OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Giovanni SARTORI
Ce facem cu strainii? Pluralism vs. Multiculturalism – eseu despre societatea multietnica
Traducere din limba italiana de Geo Vasile,
Editura Humanitas, Bucuresti, 2007, 174 p.

O carte poate fi citeodata cel mai bun pretext de „a pune problema“ sau pentru a deschide o discutie. Iar atunci cind subiectul acesteia este unul ce survine in urma sesizarii unei stari de fapt care se desprinde din exclusivitatea mediilor academice si coboara pina in mijlocul societatii, relevanta cartii este cu atit mai mare, atit din punct de vedere cultural, social, dar si politic. Asa ar putea fi incadrata pentru inceput si cartea lui Giovanni Sartori, Ce facem cu strainii? Pluralism vs. Multiculturalism, lucrare care, fie spus, surprinde nu numai amplitudinea unei probleme existente, ci si parti pris-urile politologului italian, care se reflecta de aceasta data mai putin de sine statator, ci prin insasi modalitatea de a-si descrie propria teza.

Sartori isi enunta miza dintru inceput: regindirea pluralitatii, ca o critica adusa conceptului de multiculturalism, chestiune ce devine indispensabila intr-o lume ce pierde tot mai mult din vedere importanta detaliului si a diferentei si uita ca, mai mult decit orice, identitatea este determinata de alteritate: sintem ceea ce sintem in functie de ce nu sintem. Cel mai bine poate fi insa inteles demersul sartorian printr-o simpla privire fugara aruncata societatii in care traim. Este de ajuns sa te urci intr-un metrou parizian, sa mergi cu autobuzul la Londra, sa te plimbi pe o strada din Roma, sa te uiti la un film american sau, pur si simplu, sa citesti ziarul si sa tragi cu ochiul la buletinul de stiri. Nu prea mai intelegi cum arata un francez, urmas al lui Clovis, un englez british sau un italian roman. Mixtura de rase este naucitoare. Nimic rau pina in acest punct, pentru ca, la drept vorbind, aceasta lume babeliana iti creeaza tie, ca turist, emigrant, student etc., un sentiment de deschidere. De asemenea, iti asigura o preocupare constanta pentru ca, in mod cert, fiecare individ este altfel si vede lucrurile diferit gratie bagajului cultural mostenit, favorizind astfel polemica. Si, de ce nu, in cele din urma, iti genereaza o stare de confort, pentru ca nu ai cum sa te simti minoritar intr-o lume in care fiecare este pur si simplu altfel.

De la sentimentul de confort la unul de ruptura sociala este insa un pas, oricit de mic. In termenii lui Sartori, de la un pluralism moderat la unul polarizat, si apoi atomizat, distanta se parcurge intr-un timp extrem de scurt, iar diversitatea care respecta pluralismul se recunoaste intr-o diversitate moderata si nu intr-una atomizata. Pentru a-si face just inteleasa aceasta credinta, autorul italian explica notiunea de „pluralism“, atit din punctul de vedere al istoriei ideilor, cit si din cel al teoriei asupra partidelor politice, marea sa tema. Astfel, pluralismul „descifreaza criteriile de valoare si mecanismele care au produs, istoric vorbind, societatea liberala“, printr-o acumulare de practici si idei seculare care stau in interdependenta si reciprocitate: se determina, se completeaza, se explica una pe cealalta. Simplu, o societate caracterizata de un pluralism moderat este o societate nefragmentata, deoarece clivajele sale culturale, politice sau sociale nu sint adinci. Putem discuta in acest sens de o societate care favorizeaza diversitatea, dar este vorba despre acea diversitate „integrata“, care nu respinge credintele istorice si care se pliaza incontestabil pe ele. Pe de cealalta parte, putem avea acele societati intretaiate de clivaje adinci, care nu numai ca favorizeaza, ci si genereaza minoritati: etnice, religioase, si lista poate continua. Ei bine, intr-un asemenea peisaj, riscul de ghetoizare, de nemultumiri, de proteste, de revolte este atit de mare incit societatea respectiva devine, practic, o bomba cu ceas care poate da nastere in orice clipa unor miscari antisistem.

Discriminarea pozitiva duce la fisurarea comunitatii pluraliste
Perfect adevarat. Insa aici poate interveni critica ce ar putea ridica problema in termeni de relevanta a unei discutii asupra unei teme practic incontrolabile: cum poti sa polemizezi cu societati date, deja create, indiferent de tipul de pluralism pe care il manifesta? Nu poti, si nici nu trebuie, pentru ca nemultumirea lui Sartori se restringe exclusiv la nivelul „artificialului“. Aici apare si conceptul de multiculturalism, care este „bun“ atunci cind este pur descriptiv, urmarind sa surprinda o stare de fapt care denota un pluralism, expresie a unei multitudini de culturi acumulate natural si istoric, dar devine pricinos atunci cind este provocat, cind devine el in sine o valoare prioritara, politizata si „artificiala“. Acest ultim mod de a intelege multiculturalismul survine in urma predicarii si practicarii politicii recunoasterii, mai simplu, a discriminarii pozitive. „Multiculturalistii sint cei care fabrica (le fac vizibile si relevante) culturile pe care apoi le gestionaza in scop de segregare si/sau de revolta.“ Discriminarea pozitiva, oricit de politically correct ar fi ea (sau nu), duce la fisurarea comunitatii pluraliste.

Pentru a face pe deplin inteleasa aceasta dihotomie a multiculturalismului bun si a celui fabricat, in cea de-a treia parte a cartii, un fel de apendice intitulat „Straini si islamici“, Sartori identifica un exemplu extrem de la indemina: problema scolilor specifice sau particulare (scoli catolice, scoli islamice etc.), care ajung sa ia fiinta tocmai de pe urma politicii recunoasterii si care, tocmai prin aceasta specificitate, isi pierd unul dintre cele mai importante sensuri de baza, anume cel de factor de socializare. In loc sa integreze, scolile ajung astfel sa dezintegreze.
Tot aceasta ultima parte, scrisa cu putin inainte de evenimentele de la 11 septembrie, trateaza intensiv chestiunea punctuala a emigrantului musulman sau poate, mai corect, a celui islamic, pentru ca, trebuie spus, autorul parcurge in acest punct si diferentele existente la acest nivel, in termenii gradului de laicizare si fundamentalism. Retorica de baza a textului se poate reduce la intrebarea: poate musulmanul sa se integreze? Sau poate forma corecta ar fi: vrea musulmanul sa se integreze? „Pentru cel ce concepe viata ca pe o sharia, ca pe un abandon si o confruntare in vointa divina, libertatea si laicitatea Occidentului ramin pure aberatii“, scrie Sartori, nu ca o concluzie, ci ca o simpla observatie pierduta undeva intre rational si empiric.

Exceptind tot acest angrenaj teoretic, exista in carte un pasaj pe linga care poti trece usor cu ignoranta, dar care, pentru o societate precum cea romaneasca, in contextul (inca) amprentat de retorica postcomunista, poate fi incredibil de relevant: „dupa ce o polarizare pune stapinire pe Universitate, apoi pe mass-media si pe scoala medie, sfirseste inevitabil prin a patrunde in citeva decenii in intreaga societate“. Este vorba despre acea responsabilizare pe care elita intelectuala, politica si economica trebuie sa si-o asume in fata unei societati, de ce nu, noi. Si daca cineva o sa acuze aceasta ultima remarca de irelevanta fata de subiectul propriu-zis, putem replica, in perfecta armonie cu Sartori, ca nu societatea gata facuta este cea care intereseaza, ci societatea la care „tocmai lucram“. Asadar, o societate supusa continuu transformarilor, in termeni de integrare: a cui, cum si, mai ales, de ce. Iar pentru Romania, discutia este pertinenta nu numai in termeni de lipsa de – am putea spune – experienta in gestionarea acestor tematici la nivel teoretic, ci si din punctul de vedere al faptului ca emigratia romanilor in Europa de Vest a devenit treptat nu numai un subiect de discutie, ci si unul care pune chiar serioase probleme.