OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Martin WALSER
Moartea unui critic
Traducere de Victor Scoradet,
Editura Allfa, Bucuresti, 2004, 208 p.


Acuzat de retorica antisemita inainte chiar de a vedea lumina tiparului, romanul Moartea unui critic, semnat de Martin Walser, a stirnit puternice controverse in Germania anului 2002. Scandalul a fost declansat de prestigiosul cotidian Frankfurter Allgemeine Zeitung, care a refuzat, in termeni duri, publicarea lucrarii in foileton. Luarile de pozitii pro si contra au fost furtunoase, cu atit mai mult cu cit Walser – de altfel unul dintre greii literaturii germane contemporane, coleg de generatie cu Heinrich Böll si Günter Grass – nu este la primul „incident“ de acest fel. in 1998, la o cuvintare tinuta la Tirgul de carte de la Frankfurt, a reusit sa raneasca sensibilitatea comunitatii culturale germane, inca vulnerabila la problema antisemitismului, pronuntindu-se impotriva instrumentalizarii Auschwitz-ului si impotriva ritualizarii politice a trecutului istoric. Si cum scandalul incita, invita la dezbateri, dar, in ultima instanta, vinde, controversa stirnita in jurul romanului l-a transformat rapid intr-un succes de piata, primul tiraj de 50.000 de exemplare fiind epuizat inca din prima zi.

- Eternul razboi dintre Autor si Critic
Romanul lui Walser este dosarul crimei savirsite impotriva reputatului critic André Ehrl-König, sub a carui masca fictionala este usor de identificat venerabilul Marcel Reich-Ranicki, una dintre cele mai respectate voci critice ale Germaniei. Autorul nu se oboseste sa-si deghizeze prea indelung personajul, de unde si acuzatia ca volumul nu este altceva decit o reglare de conturi intre Walser si temutul critic: Reich-Ranicki este, ca si protagonistul lui Walser, de origine evreiasca, iar Ehrl-König este vedeta unei emisiuni de televiziune botezate Vorbitorul. Reich-Ranicki, supranumit „lectorul natiunii“, este gazda emisiunii Literari-
sches Quartett, ambii practica o critica autoritara, lipsita de menajamente. Povestea este spusa de Michael Landolf, care incearca sa demonstreze nevinovatia prietenului sau, scriitorul Hans Lach, acuzat de uciderea criticului.

Landolf aduna, cu o pasiune de detectiv, marturii, dovezi, informatii, confrunta versiuni, prilej pentru o incursiune in lumea literara germana, cu metehnele ei. Cei doi, acuzat si aparator, se contopesc in finalul povestii intr-un singur personaj, alter-ego al autorului.
Vedeta incontestabila a romanului este André Ehrl-König, un adevarat guru al criticii, adulat si detestat in aceeasi masura. Autorul isi demonizeaza pur si simplu personajul, care devine un om al exceselor de tot felul, o suma grotesca de insusiri negative, intre care comentatorii au identificat numeroase clisee antisemite. Portretul, realizat exclusiv prin retorica negativa, este ingrosat pina la dezumanizare.

Cocotat pe un jilt decorat cu simboluri ale lui Zeus, Ehrl-König este Dumnezeul Criticii, instanta suprema, judecator si calau, personificarea puterii absolute. Scena aceasta imi aduce aminte de imaginea demonului din Gradina placerilor de Hieronymus Bosch care, stind pe tron, cu un castron in cap, ii devoreaza pe pacatosi pentru a-i elimina apoi intr-o galeata. Caricatura absoluta a raului, a puterii. Fondator absolut de valoare, centru de autoritate estetica. Criticul da verdicte transante, fara drept de apel: „Cartile sint bune sau proaste. Restul e coruptie“. Si tot acest spectacol grosier este livrat instantaneu in casele a mii de oameni, prin intermediul supremului simbol al secolului al XX-lea, televiziunea.
Daca eticheta antisemita pusa romanului este discutabila, resentimentele fata de critica sint clare. Walser reia ideea rivalitatii dintre autor si critic – teorie careia i-au subscris minti luminate daca ne gindim doar la Goethe, care a spus „Omoriti-l pe ciinele asta – e un critic!“ –, primul vazut ca semnatarul actului de creatie, cel de-al doilea parazitind doar literatura. Discursul contra criticii este in mare masura si unul impotriva canonului („Cine se afla pe lista lui, acela exista“), vazut ca joc al puterii.

- Moartea criticului, ucis ritualic cu armele fictiunii
Criticul se transforma in „ceva gol pe dinauntru, vid, care nu rezista decit ca amenintare, prin forta ei distructiva“. Prin implicatiile sale ierarhizante si autoritare, Criticul se dovedeste un concept inspaimintator, de unde si nevoia anihilarii lui cel putin in plan simbolic. Criticul il „ucide“ pe Autor, pe altarul autoritatii sale: romanul lui Lach era atit de slab incit femeile de serviciu sint norocoase ca nu trebuie sa citeasca asa ceva, declama cu patos Ehrl-König in fata camerelor de luat vederi. Chiar daca cei doi erau pina atunci prieteni, criticul nu trebuie sa se lase impresionat, el este imperturbabil, incoruptibil: „Criticul, atunci cind este critic, nu are nici prieten nici dusman“. in contrapartida, Autorul il anihileaza fizic pe demonicul critic – anihilare care se dovedeste a fi tot in plan simbolic, in finalul cartii, cind personajul isi face din nou aparitia teafar si nevatamat, dupa citeva zile de evadare cu amanta, din „slujba literaturii germane“.
„Pretul nasterii cititorului este moartea autorului“, suna profetia lui Roland Barthes din finalul celebrului necrolog la moartea autorului. Sa fie nevoie de inca o victima, de data aceasta de moartea criticului, ucis ritualic cu armele fictiunii, pentru resuscitarea postuma a autorului?