OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ca mitul este un vis colectiv putem vedea si din alunecarile aproape inevitabile ale naratiunilor identitare. Cu radacini in solul istoric, ele isi arunca ramurile catre vazduhul traversat de invizibile fire ordonatoare. In istoria ideilor din spatiul european, sferele celeste sint depozitarul tuturor corespondentelor si garantul coeziunii cosmice, care oglindeste intocmai faptele lumesti, dindu-le un rost anume. Precum in cer, asa si pe pamint.
Nu ar avea, asadar, de ce sa surprinda tendinta sau tentatia de a gasi explicatii iesite din comun ocurentelor circumstantiale. Nimic nu se intimpla in istorie... intimplator: faptul minuscul creste precum visul exemplar al printului sau al rigai din poveste, printul sau riga se angajeaza intr-o apoteotica ascensiune, pentru a privi – suprem – la ostenitul drum prin viata al spetei, locul ispravilor lor – si numai ale lor – se preface in spatiu de legenda. Pe scurt, istoria se precipita in Istorie. Isi asuma, adica, conditia... neconditionata a regulii ferme.

Visul sigurantei absolute a bintuit omenirea dintotdeauna. Il dibuim si in exceptionalismul romantic in si dincolo de istoria sa factuala: exista un Vercingetorix lusitan, pe nume Vitorino, asa cum, confectie tardo-medievala, Brutus este printul troian disputat de Bretania si de ruda sa mai venerabila, Marea Britanie; Mihai Viteazul unea, cindva, eonic, suflarea romaneasca cu o forta de Risorgimento anticipat, pe cind „cel mai iubit fiu“ de pe meleagurile geto-dacice invaluite in „visul de aur al omenirii“ impartea zarea trandafirie cu „marele conducator“ al ideii giu-ce. Nu lipseste coloratura lengendar-mitica din nici una dintre aceste imagini tip(izate). In afara timpului si a spatiului, ele locuiesc in firidele tainice ale unui lacas cu contururi trasabile pe o harta posibila, incomparabil mai durabila decit cea a geografului, a omului politic sau a conducatorului militar. Pentru ca, spre deosebire de acestia, subconstientul colectiv mina in lupta o vijelie nespus de ingrozitoare, ale carei fantasme revin neobosit in spatio-timpul nostru cotidian. Iar, cind nu o fac dupa voia lor, pot veni chemate, raspunzind la apeluri panicate ori la puseuri de orgoliu, neizbutind sa-si ascunda slabiciuni sau pentru a-si arata muschii, clamind ajutorul sau oferindu-si-l ostentativ. Dar vin.

Ca institutie culturala, istoricul este, dintru inceput, o entitate problematica. In Antichitatea greaca, un histôr era inteleptul dreptstiutor, judele si purtatorul sentintei neindoielnice, pentru ca, prin historia, el se informa pentru a cunoaste perfect starea lucrurilor. Devenita mai apoi relatare clarificatoare, tactica manevra capata valente strategice. Din povestire devenea poveste, din istorisire, istorie, din istorie, Istorie. Prin recurenta exemplara, se prefacea in mit. „Historia, magistra vitae“.
Romanticul secol al XIX-lea construieste masiv pe aceste premise clasice, traducind in caracterele vocabularului national invatatura pusa cindva in serviciul grandioasei puteri imperiale. In ispravile trecutului aflam calea de urmat in prezent, pe care suntem condusi, cu grija pedagogica, de inteleptul martor la spectacolul vietii. Iata cartea de capatii a neamului omenesc si abecedarul bunului scolar al modernitatii clasice in drum spre exemplara locuinta pe care i-a rezervat-o nu istoria, ci Istoria.

Motorul providential confera evolutie majuscula faptelor trecatoare de aici, inzestrindu-le cu o ferm pre-vazuta desfasurare in timp. La ceasul emanciparii nationale se naste si disciplina numita filozofia istoriei, preocupata a identifica in cursul vremii si in viltoarea vietii un model rational. Scopul sau menirea acestuia: a face din trecatoarea noastra existenta o etapa obligatorie intr-o succesiune bine ticluita. Si, daca Hegel se poate reclama de la Vico, Marx ii urmeaza rationamentul teleologic, in timp ce teza habermasiana ne atrage atentia ca meliorismul de sorginte iluminista nu si-a atins inca punctul de maxima potenta. Istoria nu se deruleaza la deruta. Ceva intim, o forta proiectiva mereu realimentata impinge lucrurile inainte, intr-un scenariu al carui apocaliptism origineaza in viziunea augustiniana rescrisa, potrivit lui Carl Becker, cu literele alfabetului secular al discursului modernitatii.

S-a observat, pe buna dreptate, ca functioneaza o dichotomie definitorie in studiile istorice occidentale, corespunzind, in ultima instanta, istoriei in raport cu Istoria. Modelul tucididean, al istoriei evenimentiale imbratisate de un Polybius sau Guicciardini, este masura omului practic, al succesului imediat, neinteresat neaparat de viziunea de ansamblu. Dimpotriva, modelul herodotic, al istoriei culturale, isi focalizeaza atentia pe marile si lentele, aproape insesizabilele talazuiri ale marii identitare. De unde si mitica imagine a Afroditei ridicindu-se, imaculata, din spuma imaculata. Printr-o similara tisnire in lume, Athena rasare din teasta miticului sau parinte, inarmata pentru razboi, dar inteleapta prin decret divin. Ambele au facut din istorie Istoria.