OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ioana Bot
Sensuri ale perfectiunii. Literatura cu forma fixa ca incercare asupra limitelor limbajului
Editura Casa Cartii de Stiinta,
Cluj-Napoca, 2006, 259 p.

in prima jumatate a secolului al XIII-lea, la curtea lui Federico II al Siciliei, un cleric functionar numit Giacomo da Lentini inventa un fel de poezie pe sapte rinduri, marcind cu cerneala de o alta culoare fiecare a unsprezecea silaba. Rezultatul inventiei reprezenta pentru acea vreme o modalitate de a insera intr-un text poetic mai multe preocupari matematice, care puteau fi intilnite si in scrierile altor umanisti redutabili de la curtea imparatului italian. Rezultatul acestei inventii cu forma constanta, numita sonetto, este astazi cunoscut de toti si detestat la scoala. De la Petrarca la Mallarmé, trecind prin Shakespeare si Vasile Voiculescu, forma fixa s-a diversificat, a capatat ceva din nuanta inchisa a agatei fine si din gustul vinului bun, dar si ceva din flerul obiectului gasit pe care toti ar vrea sa-l aiba, trezind pe parcurs si interesul disciplinelor teoretice.

in Sensuri ale perfectiunii. Literatura cu forma fixa ca incercare asupra limitelor limbajului, Ioana Bot intreprinde o astfel de incercare, ce se leapada de armatura inodora a metodelor din tratatele de prozodie, venind spre „forma fixa“ din directia istoriei mentalitatilor si a culturii, tragind cu ochiul in ograda romaneasca a carierei acestei forme – la Asachi, Eminescu, Macedonski, Foarta, Cartarescu s.cl. – cu o reluare a discutiei de acolo de unde o lasase Stefan Augustin Doinas. Cu alte cuvinte, studiul Ioanei Bot nu demareaza cu o intrebare fundamentala sau cu mai multe, ci cu niste raspunsuri neindeajuns fundamentate care ar putea suna cam asa: daca stim cu totii ca forma fixa a textului poetic are sens pentru ca este primul lucru care ne sare in ochi, atunci acest sens trebuie interpretat pornind de la forma. Aceasta presupozitie nu este un fel de a privilegia formalismul demersului, ci mai degraba modul onest de a accepta certitudinea, in felul lui Paul Ricœur din incercarile sale de hermeneutica.

Tocmai de aceea, una dintre ideile-cheie continute in prima parte a cartii – „Poezia cu unghii de onix. Preliminarii la o poetica generala a literaturii cu forma fixa“ – va fi ca forma este „un construct cultural preexistent textului ca unicitate si recunoasterea ei declanseaza interpretarea“, observatie care ii aminteste Ioanei Bot de intrebarea lui Stanley Fish, „How to recognize a poem when you see one?“. in acelasi timp, remarca Ioana Bot, primul sens al formei fixe va fi tensiunea dintre dimensiunea „lineara“ si cea „tabulara“ a formei fixe. Ce inseamna acest lucru? Ca lectura unui sonet solicita o performare a acestuia in gind, dar si una vizuala. in „preistoria“ lui, sonetul, de pilda, miza foarte mult pe asezarea versurilor in pagina, pe distributia rimelor pe culori si alte detalii de acest tip, solicitind inainte de toate o lectura vizuala a informatiei.
intre paranteze fie spus, in numarul 2, volumul 3, al The Harvard Library Bulletin din 1992, istoricul si teoreticianul Roland Greene prezenta sub titlul Material Poetry of the Renaissance/The Renaissance of Material Poetry o serie de facsimile a unor texte cu forma fixa din perioada renascentismului european. E vorba de niste structuri imbricate, jumatate text, jumatate desen, care necesita o lectura simultana.

Nu sint, ca in cazul avangardistilor, caligrame sau texte pictopoetice, niste propozitii scrise cu un anumit stil grafic, ci este vorba de un simbolism al imaginii inlocuitoare de text, amintind pe undeva de virsta unui anume tip de limbaj mai vechi, poate de limbajul natural. Asa cum este sonetul in doua parti al lui Giovanni Battista Palatino, Compendio del Gran Volume de l’Arte del Ben Scrivere, scris la Roma in 1566, Ara Christiani Religioni Poematum Liber (1573) al londonezului Richard Willes ori Square Poem in Honor of Elizabeth I Sundry Christian Passions (1597) al lui Henry Lok, care aminteste de stihurile la stema ale lui Varlaam, tot o forma fixa a textului poetic. Acest fel de a concepe forma poetica fixa trece in viziunea lui Roland Greene drept early visual poetry. Studiul Ioanei Bot nu avanseaza o ipoteza atit de ambitioasa, dar insista, pe urmele lui Marco Santagata, asupra unui caracter „difuz al constringerilor formelor fixe“. Prin urmare, care ar trebui sa fie coordonatele unei definitii a formei fixe? Aceasta trebuie sa tina cont – zice Ioana Bot – de urmatoarele „decupaje“: caracterul tabular obligat al formei, natura binara a corpului textual (tensiune poetica interna, complementaritate ireconciliabila, mediere ca functie originara a poeticitatii), echilibrul intre scurtimea textului si caracterul lui compact, dialectica inevitabila intre caracterul canonic al textului si originalitatea auctoriala.

„Forma fixa si constructia eului“
Patru aplicatii intinse fac mult mai explicita aceasta posterioara definitie. E vorba mai intii de sonetul Afara-i toamna... al lui Mihai Eminescu in capitolul „Forme si sensuri. Protectia sensului poetic“, un „exercitiu de modelizare“ care examineaza „forma fixa si constructia eului“ in acest sonet. Partea a doua a studiului, „De nerostitul. Literatura contemporana si formele fixe“, aduce discutia despre forma fixa in cimpul problematicii actuale a subiectului, prin analiza „ronsetelor“ inventate de catre Horia Badescu in volumul omonim din 1995, a „fugii“ importate de catre Dumitru Tepeneag din arta muzicala in lucrarea Zadarnica e arta fugii, publicata in romaneste in 1991, a „holorimelor“ lui Serban Foarta din volumul Opera somnia din 2000. Partea a treia din Sensuri ale perfectiunii...., „Addenda: Fise pentru un dictionar al literaturii cu forma fixa“, propune definitii pentru „balada“, „catren“, „constringere“, „cvadrila“, „cvartet“, „cvintet“, „distih“, „forme fixe“, „forme deschise“, „gazel“, „glosa“, „holorima“, „leitmotiv“, „madrigal“, „oda“, „rondel“, „sextina“, „sonet“, „terza rima“, „tertet/tertina“.

Studiul Ioanei Bot are meritul de a relansa in forta si inedit, in plan romanesc, dar nu numai, discutia privind forma poetica fixa, dar pe linga asta, acesta reuseste pe parcurs sa avanseze si un fel de norma de conduita teoretica, necesara discursului critic din Romania, aceea de a nu adera, sau de a nu crede despre celalalt ca adera, la o ideologie atunci cind aceasta este studiata. O alta disfunctie a discursului teoretic romanesc, id est critico-literar, pus in evidenta de Ioana Bot privind poezia o constituie ignorarea mutual-generala a aspectului formal al textelor. Cind ati citit ultima oara o cronica literara care sa se ocupe de forma poeziei dintr-un volum proaspat aparut? Un alt aspect al cartii, spectaculos as spune, este modul in care Ioana Bot intelege sa-l reabiliteze pe teoreticianul Stefan Augustin Doinas, unul dintre numele de referinta ale Sensurilor perfectiunii... .
Ca sa nu ne prindem urechile in aparatul riguros-teoretic, cartea Ioanei Bot este fara indoiala o lectura captivanta care ne ajuta sa recuperam memoria pierduta a unui limbaj poetic bogat, accidental uzurpat de verslibrisme si monocromii rimice.