OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Mihai SORA
Citeva crochiuri si evocari
Editura Scrisul Romanesc, 2000,
176 p., f.p.

Imprevizibila si nu tocmai aceasta carte a lui Mihai Sora, cu irizatii memorialistice si deschideri variate, existentiale, (auto)formative, discret-hermeneutice, „vagante“ problematic si stilistic. Filozoful limbajului lasa aici, in buna masura, deoparte preocuparile „specializate“ (pe care, oricum, nu le asumase autotelic nici in celelalte carti, poate cu exceptia primeia) si evoca oameni pe care i-a cunoscut ori nu – de la Eminescu pina la Virgil Ierunca –, deruleaza ipoteze de lucru spontane si conexeaza ideatic la modul fericit-neconstringator. „Plaisir“-ul vizibil al rememorarilor, al acestor „schite“ care au si granulatiile lor de febrilitate nu poate sa nu se transfere si lecturii, programata parca sa devina, la rindul ei, operatie de-a dreptul hedonista, asumata ca integralitate, caci – la polul ei! – necoercitiva. Discursurile parcurse sint „mixte“, cuplind afectivitatea cu o deloc ostentativa livrare a informatiei personalizate sau „enciclopedice“, stilul – chiar usor arhaizant – are foarte multe resurse germinative, o anume vioiciune a patinei, iar „demonstratiile“, fara a scapa nici un moment de sub control, nu exclud retractarile autoironice si repozitionarile. Sint cautate mai ales acele „teme“ (pe care le-as numi arhiteme) ale propriei reflexivitati: raporturile eu-lume-limbaj, substraturile, conditionarile, posibilitatile dialogului, chiar si in textele de fata, (aparent) „monologice“, dar autorul probeaza si o mare disponibilitate a plierii pe substanta personalitatii celui vizat, fara a se lasa „absorbit“ de ea, probabil tocmai pentru ca propriul mecanism mental este atit de rodat.

Sint recunoscute calitati, simptome ale conjunctiei cognitive, dar si disjunctii: „Eu ii sint recunoscator. Eu stiu ca Nae a fost un om plin de pacate si plin de greseli, dar ii sint recunoscator si ii voi fi recunoscator pina la moarte. Pe mine el (s.a.) m-a trezit“ (p. 48). De fapt, Mihai Sora se foloseste in mod constant de o perspectivare alternanta, ceea ce inseamna (si) confruntare, un criticism de mare eleganta: interioritate a gindirii celuilalt/exterioritate proprie si invers (cu presupozitia de la sine inteleasa a termenilor „medii“), de unde si interesul acut (simpatetic!) acordat filozofiei lui Lupasco: „Din aceste trei situatii – dintre care prima si ultima sint asimetrice (invers asimetrice una fata de alta), iar cea din mijloc simetrica, ia nastere, pas cu pas, intregul univers logic. Aici se afla celula generatoare a sistemului lupascian, postulatul fundamental al logicii dinamice a contradictoriului“ (p. 91-92).

Nu lipsesc nici dialogurile propriu-zise, care ranforseaza anumite idei, filtreaza experientele si il pun pe „mai-stiutor“ intr-o dispozitie totdeauna confortabila, daca nu chiar constant-euforica. De exemplu, despre Eugen Ionescu sint doua texte (aceasta „multiplicare“ fiind o procedura obisnuita in carte; despre Nae Ionescu sint trei, cele mai multe): unul foarte aplicat-reconstitutiv, sobru, cu nuante exegetice, al doilea mult mai „tandru“, sentimental – un interviu pe care i l-a luat filozofului Marin Mincu si care poate „provoca“ astfel de schimburi de replici: „M.M. – Si cum arata Eugen Ionescu atunci?

M.S. – Rotunjor, bine inchegat, de talie buna-mijlocie pentru anii aceia: 1,70 (acuma tinerii sint mult mai inalti decit fusesera pe vremea tineretilor noastre). A avut o sanatate extraordinara; un potential biologic care i-a permis sa iasa basma curata din abuzurile bahico-alimentare presarate de-a lungul intregii lui vieti“ (p. 110). Se observa cu usurinta ca postura dialogica (de orice natura ar fi ea) este una structurala pentru Mihai Sora, confirmind – dincolo de seria cartilor cunoscute – o opinie a lui Sorin Vieru: „La Mihai Sora, sa repetam, dialogul nu este numai conventia unui gen literar; este bucuria iesirii din singuratate, este si instrumentul cautarii dificile…“ (Dialog si libertate. Eseuri in onoarea lui Mihai Sora, Editura Nemira, 1997, p. 322). Chiar expuse intr-o modalitate asemanatoare cu cea a „celorlalte“ discursuri, reflectiile au o alta tensiune atunci cind sint inserate in spatii intersubiective.

Daca ne plasam la un nivel „superior“, parasind inevitabilele „asperitati“ procedurale si retorico-stilistice, o alta trasatura frapanta a acestor portrete „suprapuse“ devine atasamentul comprehensiv fata de absolut toate figurile comentate, un deziderat expus chiar in fragmentul introductiv, De ce asa?: „Cuvintul «crochiuri» e limpede de ce figureaza in acest titlu: pentru ca n-am fost in stare sa duc pina la capat un portret si sa inchid bucla unei definitii atotcuprinzatoare a celor evocati aici, multumindu-ma cel mai adesea cu sumara schitare a ceea ce mie mi s-a parut a fi insusirea definitorie – la qualité maitresse – a unuia sau altuia dintre cei vizati“ (p. 9). Altfel spus, chiar daca exista dezacorduri, ceea ce se impune pina la urma e partea luminoasa a celuilalt. De aceea, intensitatea (destul de variabila a) focalizarilor codifica si momentul elaborarii, apropierea/departarea de subiectul vizat, energeia care translateaza, oricit de dificil, dynamis-ul.

Rezultatul poate fi, ce-i drept, coliziunea, fie si in structura de adincime a secventelor, a unei pareri favorabile vizind un autor cu alta, la fel de atasanta, trimitind la altul/altii. Dar mai poate fi, mult mai des, si supraimprimarea, aprofundarea unei restituiri anume a memoriei, reduplicarea unei emotii, retrairea, asa cum este cazul dublei prezentari a lui N. Steinhardt: „Scurt spus, trasatura definitorie a omului Nicu Steinhardt (sa qualité maitresse, cu alte cuvinte) era «venirea in intimpinare», deschiderea, atentia binevoitoare la pasul celui din fata sa, disponibilitatea de a-l intelege si de a intra cu el in comuniune“ (Paradoxul „bunei socotinte…“, p. 148); „Caci efuziunile lui intarisabile si savant verbalizate (cit pe ce sa spun: orchestrate) cadeau ca o ploaie fertilizanta peste tacerea mea preverbala, stirnind-o sa se inchege pina la urma si ea in cuvintele care sa-i transmita (con)locutorului volubil si fermecator din fata mea gindurile (totusi!) care si pe mine ma strabateau, tacute, in timp ce el mi le comunica, volubil, pe ale sale“ (Citeva amintiri…, p. 152-153).
Firescul dictiei, incursiunile calme in perioade mai apropiate sau mai departate (al caror „cifru“ e dezlegat prin convocarea figurilor respective), finele interiorizari ale domeniilor „alternative“ si exteriorizarile la fel de captivante sint probe ale faptului ca Mihai Sora a stiut sa faca din propria subiectivitate un spatiu rezonant, un loc al frecventelor intersectari nu numai ideatice, dar si fizice. Iar talentul sau efectiv literar a facut ca „personajele“ care defileaza prin fata noastra sa fie mai vizibile decit multe altele.