OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Scriam acum doi ani despre Urbancolia, debutul în proză al lui Dan Sociu: „Luat în sine, volumul e o eboşă. Totuşi, dacă îl privim ca pe o primă parte a unei serii «urbancolice» mai ample, n-ar fi exclus ca perspectiva noastră să se mai schimbe, pe măsura acumulării unor noi piese. Dan Sociu e un autor derutant, care ştie să facă pe… minorul şi să te ducă, subtil, unde vrea el. Dacă va mări miza fără să supraliciteze şi, bineînţeles, dacă va avea resurse, va putea «boxa» la o categorie superioară. Pînă atunci, să-i ţinem pumnii la Schloss Solitude“. Ei bine, bursa germană de care Sociu a beneficiat un an a adus cu sine nu doar clarificarea interioară a scriitorului, ci şi schimbarea perspectivei criticii. Nu-i de mirare că, după ce i-a desfiinţat fără nuanţe Urbancolia în România literară, Daniel Cristea-Enache simte acum nevoia să-i elogieze, în Cultura, cartea Nevoi speciale – volum elaborat pe durata amintitei burse la Akademie Schloss Solitude din Stuttgart –, recunoscînd totuşi că e „relativ subţire, cu portretizări sumare, deşi executate conştiincios, cu puţine secvenţe care dinamizează «acţiunea»“.

 

În realitate, deşi evident inferioară Nevoilor..., nici Urbancolia nu era lipsită de calităţi şi, mai ales, de virtualităţi. Scris de un profesionist care-şi cunoaşte bine limitele, fără suflu, dar intens pe spaţii mici, volumaşul în speţă îşi găsise inclusiv nişa de public, undeva între noul autenticism comercializat şi urban style-ul underground. Semieşecul său literar venea, cred, din două direcţii principale: 1) doza prea mare de comic, lejer injectată într-o materie existenţială dramatică; 2) ficţionalizarea după reţetă a biografismului, cu plasarea unui antierou şarjat – onanist înverşunat şi virgin la 27 de ani – pe centrifuga unei ficţiuni fantasmagorice, cu elemente paranoic-conspiraţioniste. Imaturitatea atitudinii va fi însă corectată în Nevoi speciale printr-o mişcare de 180 de grade. Dan Sociu e un autor care experimentează, riscant, pe canavaua propriei biografii. Prefaţat printr-un motto din personistul Frank O’Hara, Nevoi... se înfăţişează ca un text integral autobiografic sau, mai bine zis, psihobiografic. „Fiţele“ ficţionale şi „reţetele“ de succes sînt abandonate acum în faţa somaţiilor unei existenţe la limită. Spre deosebire de Urbancolia, unde mistificarea biografiei auctoriale era vădită, aici faptele au un caracter verificabil sau plauzibil, de la biografia erotică şi familială a protagonistului la tot ce ţine de prietenii scriitori şi artişti, fie ei ieşeni, bucureşteni sau... multinaţionali.

 

Pactul autobiografic funcţionează la toţi parametrii. Intră în cadru şi incidentele cu rivalul Marius Ianuş, şi relaţiile cu cluboptiştii Andriescu et Co, şi fratele Ionuţ, cronicar de teatru, şi momentul în care, după Premiile Prometheus, Mircea Cărtărescu, idolul din adolescenţă, îi oferă lui Dan o bursă la Schloss, şi... toate celelalte. Comentată din afară, la imperfect, autoficţiunea este însă trasă, obiectivist, la persoana a treia („Pare o rotunjire forţată a poveştii, dar chiar aşa s-a întîmplat, ca şi celelalte lucruri din această confesiune, pentru că Dan se hotărîse, cînd a început să o scrie, să mintă cît mai puţin“). Avem de-a face, oricum, cu un text cinstit. Scriitura e şi ea, în consecinţă, sobră, fără efecte speciale şi puştisme, cu o anume exactitate „poetică“ a detaliilor şi cu o regie a montajului executată într-o manieră mai degrabă „nemţească“ decît „americană“: „Era trecut de ora unu, aproape toată lumea dansa, el cu Valentina stăteau sub tei, moleşiţi de haşiş. Ea îi spunea ceva despre PAF, o colonie de artişti din Franţa, unde urma să plece a doua zi dimineaţă. Ştiind că italianca o să fie acolo, se legăna într-un fel de euforie copilăroasă. Oana în Los Angeles. Charlotte în Berlin. Kajsa în Stockholm. Putea să meargă oricînd acolo sau acolo, ele o să-l ajute, măcar o vreme, cît să se poată orienta, chiar dacă nu era nici o legătură puternică între ei, tocmai pentru că lipsea legătura puternică. Ruxandra la Luxemburg. La ea nu s-ar fi dus niciodată. [...] Mai demult, într-o cu totul altă viaţă, într-o viaţă care se scufundase atît de adînc, încît avea un fel de convingere secretă şi absurdă că nimic nu existase cu adevărat, îşi lăsase soţia şi copilul ca să fie cu ea. Sau ca să bea cu un set nou de oameni, mai interesanţi“.

 

Pornind de la înregistrarea experienţelor de la Schloss Solitude – amoruri, joint-uri, chefuri, rătăciri solitare, deambulări transeuropene, reuniuni artistice, relaţii fugare cu rezidenţi veniţi din toate colţurile lumii, bref viaţa la voia întîmplării şi a impulsurilor, ca un zapping psiho-senzorial –, Dan Sociu face din loc în loc sondaje în trecutul său românesc: amintiri dintr-o copilărie şi adolescenţă dificile, moartea prematură a tatălui, căsnicia ratată, raporturile umilitoare cu socrii, „la ţară“, rătăcirile etilico-erotice, apoi boala, cu impotenţa asociată, experienţele literare, întîlnirea cu „eliberatoarea“ Viviana şi celelalte. Doar stagiul german de la Schloss este relatat cît de cît în ordine cronologică. Incursiunile în trecutul autohton sînt înregistrate aleatoriu, dar obsedant, ca o muzică de fundal. Aproape tot ce ţine de actualitatea relatării, cu artişti vizuali multiculti şi boemă vest-europeană, e – literar şi existenţial vorbind – superficial şi inconsistent: o lume pur exterioară, imatură, a euforiilor pasagere, fără centru şi fără „legături puternice“ între oameni. Nici personajele nu capătă relief, cu excepţia lui Dan şi, oarecum, a Vivianei, a enigmaticei Kajsa sau, mai ales, a lui Joan, iubita chinezoaică a cărei prezenţă nu e, din păcate, exploatată cît ar fi meritat. Filozofia zen a celei din urmă amplifică, avenit, sentimentul de irealitate al lui Dan, iar rezerva ei atent disponibilă îl ajută să reziste afectiv într-un univers frustrant, indiferent. În schimb, ori de cîte ori apar, întoarcerile în trecut dau consistenţă paginii, redimensionînd acest reality show deschis spre experienţele „alternative“, „nomade“ şi „urbane“ ale artiştilor multiculti. Întregul volum trimite, de fapt, către experienţa cufundării terapeutice în propria minte şi în propriul corp. Ceea ce şochează şi, de la un punct încolo, emoţionează în Nevoi speciale este firescul amoralităţii. Opusă evadărilor hedoniste într-un „afară“ ce face lumea mai uşor suportabilă, iar mintea şi simţurile, mai „libere“ şi mai dezinhibate, replierea spre sine are semnificaţia unui exerciţiu de asumare treptată a insuportabilului. În asemenea momente, stilul „corect“, exterior, dietetic şi minimal devine basic, nervos şi tensionat, implicat interior (se înţelege că registrul puştesc din Urbancolia a fost de mult abandonat...).

 

Protagonistul cu numele şi identitatea socială a autorului de pe copertă scrie despre sine din afară, deghizîndu-şi vocea la persoana a III-a, cu scurte flash-uri la persoana întîi („Dacă mi-aş lăsa capul pe genunchii ei m-ar respinge?“ etc.). Înstrăinarea perspectivei e programatică: „Încerca să se privească cu ochii unui străin. Ochii cuiva cu un trecut diferit, născut cu alt sex, crescut în celălalt capăt al lumii. Cu un an în urmă, în cele două zile nesfîrşite dinainte de operaţie, încercase să-şi izoleze durerea, să o vadă ca pe un obiect străin şi interesant, plasat undeva între coaste“. Dan Sociu face mărturisiri cvasicomplete şi se radiografiază nemilos, dar calm, fără urmă de ton patetic ori exhibiţionist. Viaţa lui e repovestită „de o străină gură“ (referinţa eminesciană nu e întîmplătoare în context: apartenenţa poetului boem la un Botoşani aflat încă sub semnul lui Mihai Eminescu este asumată cu gravitate neostentativă, ca şi lungul pomelnic al iubirilor reale sau imaginare, în cîteva dintre cele mai expresive pagini ale volumului). În plus, „onanistul virgin“ din Urbancolia apare acum sub adevărata-i identitate socială şi sexuală, în ipostaza unui foarte vulnerabil homme à femmes, divorţat (de Mihaela) şi cu o fetiţă (Ioana), cu viaţa distrusă de alcool şi oscilînd, nevrotic, între autism şi nevoia de dragoste. Însoţitoarea sa de la Solitude e Viviana, poetă liberă şi psiholoagă cu iniţiative de tot felul, angajată o vreme la un centru francez pentru copii cu „nevoi speciale“. „Nevoi speciale“ are şi partenerul ei Dan, într-o relaţie cu năbădăi, din care psihanaliza nu lipseşte. Nevoit să renunţe definitiv la alcool după şaisprezece ani de etilism şi o operaţie de pancreatită, tînărul de 27 de ani îşi găseşte refugiul în droguri uşoare şi, ajuns în Germania, trece prin cercuri boeme de artişti contemporani, e atras, de-a valma, de artiste şi poete de pretutindeni, se droghează „eliberator“ şi încearcă să-şi pună ordine, prin scris, în haosul propriei biografii. Întorcînd mereu spatele principiului realităţii, în favoarea principiului plăcerii, protagonistul se vădeşte a fi însă un copil mare, inadaptat la lumea reală. Alcoolul, drogurile, sexul, scrisul sînt doar breşe într-o singurătate psihică halucinantă, insuportabilă, pe care Dan evită multă vreme să o privească în faţă, în toată grozăvia ei. Lăsînd la o parte aerul light al atîtor pagini, traducătorul lui Bukowski are în comun cu M. Blecher exactitatea detaşată, lucidă a autodescrierii şi continenţa meticuloasă a scriiturii. Sociu lucrează minimalist, pe detalii, experimentînd în cadrul unui obiectivism aparent „clasic“. Lipsit de poetizări, textul său exorcist are avantajele şi dezavantajele prozei poeţilor: autorul preferă să fie „autentic“ şi „cinstit“ cu propriile experienţe, nu să le exploateze „epic“ şi să creeze „personaje“ prin contrafaceri ficţionale (a încercat în Urbancolia şi nu i-a ieşit). Cred, totuşi, că deficţionalizarea radicală are, în Nevoi speciale, semnificaţia găsirii unui acord profund cu sine şi a unui rit de maturizare.