Istoriile scrise de Emilia Bîrsan, Cornelia Grunberg, Ana
Maria Sandi, Grete Tartler Tăbăraşi, Sofia Văcărescu, Mihaela Miroiu, Otilia
David, Aida Ferat Postolache, Cornelia Păsculie, Mihaela Vlăsceanu, Laura
Grünberg, Cristina Ştefan, Ştefania Miclea, Claudia Miroiu, Otilia Dragomir,
Maria Bucur, Ana Bulai, Ramona Păunescu, Daniela Palade Teodorescu, Mia Gorea
nu sînt părţi ale CV-urilor, aşa cum sîntem obişnuiţi în viaţa publică, ci
segmente din traseul vieţii individuale a acestor femei, experienţe ascunse
ochiului public, uneori chiar şi celor din familie şi prietenilor. Contrar
obişnuinţelor, chiar din primele pagini ale volumului, autoarele însele se
prezintă pe sine primordial în relaţie cu naşterea copiilor, acest volum fiind
unul cu femei-mame. Aşa aflăm mai întîi despre Maria Bucur că este mama a doi
băieţi, Dylan şi Elvin, iar din CV că e profesoară universitară la Catedra de
Istorie Est-Europeană la Universitatea Indiana, Bloomington, că mama Anei-Maria
(Anouk) este Mihaela Vlăsceanu, socioloagă şi profesoară, iar Mihaela Miroiu,
profesoara universitară şi teoreticiana feministă, este mama lui Andrei.
Istoria trăită a naşterilor, povestită de cele douăzeci de
femei, este o carte-document a trăirii gravidităţii şi maternităţii, construită
în jurul sarcinii, naşterii, a primelor zile materne pînă la sfîrşitul celor
dintîi 6 săptămîni din viaţa copilului şi din noua viaţă a mamei. Poveştile
organizate cronologic surprind trei generaţii de femei, iar această redare
treptată a devenirii face să putem fi martorii unor raportări referenţiale
diferite, de pildă Cornelia Grünberg, mama din 1961, prin povestirea propriei
fiice Laura, devine bunica lui Matei în 1989. Această situare istorică
distinctă scoate la lumină şi formele dramatice pe care le îmbracă experienţa
naşterii, ancorată într-un politic opresiv, cu consecinţe ulterioare cumplite
asupra sănătăţii femeilor. Cele 46 de bucăţi de gresie gri cu inserţii albe sau
povestea naşterii redată de Laura Grünberg este tulburător de tristă şi face,
aşa cum observă şi autoarea, să se demitizeze „aura creată şi întreţinută
cultural în jurul experienţei naşterii“. Organizarea cronologică a istoriilor
trăite este inspirată şi pentru că dezvăluie evoluţia „de la Sîncrai la
Guadalajara“ sau „de la patefon la oxitocină şi epidurală“, aşa cum scriu şi
coordonatoarele. La fel de binevenită este şi includerea unor istorii din alte
spaţii decat cel românesc, tocmai pentru că situarea geografică, pune în lumină
abordări ale gravidităţii, ale naşterii şi maternităţii simţitor diferite. Dacă
în Statele Unite întîlnim o adevărată cultură luminoasă a naşterii, orientată
spre femeia însărcinată, în care stabileşti din timp cine te va duce la spital,
cine va fi alături de tine în timpul travaliului, chiar şi muzica ce te va
însoţi în sala de naşteri, în România, spitalizarea publică provoacă mai ales
umilinţe, care fac naşterea exclusiv un act tehnico-medical, cu raporturi de
putere bine delimitate între femeia însărcinată, doctori, asistente, moaşe.
Într-un alt registru, dar tot din categoria nefirescului,
intră, de altfel, şi slujba de purificare de care are nevoie mama pentru a
putea asista la botezul propriului copil. Necurăţenia asociată naşterii
pruncilor nu o pot înţelege defel.
Paginile scrise mi-au declanşat o multitudine de sentimente:
duioşie, tristeţe, compasiune, amuzament, mirare. Am rîs cu lacrimi cînd am
aflat numele pe care dorea să-l dea fetiţei, şeful de promoţie din 1978 de la
Facultatea de Filozofie (Eupsihie), sau cînd am citit în Peruzeaua norocoasă a
Gretei Tartler Tăbăraşi textul bileţelului lăsat fetiţei de tată, pentru cînd
venea de la şcoală: „Azi ţi-am fiert un singur ou/ că le-a cartelat un bou./
Mîine-ncepe luna nouă/ şi-avem dreptul iar la ouă“. Mi-a fost o milă cumplită
de Laura Grünberg, dar şi de Ana Bulai. Ambele poveşti sînt răvăşite de
tristeţe, dar într-un mod diferit, prima prin acţiunea sistemului medical
comunist, a doua prin singurătatea trăirii gravidităţii, a naşterii şi a
maternităţii. Dar la fel sînt şi pline de bucuria aducerii pe lume a unui copil
purtat cu drag în propriul corp timp de 9 luni.
Naşterea. Istorii trăite nu este cu şi despre femei,
exclusiv pentru femei. Deloc. Este o carte cu taţi, soţi, fraţi, bunici,
adresată şi bărbaţilor. Din cele douăzeci de poveşti de viaţă, se desprind
tipologii diferite de bărbaţi, întîlnim soţi implicaţi aproape pas cu pas în
ceea ce înseamnă graviditatea, chiar şi naşterea şi îngrijirea, mai
neîndemînatici ori mai pricepuţi în schimbarea scutecelor şi băiţa copilului,
care fac dovada unei paternităţi asumate şi responsabile, dar şi soţi care au o
relaţie pasageră cu femeia însărcinată şi copilul din pîntecul ei. A fost şi
continuă să fie nedreaptă încălcarea dreptului taţilor de a-şi vedea copiii
după naştere. Aceştia reuşesc, doar ei ştiu cum, să ajungă totuşi să-i vadă,
să-i mîngîie, chiar să le dea o suzetă atunci cînd plîng.
Autoarele vorbesc deschis despre problemele cu care s-au
confruntat pe parcursul sarcinii, despre incertitudini, spaime adevărate,
despre invadarea spaţiului privat în sala de naşteri, despre bucurii ori despre
(ne)priceperea şi procesul de alfabetizare maternă, despre receptarea
transformării trupului, circumscrise sociologiei trupului, mai puţin istoriei
trăite. Nu cred deloc că această dezvăluire-dezgolire este uşoară. Dar tocmai
prin acest proces, celelalte şi ceilalţi pot învăţa, înţelege aducerea pe lume
a unui copil şi îngrijirea acestuia altfel decît din tratatate de medicină,
politici privind maternitatea, legi.
Acesta este unul dintre motivele pentru care am primit cu
bucurie apariţia acestui volum: posibilitatea de a mă regăsi şi reflecta
atunci-cînd-va-fi în experienţa altor femei şi ca partenerul meu să înţeleagă
bucuria şi tumultul aduse de un pîntec ce poartă înăuntru un copil. Cunoaşterea
practică se dovedeşte extrem de folositoare, iar pornind de la acest tip de
cunoaştere, neagreat de epistemologi, se consolidează legături între noile mame
şi femeile din familie care le sprijină în asumarea noii vieţi. „A şti cum“ din
experienţa directă, personală, împărtăşită este valorizată de femeile care,
înainte de naştere, au optat pentru cunoaşterea mai degrabă teoretică,
furnizată multora dintre ele de cartea Mama şi copilul.
Nu am cum să mă opresc aici asupra tuturor istoriilor trăite
din volum, dar fiecare este unică şi de neuitat. Este o carte care, pur şi
simplu, te prinde şi care ne face să ne înţelegem altfel propriile noastre
mame. Am o listă lungă cu persoane (femei şi bărbaţi) cărora vreau să le-o
dăruiesc. Simt nevoia să închei această prezentare a volumului, cu cuvintele
uneia dintre autoare, Ramona Păunescu:
„În timpul sarcinii, am simţit că îmi pierd treptat
libertatea. Libertatea de mişcare a fost atunci cea mai evidentă. Sarcina, în
ultimul trimestru, nu mi-a mai permis să fac multe dintre lucrurile pe care le
făceam înainte. Mă simţeam greoaie şi dormitam adesea. După ce am născut, m-am
simţit copleşită şi am simţit că mi-am pierdut libertatea definitiv. M-am
simţit prizoniera unui nou ritm, care nu era al meu, nu era impus de mine, nu
era voinţa mea. Dar pe care îl acceptasem ca atare, fără posibilitatea de a mă
întoarce din drum. Cîteva luni, m-am zbătut cu un soi bizar de depresie, cu o
trecere brutală de la agonie la extaz, cu nevoia găsirii unui echilibru. Treptat,
am început să contribui la construcţia noului ritm al familiei mele şi să fac
loc, din nou, unor lucruri de dinainte. Treptat, aşa cum o pierdusem, am
început să-mi recîştig libertatea. Ştiu, niciodată la fel ca înainte. Dar ştiu
că asta nu mai e posibil, pentru că eu nu mai sînt aceeaşi. Am griji care mă
încătuşează. Sînt mamă“.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters