La cea de-a cincea bienală a Festivalului de Film
documentar (AFF), ce a avut loc la Sibiu, organizat de ASTRA Film, au
participat peste 150 de filme despre istoria recentă a lumii, în selecţia lui
Dumitru Budrală, Michael Yorke, Michael Stewart şi Mihai Fulger. Dacă ar fi să
discutăm evoluţia acestui festival în termeni de orientare
cultural-artistică&ideologică, vom putea observa cum, de-a lungul vremii,
AFF s-a recomandat pe sine, de la începuturile sale din 1993 şi pînă acum, ca „the
first initiative in Romania to promote documentary film and visual
anthropology“1. S-ar zice că, în afară de cantitatea filmelor candidate, nimic
nu s-a schimbat, însă la ediţia de anul acesta, expresia „film documentar“
apărea, în cadrul discursului oficial, în flexiune liberă cu, deja, expresia
„film antropologic“. Şi s-ar mai zice că această observaţie este una banală,
statistică, însă ea are menirea de a puncta adecvarea discursului AFF la
discursul general asupra cunoaşterii, o adecvare solicitată şi reclamată de
chiar diversitatea filmelor participante, inserate de către organizatori în
categoriile „International“, „Europe“, „Romania“, „Student“, alternate cu
programe speciale, „The Unknown Neighbour – Turkey“, „Portrait: Leonard Retel
Helmrich“, „Les petits matins du monde“, „Focus: Made in Romania“, „Romanian
New Wave&Documentary Film“, „Public Interest on Media Agenda“, „Panorama“.
Ca atare, şi exigenţele juriului2 s-au axat pe capacitatea
de problematizare a temei documentate de către regizor, în funcţie de tehnica
de filmare, de etnotopia naraţiunii şi de dimensiunea perlocuţionară a
discursului regizoral. Cu alte cuvinte, juriul a căutat să vadă în acele filme
atît felul în care un regizor manipulează camera video, cît şi implicarea
societăţii civile în contextul modificărilor geopolitice contemporane, dar şi
efectul produs prin discursul regizoral din film asupra publicului din sala de
cinema şi nu numai. În acelaşi timp, juriul s-a lăsat mai puţin sedus de
artisticitatea filmării. Nu a existat nici o dezbatere publică dedicată
esteticii filmului documentar, singurele tentative de acest fel limitîndu-se la
sesiunile de Q&A de după vizionare, deşi efectele teoriei olandezului
Leonard Retel Helmrich despre „single shot cinema“, cu cadre lungi şi camera în
continuă mişcare, s-au putut observa şi, ulterior, dis-cuta în cazul mai multor
filme documentare de dată recentă.
Aşa, de pildă, s-a întîmplat cu The Speaking Tree (India,
2007, 65 min.) al Natashei de Betak, în care povestea e relativ simplistă şi
poate stîrni, cel mult, interesul şi curiozitatea vreunui psihiatru. Deva, un
bărbat din regiunea Kutch, din nord-vestul Indiei, care-şi pierde minţile în
deşert, în timp ce-ngrijea de cămile, stă vreme de zece ani legat de un copac,
cînd, la un moment dat, are loc un cutremur, iar el îşi recapătă mintea pentru
o vreme. Coşmarul provocat de ruinele şi cadavrele din jur pare să fie mai
insuportabil decît alienarea mintală. O tramă de vag interes antropologic, însă
de maxim interes vizual dacă privim filmul din perspectiva curiozităţii camerei
de filmat. Tonurile sepia adecvează monotonia gesturilor personajelor la
situaţie, estetizînd uneori excesiv scenele, acţiune benefică imaginii în cazul
momentelor de igienă corporală ale personajului-cheie, oferind vizual o metodă
de înţelegere a corporalităţii surghiunite. Estetizarea excesivă a fost şi
reproşul adus lui (dar şi răspunsul dat de) Thomas Ciulei, pentru The Flower
Bridge (România, 2008, 87 min.). Pentru Thomas Ciulei, cadrele lungi, filmate
în contre-jour, ce amintesc de procedeul lui Leonard Retel Helmrich, dar şi
personajele care sînt puse să-şi joace propriul rol social, ţin mai degrabă de
un statement artistic decît de rigoarea documentaristului.
Istoria controversată a dispariţiei şi apariţiei manechinelor
comerciale din şi în vitrinele magazinelor din Teheran începe prin anii ’80,
imediat după terminarea războiului dintre Iran şi Irak, cînd toţi proprietarii
magazinelor de haine au fost obligaţi prin lege să înlăture de pe manechinele
din vitrină orice trăsătură feminină. Scurtmetrajul Rough Cut (Iran, 2007, 22
min.) al iranienei Firouzeh Khosrovani investighează producţia „de-feminizată“
actuală a manechinelor dintr-un Teheran occidentalizat, dar populat de indivizi
care nu par a fi decît nişte metonimii constituţionale. Mai mult decît o
problemă ce vizează drepturile omului, sînii de plastic decupaţi fioros cu
ferăstrăul şi partea superioară a craniului decorticată abil vorbesc despre
fantasmele morbide ce pot bîntui o administraţie guvernamentală absurd de
conservatoare, nu înainte însă de a oferi o imagine critică asupra unor
probleme de reprezentare pe care le poate suferi corpul într-o societate
încastrată de aluzii torţionare. Prim-planurile cu cîte două găuri negre pe un
torace bej de plastic, suprapuse peste lectura unor poeme iraniene despre
femeie, catapultează documentarul pînă la limita fină a snuff-ului politic.
În
aceeaşi direcţie, se poate înscrie şi Brides of Allah (Israel, 2008, 76 min.)
al israeliencei Natalie Assouline, în care viaţa femeilor palestiniene,
încarcerate pentru atacuri teroriste la care au participat sau pe care le-au
intermediat, transpare ca un fel de anti-gulag postmodern, în care se împletesc
„frumuseţea şi cruzimea, cîntecul de leagăn şi ura, mila şi crima comisă cu
sînge rece, feminitatea şi violenţa extremă“3, iar libertatea îşi divulgă
natura sa de concept ambiguu. Tot aşa cum ambiguă devine libertatea creatoare
în Bastion of Sin (Germania, 2008, 79 min.) al lui Thomas Lauterbach, în care
Aysel, o actriţă neprofesionistă de origine turcă, se oferă să joace rolul
Medeei într-o piesă de teatru a unui regizor neamţ, ea fiind singura care mai
poartă vălul musulman, spre deosebire de colegele ei, de aceeaşi origine, care
au renunţat demult la prohibiţiile dogmatice.
Însă tema libertăţii şi a vulnerabilităţii corporale în artă
constituie subiectul filmului Testimonial (Germania/România, 2008, 90 min.) al
lui Răzvan Georgescu, care se construieşte ca un dialog-dezbatere alternant(ă)
între şi cu artişti cu boli în faze terminale. Printre ei se numără sociologul
şi scriitorul german Helmut Dubiel, compozitorul american William Finn,
artiştii vizuali Katherine Sherwood, Bill Viola, Jörg Immendorff, sculptorul
român Peter Jecza. Cu toţii îşi modalizează discursul artistic în funcţie de
modificările corporale pe care le-au suferit, în aşteptarea ultimei modalizări
care este moartea. La fel cum moartea este şi tema centrală din filmul lui
Jayasinhji Jhala, The Last Rites Of The Honorable Mr. Rai (SUA, 2007, 47 min.),
care expune întregul ritual funerar al domnului Rai, în oraşul sfînt Varanasi,
de la negocierea taxei pe ritual cu preotul locului şi pînă la incinerare,
spargerea craniului şi aruncarea rămăşiţelor carbonizate în apele rîului Gange.
Imponderabilitatea corporală devine în Out of the Present
(1995, 90 min.) al lui Andrei Ujică o metaforă pentru schimbarea statutului
civil al omului sovietic în cetăţean al Federaţiei Ruse. Cosmonautul sovietic
Serghei Krikaleov îşi începe misiunea pe staţia spaţială MIR, din mai 1991, unde
stă 10 luni, timp în care în ţara lui are loc puciul. Plecat din URSS, el
se-ntoarce în Federaţia Rusă. Un film în care conceptul de „corp supranumerar“,
teoretizat de David le Breton4, îşi pierde semnificaţia de figură şi se
transformă într-un procedeu descriptiv realist.
Cu asta n-aş vrea să se-nţeleagă faptul că minimalizez ori
dezaprob jurizarea, altfel redutabilă, din cadrul AFF 2009, ci mai degrabă că
subliniez un aparent paradox, un aparent conflict de interese disciplinare.
Altfel spus, ceea ce juriul AFF 2009 a apreciat mai puţin, sau n-a apreciat
deloc, dar în nici un caz dezapreciat, pentru teoria artei contemporane devine
de maxim interes. Sigur că implicarea societăţii civile în contextul
modificărilor/poziţionărilor geopolitice contemporane rămîne o temă recurentă
în demersurile curatoriale de la Neuer Berliner Kunstverein n.b.k.5, de la MAK
Center for Art and Architecture6 sau din cadrul 3rd Riwaq Biennale 20097, ca să
bifăm o galerie, un centru de studii şi o bienală, însă ochiul care priveşte
din cîmpul teoriei artei contemporane nu poate neglija tranziţia evidentă pe
care o operează o bună parte din filmele documentare de pe segmentul AFF 2009,
de la analiză antropologică, fie ea de observaţie ori de investigaţie, la
antropologie vizuală tematică. Iar una dintre temele predilecte, stringente, a
părut să fie aceea a corporalităţii, transferul de interes mutîndu-se astfel de
la filmul antropologic la una sau mai multe antropologii vizuale ale corpului,
ale căror puncte de plecare par că diverg toate din Bodysong-ul lui Simon
Pummell.
2. Juriu format din: Dan Alexe, Sorin Botoşeneanu, Corinne
Cauvin-Verner, Thierry Garrel, Michael Yorke, la secţiunile
„Europe&Romania“; şi din: Antonio Delgado Liz, Leonard Retel Helmrich,
Cristi Puiu, Michael Sinclair Stewart, Cristian Tabără, la secţiunile
„International&Student“; cf. astra film festival. Sibiu International Festival
of Documentary Film, Catalogue, 2009, pp. 16-17.
3. Astra film festival. Sibiu International Festival of
Documentary Film, Catalogue, 2009, p. 24.
4. David le Breton, Antropologia corpului şi modernitatea,
traducere din franceză de Liliana Rusu, Editura Cartier, colecţia „Cartier
Istoric“, 2009, pp. 116-121.
5. Vezi, spre exemplu, expoziţia The World as Stage, din
toamna lui 2009, la care au participat Tamy Ben-Tor, Claus Carstensen/Peter
Bonde/Thomas Andersen, Mads Lynnerup, Jan Manãuˇska, HuskMitNavn, Jan Northoff,
Tilman Wendland, Carey Young; curator – Solvej Helweg Ovesen.
6. De exemplu, The Isle, instalaţie mixed media a artiştilor
Nasrin Tabatabai & Babak Afrassiabi.
7. Khalil Rabah, A Geography: 50 Villages, un proiect
conceptual derulat în Israel şi Palestina.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
RSS Feed
Newsletters