OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ion IANOSI
Studii de filozofia artei
Editura comunicare.ro,
Bucuresti, 2005, 178 p.

Pare, astazi, aproape inevitabila largirea conceptului de estetic, cu mult peste intelegerea moderna a termenului de arta. Iar aceasta inconturnabila expansiune aminteste de vechile acceptii, pe vremea cind arta se traducea cu techné, mestesug, fiind asociata cu meseriile.
E de-ajuns sa ne gindim doar la faptul ca estetica industriala, care s-a dezvoltat mai intii in Statele Unite, apropie forma estetica a obiectului de functionalitatea acestuia, punind accentul pe prezentarea produselor si pe linia lor din ce in ce mai simpla: styling. Dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, in descendenta artelor decorative a luat nastere o noua tendinta si, simultan, un alt domeniu de activitate: designul.

Acesta urmareste sinteza calitatilor formale, estetice, cu functionalitatea, utilitatea produselor industriale, in ramuri ca vestimentatie, textile, arte plastice, arhitectura interioara, design industrial etc.
La fel de bine insa poate fi identificat si reversul medaliei, care se refera la slabirea considerabila a autonomiei esteticului. Fiindca tocmai expansiunea catre aspecte din ce in ce mai variate si mai surprinzatoare ale vietii, ale realului inconjurator, de la industria electronicelor, autovehicule si pina la vestimentatie si decoratiuni interioare – toate fiind alaturate cuvintului arta – duce, oarecum paradoxal, la restringerea specificului estetic, limitarea domeniilor unde acesta conferea identitate si autonomie. Cistigind in amplitudine, esteticul pierde in intensitate si, ca sa zicem asa, isi pierde din specific, din… noblete. Literatura – dar, ca sa parafrazez si eu, mai stim noi ce este literatura azi, mai intereseaza o asemenea intrebare? – este cea dintii care a fost interogata, agresiv de cele mai multe ori, asupra unor… dileme extra-estetice.

Din ce in ce mai multe directii de interpretare din a doua jumatate a secolului al XX-lea, de la feminism pina la toate formele criticii si filozofiei poststructuraliste, reflecta aceasta tendinta. Interesul din ce in ce mai mare pentru ideologii, etica, psihanaliza, psihocritica, imagologie etc. vorbeste de la sine despre revendicarea altor spatii de interpretare, daca nu cu totul in afara esteticului, cu siguranta depasindu-l sau asezindu-l, adesea, intre paranteze.
La limita, esteticul trebuie sa-si pastreze cel putin o dimensiune a operei de arta, comuna, uneori, cu intentionalitatea, fiind deci, cumva, de la sine inteles. Dupa ce, timp indelungat, specificul esteticului a fost explicat prin diferite modalitati de analiza, prin diferite perspective, moduri de abordare, sinteze sau scheme analitice de anverguri mai mari sau mai mici, prin sisteme filozofice hermeneutice ori ontologice, structuri, limbaj etc., s-a trecut, treptat dar sigur, catre o noua intelegere a lumii si a artei.

- Exista, azi,
o „renastere a valorizarii estetice“
In cartea sa, intitulata Studii de filozofia artei, profesorul Ion Ianosi sustine ideea ca exista, azi, o „renastere a valorizarii estetice“, ca e ireductibila „nevoia de a regindi arta intr-un sens amplificat. Numai astfel va avea si filozofia artei sansa rearticularii sale – anume prin racordare la cit mai mult din istoria obiectelor ei, inclusiv la cele aflate in devenirile lor, deocamdata, ultime“.

Primul capitol, o „introducere istorica si teoretica“, urmareste, de-a lungul timpului, avatarurile conceptelor de estetic si arta. Accentul a cazut cind pe unul, cind pe altul dintre termenii definitiei urmatoare: „Estetica este filozofia-stiinta despre frumos-arta“. Balansul, dedublarea, faliile au determinat puncte de vedere diferite, intre „sintetic“ si „analitic“, „meditativ“ si „descriptiv“, filozofic sau stiintific. Astfel, intre toate combinatiile – stiinta frumosului, filozofia artei, filozofia frumosului, stiinta artei – Ion Ianosi isi afirma optiunea: filozofia artei.
Dupa ce aminteste, succint, „acumularile premoderne“, autorul se opreste asupra „identificarilor moderne“, intrucit secolul al XVIII-lea este „cel care descopera, ca atare, Estetica“. Daca a existat, in filozofia europeana, din antichitate si pina la „constructivismul rational“, o preocupare constanta pentru „ideea de frumos“, atentia catre faptele, obiectele care implineau frumusetea in realitate se orienteaza abia dupa schimbarile produse de Renastere: „De la mult laudatul spirit se cuvenea asumata «coborirea» nu numai pina la in principiu acceptatul suflet, ci chiar pina la indelung dispretuitul si hulitul trup. Numai reabilitarea corporalitatii – a naturii, a omului si a produselor lui – asigura si reabilitarea artelor frumoase“. Iar meritul il are, inaintea tuturor, gindirea britanica: „Secolul al XVIII-lea a ajuns astfel sa se centreze pe valori estetice. Senzualismul englez si-a indeplinit si implinit, in aceasta perspectiva, rolul. Datorita lui, «sensibilul» a devenit centrul esteticii, nucleul ei, problematizat indelung si pe larg, intr-o dubla ipostaziere: ca obiect sensibil si ca raportare subiectuala sensibila“.

- Concurenta intre
„esteticile de sorginte filozofica si esteticile
cu inradacinare stiintifica“
In evolutia post-modernitatii, pe care Ion Ianosi o subsumeaza, in grafia cu cratima, celei de a doua jumatati a secolului al XIX-lea si intregului secol al XX-lea, este vizibila si de-acum cunoscuta concurenta intre „esteticile de sorginte filozofica si esteticile cu inradacinare stiintifica“, unde „ultimele le surclaseaza treptat pe cele dintii, ca numar si ca rezonanta“. Cele doua modele care se constituie in alternativa sint „modelul Heidegger“ si „modelul Wittgenstein“.

Revenind la raportul dintre frumos si arta, Ion Ianosi observa variantele in care cele doua sfere interfereaza, timp de mai bine de doua milenii: de la fraternizarea Frumosului cu Sacrul, Adevarul si Binele, pina la distinctia arte utile/arte liberale si trecerea dinspre meserii spre stiinte ori pina la „eliberarea“, in secolul al XVIII-lea, a „artelor frumoase“ din „amestecul artelor cu meseriile si stiintele“. Perspectiva noua pe care o abordeaza autorul asupra acestei problematici il conduce la una dintre cele mai subtile opinii asupra fenomenelor estetice contemporane – spre exemplu designul si mass-media –, opinie demna de retinut pentru orice alta incercare asupra artei: „placutul din afara artei“ se transforma in «frumosul artistic», finalmente intr-o «arta frumoasa»“.

Scris cu vizibila implicare afectiva, capitolul despre Tudor Vianu creeaza un extraordinar portret de autor, care include si scrierile tirzii, si avanseaza citeva directii de interpretare, dintre care am retinut cel putin doua: „Programul de a cistiga dintr-un «unghi estetic» un mod de intelegere a lumii si a vietii l-a explicat limpede piesa concluziva a volumului din 1943, Semnificatia filozofica a artei (datind, initial, din 1941). Ea considera opera de arta un produs armonios al lumii, o forma perfect inchegata, un sistem liber si necesar, un echilibru suveran si incoruptibil, un cosmos definitiv si desavirsit, caruia nu i se poate nimic adauga si nimic sustrage“; si inca: „Vianu preconizeaza depasirea «superficialitatii estetice», a unei viziuni pur senzoriale, depasirea ei in directia «adincimii artistice», sub egida careia se impletesc armonios stimulentele etice si estetice“.

- „valoare estetica“ vs „instinct de imitatie“
Ultimele pagini ale cartii il au ca subiect pe filozoful si esteticianul german din prima jumatate a secolului al XX-lea, Wilhelm Worringer. „Dialectician speculativ“, autor a numeroase volume – printre care Abstractie si intropatie. O contributie la psihologia stilului, Bizantinismul si goticul, Ilustratia de carte veche germana, Biblia din Köln, Apocalipsul lui Dürer, Observatii despre cubism, Sistemul formei gotice tirzii si expresioniste –, Worringer evolueaza constructiv intre diferiti poli teoretici: intre estetica „materialista“ (realista) si teoria spiritualista, intre clasic si gotic, intre impresionism si expresionism, intre omul occidental si omul oriental, intre nord si sud, Naphta si Settembrini, intre „independenta ideala“ si „dependenta de real“ etc. Cit priveste aceasta din urma polaritate, inteleasa ca „valoare estetica“ versus „instinct de imitatie“, „istoria instinctului de imitatie ar fi o «o istorie a indeminarii manuale, fara importanta estetica», satisfacerea nevoii elementare a omului de a imita natura «n-are in principiu nimic de a face cu arta», esenta careia consta, dimpotriva, «in valorile sale de fericire»“. Numai ca, i-am putea replica, alaturi de Ion Ianosi, nu (mai) stim pina unde se intind azi aceste „valori de fericire“ ale artei, nici macar daca mai pot fi numite astfel, daca „imitatia“ insasi are sau nu… valoare, cel putin pentru unii dintre noi.