OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

 

 

Cred că teatrul sau stilul de vodevil politic profesat de Nikolai Erdman a păstrat, totuşi, o forţă scrîşnită, capabilă să pună pe gînduri, o teatralitate plină de energie de tipul „diavolilor ce ţîşnesc din cutie“. Şi, în acest sens, Sinucigaşul, în regia lui Felix Alexa, de la Teatrul Naţional din Bucureşti, este un spectacol necesar, teribil de lucid, bîntuit de fantomele de altădată devenite strigoi domestici. Se rîde mult şi cu desfătare, la adăpost aş zice, căci primejdia acestui text, ce şi-a trimis odinioară autorul să respire aerul curat al Siberiei staliniste, a dispărut demult, publicul e tînăr şi se desfată ca la un bun text absurd. Cred că această senzaţie de distanţă, de libertate a cuvîntului, în sala Naţionalului bucureştean, de care mă leagă alte amintiri, în alt context, e una dintre senzaţiile cele mai agreabile de care nu încetez să mă bucur de cînd am revenit la teatrul românesc. Piesa a fost scrisă în 1928, întîmplarea a făcut să revăd recent, pe o scenă pariziană, un alt text, scris tot în 1928, dar de cealaltă parte a baricadei, în „lagărul capitalist“, Opera de trei parale de Brecht, montată de Bob Wilson. În cele două colţuri ale Europei, lumea era în criză, dar distracţiile erau diferite. Poet entuziast de avangardă, dramaturg montat de un Vsevolod Meyerhold, în anii ’20, măturat de cenzura stalinistă, exilat în Siberia, tolerat apoi ca scenarist al cărui nume dispărea miraculos de pe afişe în anii ’40, în fine, revenit în teatru graţie colaborării cu un alt mare regizor, Iuri Liubimov şi al său Teatru Taganka, Erdman e un supravieţuitor. (Aflat în culisele Ansamblului NKVD-ului sau al poliţiei secrete, unde fusese angajat după exilul său siberian, Erdman e în uniformă de ofiţer cekist şi nu se recunoaşte în oglindă: „Iura – i-ar fi spus el îngrozit lui Liubimov –, au venit iar să mă aresteze!“.

 

Anecdota e veridică şi spune mult despre simţul umorului sau al terorii în Rusia sovietică.) În cele două piese care au rămas de la el, sîntem aşadar în plină epocă a NEP-ului (celebra „nouă politică economică“ a regimului sovietic deja asfixiat şi gata să pactizeze temporar, foarte temporar, cu diavolul economiei capitaliste, perioadă în care se mai tolera iluzia unei relative libertăţi critice), epoca e contradictorie şi aspectele sînt realmente bufonice, într-o societate birocratică rigidă, unde cadrul ideologic al Puterii Sovietice este dominant. În Mandatul, o replică al cărei comic sună teribil de tragic astăzi, încheia furtunoasele aventuri ale micilor burghezi intraţi în panică: „Ce vom deveni – se întreabă cutremurate personajele, prinse cu mîţa în sac –, dacă nici măcar nu mai vor să ne aresteze?“. (Dar nu e oare grotescul sau amestecul de comic şi tragic una din categoriile estetice ale secolului nostru, cu a sa variantă slavă, de la strămoşul Gogol la Ilf şi Petrov, aceşti geniali cronicari ai sistemului comunist de pretutindeni?) Bineînţeles, greşeala a fost repede reparată la nivelul întregii societăţi. În teatrul lui Erdman, personajele reamintesc acelaşi tip uman, consacrat de scrierile lui Gogol, mici burghezi penibili, ridicoli şi inconsistenţi. Dar cei capabili să semneze mandate sau să controleze viaţa intimă a tuturor, cei care pot aresta şi teroriza întreaga Rusie, comuniştii, nu apar niciodată în scenă: ei rămîn undeva în umbră, o ameninţare fără chip, dar permanentă. E important de înţeles că cei din spatele decorului reprezintă un sistem mult mai condamnabil decît aceste biete personaje groteşti ce se agită sub ochii noştri. Sistemul, aşa cum apare el în cele două piese ale lui Erdman, se poate rezuma la cîteva cuvinte de necontestat astăzi: birocraţie, minciună, represiune, teroare. Viziunea acestor personaje despre realitatea sovietică e comică, dar nu departe de adevăr. În Sinucigaşul, eroul, în şomaj, ar avea motive solide să se sinucidă. Iar cînd un vecin, ca un ecou al lozincilor oficiale, îi spune că viaţa e minunată în secolul electricităţii, el îi răspunde: „Într-adevăr, am citit în Pravda. Dar cred că vor publica o dezminţire“. Rămîne demonstraţia practică, cum şi de ce nu se mai sinucide Semion Semionovici Podsekalnikov. Într-o bună dimineaţă, eroul nostru se trezeşte cu o irezistibilă dorinţă de a mînca nişte lebăr, se ciondăneşte un pic cu soţia şi pleacă furios. Toţi cred că a plecat să-şi pună capăt zilelor, îl regăsesc şi încearcă, la început, să-l convingă să renunţe. Dar apoi fiecare îşi dă seama ce foloase ar trage de pe urma acestei sinucideri, iar cînd bietul om îşi dă seama că nu poate să facă gestul, că viaţa merită să fie trăită, indignarea e generală, la un pas de crimă colectivă. Piesa fost interzisă, fiind considerată reacţionară şi antisovietică, prin însuşi faptul că nega fericirea de a trăi în raiul comunist, pe un fundal de „măşti sociale“ ce agrava cazul. Felix Alexa nu a vrut să facă un spectacol „demascator“ cu orice preţ, căci astăzi o astfel de miză nu mai e urgentă, şi nici să facă un spectacol neapărat actualizat. Ceea ce-l interesează e drama unui biet individ aflat într-un moment de criză, chiar dacă recunoaşte că piesa „e ciudat de actuală“.

 

E interesant de amintit, de pildă, că piesa a fost jucată în Franţa, în 2004, în traducerea lui Michel Vinaver, dramaturg angajat a cărui obsesie este societatea capitalistă în criză. Piesa, jucată de o trupă normandă, punea accentul pe drama eroului şomer, cu o privire clar îndreptată pe problemele sociale contemporane. E o lectură posibilă, dar drama ce se ascunde în spatele acestor personaje de vodevil sovietic vine din alt coşmar, şi chiar dacă fantomele sale nu mai sperie pe nimeni, ele nu trebuiesc uitate în „lada de gunoi a istoriei“ (prin forţa lucrurilor, îmi vin la îndemînă tot soiul de formule de pe vremea „obsedantului deceniu“). Programul de sală bine documentat, cu o bibliografie şi cîteva texte de specialişti, de la Béatrice Picon-Vallin, Passionaria franceză ce nu jură decît pe Meyerhold, la alte cîteva articole excelent documentate despre Erdman în spaţiul totalitar stalinist, e bine venit, totul e bine spus, bine gîndit. Ce mi s-a părut interesant de la bun început însă a fost lumea creată pe scenă: cadrul, de o răceală cenuşie, cu multele sale porţi în fundal, poate trimite la o închisoare, dar şi la o altă referinţă, pur şi simplu tehnică, mai puţin sinistră: Sinucigaşul este un pur „vodevil sovietic“, ce-mi aduce aminte de un refren cîntat pe vremuri (traducerea e rudimentară, dar exactă: „Hei, russki narod, poporul rus, vesel în puşcării trăieşte“). Cheia tehnică a vodevilului o constituie porţile, care asigură fluiditatea şi ritmul. Dispozitivul scenic de la Bucureşti îmi aminteşte, de altfel, de o imagine celebră, decorul Revizorului de Gogol, montat de Meyerhold în 1925 – an în care a montat şi Mandatul, prima piesă a lui Erdman: un fundal cu 11 porţi, ce se deschid şi se închid lăsînd să treacă personajele care se înghesuie să-l mituiască, să-l flateze pe falsul inspector general. Apropierea sau citatul (căci programul indică clar o bună cunoaştere a subiectului şi a epocii) mi se par fericite, şi nu e vorba aici de imitaţie sau de „plagiat“, pentru a aminti o inutilă polemică recentă.

 

 

Cadrul scenografic semnat de Diana Ruxandra Ion funcţionează astfel perfect, lăsînd să circule personajele, să se acumuleze ameninţările şi grotescul situaţiilor. Se circulă mult şi repede, ritmul e susţinut, o sarabandă irezistibilă în care trăsăturile tind firesc către caricatură, vezi efectul bulgărelui de zăpadă, din care se desprind Costel Constantin, Adela Mărculescu, Marius Bodochi, Andrei Finţi sau mai tinerii Ileana Olteanu, Marius Manole, toţi evident amuzaţi şi intraţi cu meserie în joc. Dar dacă Felix Alexa a vrut să axeze spectacolul pe drama eroului, penibil, dar înduioşător, lăsînd comedia politică inerentă să se degajeze de la sine, fără cîrje simplificatoare cu orice preţ, el a reuşit asta, în primul rînd, graţie unui interpret, în rolul titular de o mare inteligenţă şi expresivitate scenică. L-am întîlnit mai demult pe Dan Puric la un Festival European de Teatru, la Grenoble, cu un spectacol creat de el, Made in Romania, cred, şi am fost cucerită de umorul şi originalitatea sprinţară a stilului său. Aici, armele sînt diferite şi Dan Puric e el singur un spectacol, un candidat la sinucidere fără voie, extraordinar de fragil şi uman, ştiind să treacă de la un comic aproape gogolian la tremurul vocii, devenite pe neaşteptate albă, şi care ne dezarmează, faţă-n faţă cu o întrebare deodată esenţială: pînă la ce punct viaţa merită trăită? Dan Puric e unul dintre rarii actori în stare să ne facă să rîdem plecînd de la cîrnaţi şi să ne lase descumpăniţi şi palizi, poticnindu-ne de sensul vieţii.