OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Trenul de la amiază se strecura greu printre cîmpuri, la care mă uitam cu mirare – atîtea ciori nu am mai văzut de multă vreme, și parcă doreau să fugă de pe acele cîmpuri. „Acolo a fost grîu ori orz, acum tot din astea au pus“, m-am gîndit, și trenul, de la sine înțeles, voia să fugă și el, speriat de năvala păsărilor care mai aveau un pic și spărgeau geamurile – dar ce să te aștepți de la un automotor care scîrțîia din toate încheieturile printre șinele și traversele dintre Tecuci și Mărășești? A încetinit și apoi a oprit într-o gară al cărei nume mi-a scăpat, dar nu am să pot uita cum tînăra femeie, șef de gară, a ridicat tabla lăsînd trenul să plece, în vreme ce două țigănci aproape adolescente își zoreau copiii în tren. Era frig, era tare frig și, apoi, am ajuns și în gara Mărășești, de unde avea să plece mai tîrziu un tren către București. Veneam de la Tecuci, în acel frig, printre cîmpuri și scîrțîitul osiilor trenului înfrigurat, cînd am început să mă gîndesc la patrie, la ce e ea. Face parte această imagine din ceea ce trebuie iubit, face parte o realitate cenușie și uneori nedreaptă și mai ales înfrigurată din ceea ce ni se pregătește? La Tecuci tocmai condamnasem comunismul. Adică vorbisem despre adevărata față a comunismului – anume natura sa criminală –, aceea pe care o privesc înghețat fiind de o emoție, printre cîmpurile reci. Deodată, o prepeliță speriată și-a luat zborul greu, despicînd iarba gri, uscăciunea și chiar tristețea. Am simțit asta, acolo și atunci.

Mausoleul, în vreme ce așteptam în gara de acolo legătura spre București, dormea învăluit într-o chiciură măruntă. Arăta ca un moș alb, plin de înțelepciune, cu scările ca niște dinți, iar înăuntru era o fojgăială ciudată – sute, mii de șoareci de cîmp care și-au găsit adăpost sub acoperișul spart de ardezie, printre pietrele reci, ronțăind încet și pe tăcute oasele martirilor împușcați tot în asemenea frig, în tranșee pline de noroi, ale acelor străbunici ai noștri care au făcut să se întîmple Marea Unire.

Și povestea poate continua. Totul e uscat, doar fruntea am simțit-o udă și rece deseori și, apoi, fierbinte. Am răcit în tren printre acei mici eroi ai fetelor țigănci urcate la Tecuci spre Mărășești, care se luau la bătaie cu cîinii, jucîndu-se, pentru cîte o bucățică de chiflă aruncată pe scările gării. Unuia, cel mai viteaz, de vîrsta copilului meu, care va fi și el clăditor al patriei, i-am dat o micuță ciocolată. I-a dus-o mamei, care a împărțit-o. Asta o fi patria, mi-am spus. Să fie atîta sudoare rece, sau cum se numește ea? Deja răcisem, cred. Noi, ăștia, trăiți mult printre cărți, am devenit sensibili rău la răceală. Eu nu aș fi putut lupta la Mărășești, mă gîndeam. Am ajuns în miez de noapte la București, care arăta ca un creier sub cer, aruncat pe un cîmp în toamna tîrzie, printre cuvinte și case mari. Casa mea, acasă, în acest sentiment încă îndepărtat, acolo am ajuns pentru a vorbi prietenilor despre putere, despre dragostea lor, a puternicilor, pentru putere și despre lipsa ei de sînge. Așa că s-au petrecut acolo și atunci mai multe lucruri – am răcit în tren, m-am enervat pe mine, pe alții, am rostit chiar și cuvinte despre poezie, despre neputința ei de a schimba lumea, și m-am gîndit la micul șoarece de cîmp. La acela care defilează, între oasele sale și cele ale mausoleului.