şi banii... Profetul acestei lumi este Adam Smith, autorul Avuţiei naţiunilor, care spune că destinul economic al omenirii e „condus“ de mîna învizibilă a Marelui Hazard….

Mi-ar fi plăcut ca minunatul volum de versuri Odă liberei întreprinderi să se încheie cu un imn satiric înălţat FMI-ului, organism mort, care, în perioada crizei, a înviat din propria-i cenuşă... Oda FMI-ului ar putea să sune astfel:

„Mai întîi îţi aduc săpun, apoi ştreangul confecţionat din bancnote, dar n-o fac oricum, ci pregătesc totul cu minuţiozitate, cu artă. Ştreangul şi săpunul sînt aduse pe un platou, pe care se află bucate alese, luaţi ce vreţi de aici, alegeţi-vă felia de tort care vă place, dar nu uitaţi nici de lumînări, să le stingeţi cu o răsuflare la sfîrşit, înainte de-a rîgîi satisfăcuţi, după care urcaţi-vă pe scăunel, şi împingeţi-l în faţă sau în spate. Aveţi toată libertatea de mişcare, condiţia e să nu trişaţi, ci să folosiţi cu decenţă laţul pe care vi l-am livrat odată cu bancnotele. Nu are rost să vă agitaţi, nu are rost să ieşiţi în stradă, cel mai simplu e să vă aruncaţi în gol, ca să nu vedeţi ce mai urmează. Terapia de şoc, cea care îţi strînge gîtul, e cea mai bună soluţie pentru ieşirea din criză a unei naţiuni. Dacă va muri un popor, vom aduce altul în locul lui şi vom clădi o nouă naţiune... Naţiunile sînt ca apa... Tragi trapa şi s-au dus...“.

Frumoasă odă şi, mai ales, adevărată, nu-i aşa, dragă Caius?! Chiar crezi că Jeffrey Franks, şeful misiunii FMI în România, vrea să ne ducă în America lui Kafka?

Reacţii virulente

Publicarea pe blog a acestui nevinovat articol a stîrnit, după cum era de aşteptat, reacţii destul de virulente, dacă nu chiar xenofobe. Un cititor m-a acuzat nici mai mult, nici mai puţin de faptul că aş avea „o aversiune evidentă faţă de instituţia FMI“, punîndu-mi, spre final, următoarea întrebare: „dacă în locul FMI era vechiul Tratat de la Varşovia, aţi mai fi avut aceeaşi reacţie?“. Ce legătură are aici FMI-ul cu mine şi cu Tratatul de la Varşovia nu ştiu. Chiar dacă numele meu se termină în „ov“, sînt, totuşi, cetăţean român şi am dreptul să-mi exprim opiniile legate de problemele stringente prin care trece România. Nu am nici un fel de nostalgii nici după Tratat, nici după Epoca de aur. Nu am de ce. Şi totuşi, dacă veni vorba de tratat, el a avut şi partea lui plină, oferind stabilitate nu numai Estului, ci, mai cu seamă, Vestului. Iar în toată această perioadă, desigur dificilă şi controversată, România s-a consolidat ca stat. Nu aş putea spune acelaşi lucru şi despre perioada actuală. După douăzeci de ani de la dispariţia tratatului, România se află într-un proces de disoluţie. Ea fost discreditată atît pe plan extern, cît şi pe plan intern. Cine e de vină pentru situaţia în care am ajuns, nu ştiu. Poate că aşa e scris în astre: să suferim, trecînd dintr-un calvar în altul, pentru a ne putea ispăşi, după cum afirmă unii, o vină ancestrală, mai mult sau mai puţin închipuită. Eu, totuşi, cred în viitorul României. Nu trebuie să disperăm. Trebuie să ne găsim echilibrul şi forţa în noi înşine, pentru a ieşi din starea în care ne-au adus cei douăzeci de ani de tranziţie. Şi eu cred că va veni momentul cînd naţiunea se va retrezi la viaţă.

Mă deranjează faptul că nu ne asumăm cu luciditate prezentul, răscolind mereu trecutul, în căutarea unor „vinovaţi“. Aruncăm mereu vina pe vecini... Criza n-a fost indusă însă de vecinii noştri de la Răsărit, şi ei sînt afectaţi de criză, ci a venit, din cîte ştiu, din altă parte. Cred că este cazul să ne detaşăm de trecutul nostru mai mult sau mai puţin îndepărtat, şi să privim lucrurile cu luciditate. Aruncarea vinii peste gard nu ne va rezolva problemele cu care ne confruntăm, ci, dimpotrivă, ne va crea şi altele, la care poate nici nu ne gîndim…

Nu am nici o aversiune legată de instituţia FMI, cum mă acuză cititorul meu. Domnia sa, pe un ton, de altfel, civilizat, caută să mă îndrume, totuşi, pe „calea cea bună“. Scriind următoarele: „Dacă facem un exerciţiu de logică şi adevăr, veţi fi de acord că oricine, chiar şi dumneavoastră, dacă împrumutaţi cu bani pe cineva care se vaită de foame, veţi pune condiţia de-a-i folosi pentru a cumpăra mîncare, şi nu să-i joace la ruletă sau să meargă la fete“, la curve adică (n.n.). La prima vedere, logica după care se călăuzeşte „bunul meu ieşean“ e justă. Ea ţine cont mai mult de mentalitate, de bun-simţ, dar nu şi de realitate. În realitate, funcţionează o altă lege, mult mai simplă şi, desigur, mai cinică. E vorba de legea stoarcerii profitului. Împrumuturile pot fi împărţite, în mare, în două categorii: cele care se fac pentru achiziţii sau investiţii şi cele care se acordă pentru acoperirea unor nevoi stringente. Relaţia dintre debitor şi creditor, de obicei, nu e una justificativă, ci executiv-ultimativă... Să luăm, de pildă, cazul caselor de amanet.

Dacă cineva îşi închipuie că pe funcţionarii de la ghişeu îi interesează modul în care vor fi cheltuiţi banii împrumutaţi de client, se înşală amarnic... Patronii caselor de amanet sînt interesaţi să cîştige cît mai mult şi într-un timp cît mai scurt. Nu-i treaba lor ce face clientul, dacă vrea să-şi cheltuiască banii pe băutură sau femei, nu are decît. Am putea spune că patronii unor astfel de stabilimente, vorbesc de casele de amanet, sînt interesaţi să găsească o clientelă vicioasă şi perdantă. Cu o clientelă serioasă, raţională, casele de amanet n-ar cîştiga prea mult. Băncile, în mare, funcţionează şi ele după aceleaşi principii. Deşi rapacitatea lor e mascată de tot felul de regulamente şi principii menite să atragă debitorii, iar mijloacele de constrîngere sînt destul de sofisticate, scopul e acelaşi – creşterea profitului... Nu am văzut, pînă acum, bănci care să urmărească scopuri caritabile. FMI funcţionează şi el după acelaşi legi. Împrumuturile se fac, de obicei, cînd ţările sînt prinse la ananghie. Condiţiile pe care le pune Fondul sînt pe măsura „nevoii de lichidităţi“. Cu cît îţi ţipă mai tare măseaua după bani, cu atît condiţiile vor fi mai dure. Pentru a fi mai concludenţi, putem exemplifica aici cu cazul României.

Consumul şi stabilitatea economică

Dacă n-am fi avut nevoie acută de bani, presiunea Fondului ar fi fost mult mai rezonabilă. Dar pentru că România ţipă după bani, condiţiile sînt cele care sînt. De altfel, FMI a renăscut din propria-i cenuşă, odată cu criza. În perioada în care economiile ţărilor occidentale erau în expansiune, rolul său devenise unul insignifiant. În presă şi în mediul de afaceri, s-au vehiculat şi se vehiculează diverse ipoteze privind cauzele care au dus la declanşarea actualei crize. Una dintre ipoteze, susţinută printre altele şi de viceguvernatorul Băncii Naţionale a Cehiei, a fost că FMI ar fi provocat această criză, tocmai pentru a se putea redresa. Acuzaţiile au rămas, cel puţin deocamdată, la nivelul speculaţiilor. Oricum, criza va avea drept efect o reîmpărţire a sferei de influenţă a marilor puteri şi a organismelor prin care acestea îşi exercită influenţa. FMI e unul dintre aceste organisme.

Cauza pe care o serveşte Fondul nu e, deocamdată, foarte clară. „FMI se interesează de soarta banilor“ împrumutaţi, îmi atrage atenţia interlocutorul meu, „pentru ca nu cumva fondurile să fie cheltuite altfel decît în scopul pretins la solicitare“. Scopul, spune bunul meu sfătuitor ieşean, e de a-i folosi „pentru cumpărare de mîncare“, şi nu pentru a-i juca la ruletă sau a-i cheltui pe femei uşoare... Pista pe care merge interlocutorul meu e una eronată. Împrumutul ne-a fost acordat nu pentru satisfacerea consumului, ci pentru „stabilitatea economică“, protejarea sistemului bancar (se spune că o mare parte din împrumut a fost distribuit băncilor cu capital privat) etc. etc. Amintiţi-vă de acea centură de siguranţă, de care ne vorbea preşedintele. Între timp, centura a luat forma unui ştreang. Din start, FMI a pus condiţia limitării consumului. A disponibilizărilor de personal şi a reducerii salariilor. Deci, nu ne-a acordat împrumutul pentru „a cumpăra mîncare“, ci, dimpotrivă, ni l-a acordat pentru a ne putea strînge cureaua. Problema e că FMI nu a tras pe nimeni la răspundere asupra modului în care au fost cheltuite sumele. Împrumutul a fost negociat, solicitat şi gestionat de către guvernanţi. Scadenţa, însă, o plăteşte populaţia. Cu vîrf şi îndesat. Guvernanţii nu au fost traşi la răspundere de către creditorul FMI. FMI a arătat cu degetul spre populaţie – voi consumaţi prea mult –, nu şi spre guvernanţi. Guvernanţii chiar au fost felicitaţi pentru că şi-au asumat curajul de a aplica, într-un moment de criză, măsuri extrem de drastice. Dl Jeffrey Franks, şeful misiunii FMI în România, după negocierile cu Guvernul şi preşedinţia, a plecat destul de satisfăcut, deşi ştia că măsurile care vor fi adoptate ar putea duce la mari mişcări de stradă, transformînd România într-o nouă Grecie. Perspectiva aceasta nu l-a făcut să bată în retragere, ci, dimpotrivă, după încheierea negocierilor, tonul său a crescut în amplitudine. Ce concluzie am putea să tragem de aici? E interesat, cumva, Fondul să creeze o situaţie instabilă în România!? Greu de presupus. Şi totuşi, în ciuda îndoielilor, întrebarea aceasta continuă să ne apese conştiinţa...

Ce ar trebui să ştiu şi să spun?

„Ca economist (nu ca om de litere) ar trebui să ştiţi asta“ – mă mustră necunoscutul meu interlocutor. „Iar dacă ştiţi, scrie domnia sa în continuare, şi nu spuneţi, este şi mai rău!“, Ce ar trebui să ştiu şi mai ales să spun? Că FMI a avut intenţii bune? E posibil să fie aşa… Dar ştiţi cum e cu intenţiile bune…

„Acum, faptul că FMI încearcă să pună unele condiţii, ce ne par exagerate, este o altă problemă. Poate că este aşa, poate că nu, iar ai noştri diriguitori să dea vina pe acest organism pentru măsurile pe care le iau. În orice caz, este vorba întotdeauna despre nişte negocieri, iar cel ce nu se pricepe să le facă este o victimă sigură a contractelor, dar vina-i revine aproape integral. Exemplele le dau sub formă de întrebări: polonezii, care s-au împrumutat de nenumărate ori de la FMI, au avut aceleaşi condiţii? Grecii, care au parte de cel mai mare împrumut auzit vreodată, au aceleaşi condiţii? Şi aşa mai departe. Să fim corecţi şi cinstiţi: o echipă de negociatori respectabili poate încheia un contract de împrumut în condiţii dacă nu avantajoase, cel puţin echitabile. Nu e (şi nici n-a fost vreodată) cazul României, bineînţeles!“ De acord cu dumneavoastră. Să presupunem că negociatorii noştri nu au dat dovadă de prea multă cerbicie şi s-au lăsat îmbrobodiţi de elocinţa d-lui Franks. Au fost naivi. Au vrut să protejeze ţara şi au intrat într-o capcană, din care acum nu putem ieşi decît cu preţul unor mari sacrificii făcute de o populaţie săracă.

FMI, dacă a avut intenţii bune, de ce nu le-a atras atenţia, zicîndu-le: „Măi, băieţi, ia staţi aşa, am impresia că v-aţi cam avîntat. De ce nu luaţi exemplul polonezilor sau al ungurilor…“. Dar dl Franks nu a zis nimic. A zis, însă, dl Dominique Strauss-Kahn, directorul Fondului Monetar Internaţional... Noi nu am cerut aceste condiţii, a spus dl Strauss, chiar i-am sugerat Guvernului că tăierea salariilor cu 25% şi a pensiilor cu 15% e riscantă. Noi am sugerat, a spus dl Kahn, să fie mărite impozitele pentru cei bogaţi. Cu aceste fraze, dl Kahn s-a spălat pe mîini: domnia sa nici usturoi n-a mîncat, nici gura nu-i miroase... Vina ne aparţine...

Făcînd aceste declaraţii, dl. Dominique a vrut, probabil, să ferească FMI de oprobiul public şi de suspiciunea că instituţia pe care o conduce e un organism ce se comportă asemenea unui călău cu creditorii săi, pe care-i pune la zid, fără a clipi din ochi. Dl Dominique a vrut să ne arate faţa umană a FMI...

Declaraţiile dlui Dominique nu au venit de la sine putere, ci au fost făcute în urma protestului masiv al sindicatelor, care au reuşit să scoată în stradă un număr de 30.000 de oameni, şi a ameninţărilor cu greva generală.

Lipsa de diplomaţie şi de prudenţă a Guvernului

Dacă FMI a reacţionat prudent la aceste ameninţări, întinzîndu-i, cum se spune, Guvernului Boc o mînă de ajutor, Guvernul s-a încăpăţînat însă să-şi susţină „cauza“, în ciuda tuturor protestelor opoziţiei şi aproape a întregii societăţi civile şi chiar a unor voci venite din propriul său partid... În loc să se agaţe de declaraţiile dlui D. Strauss-Kahn ca de un colac de salvare, Guvernul Boc a ridicat glasul către salvatorul său neaşteptat, acuzîndu-l de dezinformare...

„România este într-o situaţie mai dificilă decît credeam şi decît o crede şi ea. I-am spus: în aceste condiţii, vom accepta ca deficitul bugetar pe care l-am convenit să fie puţin mai mare, pentru că, în felul acesta vom susţine creşterea economică. Totuşi, situaţia s-a degradat mai mult decît am crezut. Prin urmare, am cerut noi măsuri. Guvernul României ne-a spus: Vom tăia 25% din salariile funcţionarilor. Noi am spus NU. Dacă vreţi să faceţi economii, măriţi impozitele şi mai ales impozitele pentru cei bogaţi. Guvernul a spus NU, noi sîntem cei care decidem. Şi ăsta e adevărul: Guvernul decide întotdeauna, nu FMI. Noi spunem doar care e drumul de urmat. Guvernul propune măsurile, guvernul român le-a ales“, s-a confesat dl Dominique Strauss-Kahn la France 2….

Prin urmare, FMI şi-a exprimat opţiunea în timpul negocierilor. Tăierea pensiilor şi reducerea salariilor personalului bugetar au fost opţiunile Guvernului României. Spusele directorului FMI au fost întărite de dna Caroline Atkinson, directorul pentru relaţii externe în cadrul FMI, care a mărturisit că FMI nu a insistat asupra tăierii salariilor bugetarilor din România, aceasta fiind decizia Guvernului de la Bucureşti. Doamna Atkinson a precizat că „este important ca cei vulnerabili să fie protejaţi.“ Repet, declaraţiile acestea au venit în urma unor presiuni externe şi interne (mă refer la România), FMI a fost luat la „întrebări“ şi s-a pus în gardă, transmiţînd un semnal cît se poate de clar Guvernului Boc, ca să-şi revizuiască strategia, temîndu-se ca impactul mediatic şi, implicit, cel social, să devină unul exploziv.

Nu-mi fac iluzii că FMI se gîndeşte la săraci. După cum nu-mi fac iluzii că şi guvernul Boc e preocupat de asanarea sărăciei din România. FMI se teme, probabil, de explozia socială şi de impactul negativ ce se vor abate asupra lui.

O minimă diplomaţie ar fi trebuit să îndemne şi guvernul la prudenţă. „OK, i-ar fi putut spune dl Boc directorului FMI. E posibil ca noi să fi înţeles greşit cerinţele Fondului sau să nu fi luat în calcul anumite ipoteze. Dacă FMI nu e de acord cu reducerile salariale, ar fi bine să reluăm discuţiile. Poate reuşim să stabilim un alt calendar al rambursărilor şi să facem în aşa fel încît să nu sufere nici masa salarială, nici economia.“

Sau ar fi putut răspunde în alţi termeni.

De ce n-a făcut-o, nu-mi dau seama...

Ajungînd aici, trebuie să subliniem faptul că negocierile au fost purtate nu numai cu directorul FMI, ci şi cu dl Jeffery Franks, şeful Misiunii FMI în România, care a transmis cu totul alte semnale Guvernului şi preşedinţiei. Domnului Franks măsurile propuse de Guvern i s-au părut a fi extrem de curajoase. Încurajat de dl Franks, Guvernul, în orgoliul şi naivitatea sa, nu a mai stat în cumpănă, ci a mers mai departe, pe calea pe care a ales-o.

Atitudinea aceasta „nuanţată“ (duplicitară?) a FMI mi se pare, totuşi, ciudată. Ea îmi aduce cumva aminte de anchetele care se făceau pe vremuri, la Securitate, şi unde apăreau, de obicei, doi inchizitori. Unul înţelegător şi unul foarte dur. Primul te lămurea în vorbe frumos meşteşugite că ar fi bine să semnezi colaborarea, empatiza cu tine, întreba de familie şi chiar îţi oferea o ţigară. Dacă rezistai tentaţiei, intra pe fir cel de-al doilea anchetator, care nu avea milă. După ce ieşeai schingiuit, dar încă viu din braţele celui de-al doilea, venea, după un timp, primul şi te îmbia iar cu vorbe frumoase. În final, rezultatul era unul previzibil: victima semna ce-i propuneau călăii şi, de multe ori, se transforma, la rîndu-i, în călău…

Aşa şi cu Guvernul, şi cu Fondul… FMI nu doreşte să stranguleze economia prin intermediul oamenilor săi. Ci ne îndeamnă să o facem singuri.

Avem, în fond, ca întotdeauna, libertatea să alegem…

Ultima soluţie ne scuteşte de chinuri de prisos.

Flăcările se văd pînă departe

Situaţia în care a ajuns România, şi nu numai România, spectrul e mai larg, îmi aduce aminte de o anecdotă auzită de la dl Mihai Baciu, care mi-a povestit-o de curînd: „Cică nişte cercetători americani s-au apucat să studieze modul de comportament al puricilor şi au tras concluziile de rigoare. Întîi, au pus puricii pe masă şi le-au dat comanda: start. Şi puricii au sărit. Apoi, cercetătorii au tăiat picioarele puricilor şi le-au poruncit din nou să sară. Dar puricii n-au mai sărit. Plecînd de aici, cercetătorii au ajuns la următoarea concluzie: puricii cu picioarele netăiate dau dovadă de inteligenţă şi răspund la comenzi, pe cînd cei cu picioarele tăiate asurzesc“. Cam aşa se întîmplă cu România şi cu ţările cuprinse de criză.

Dincolo de această anecdotă, se pare că situaţia din România e una foarte gravă. Îngrijorătoare, în acest sens, sînt declaraţiile mai mult sau mai puţin transparente ale dlui Mugur Isărescu, guvernatorul BNR, care, ieşind la rampă, ne-a atras atenţia că România trece sau va trece prin cea mai neagră perioadă din istoria ei. Cît de neagră va fi această perioadă, dl. Mugur Isărescu nu ne-a precizat. Iar dl Adrian Vasilescu, consilierul său, la rîndu-i, referindu-se la situaţia internă, a pus următorul diagnostic economiei româneşti: „România se află sub stare de asediu, iar asediatorul este recesiunea economică. Sîntem, practic, într-un război. La această oră, frontul principal este la BNR şi nu putem să mutăm comandantul frontului în altă parte… Noi nu ne aflăm într-un proiect de reformă. Europa a luat foc, iar flăcările se văd până departe…“.