Observaţia lui Mihail Dragomirescu (citat de Simona Sora, în
Dilemateca, ianuarie 2008) potrivit căreia meritul romanului (interbelic) ce
aducea corporalul în prim-plan, renunţînd atît la pudibonderie, cît şi la
morgă, consta în faptul că „împreuna pornografia cu analiza“, m-a dus imediat
cu gîndul nu la una dintre prozatoarele Ioana Bradea, Ioana Baetica sau Cecilia
Ştefănescu etc., cum ar fi fost logic, nici la una dintre poetele
Elena
Vlădăreanu, Oana Cătălina Ninu, Miruna Vlada sau, pe un alt palier, Diana
Geacăr, din primul volum, despre care o parte a criticii a insistat o vreme că
fac „pornografie“ şi nimic altceva, dar mi-a amintit în schimb (mecanismul
asocierii se dovedeşte mereu unul pe cît de rudimentar, pe atît de infailibil)
de un poem în care Ruxandra Novac emitea, vaticinar, dar şi reţinut, ca
întotdeauna, pretenţii de „pornografie şi analiză“. Şi, într-adevăr, chiar dacă
nu se poate spune că poezia Ruxandrei Novac pulsează de sexualitate,
„pornografia“ nu-i lipseşte. Şi nu mă refer aici la prostituţia
minţii/conştiinţei (caracteristică persoanei a treia, implicite în text), ci la
abandonul, în mizerie, patetism (lecţia Marianei Marin), al unei întregi
generaţii (persoana întîi plural, explicită). Lupta se duce, ca întotdeauna,
între acel trup şi suflet care n-au putut fi niciodată salvate împreună, se
duce conştient, lucid, în sensul deciziei asupra a ce anume vrei la final să
salvezi (sau să prostituezi).
Modelul unei schiţe de cadastru
În primele două volume semnate Elena Vlădăreanu (Pagini,
2002, Fisuri, 2004) nu exista însă nici urmă de „igienă“ a detaşării lucide,
feroce. Exista acolo o poetică a refuzului de a pune realitatea între paranteze
estetice, un angajament de a nu ajusta frumos realitatea în poem, de a nu o trece
pe la cabina de machiaj înainte de a o îmbrînci pe scenă, de a nu o lăsa să se
reflecte într-o oglindă fidelă, ci numai „în apa verde şi rea“, dar exista, tot
pe atîta, şi confuzie, disperare opacă, existenţa fiind impregnată de
convulsiile instinctelor. Generaţia Elenei Vlădăreanu şi a Ruxandrei Novac a
crescut în lumina nesinceră a promisiunilor postrevoluţionare, o lume bîntuită,
în care asasinii călăului se dovedesc a fi chiar mai răi decît el, realitatea
însemnînd nimic altceva decît trădare, sărăcie, insalubritate etc. Este
realitatea tranziţiei, a unei lumi mînjite în sîngele crimei originare, o
realitate a cărei „pornografie“ nu poate fi înţeleasă, pînă la urmă, decît
într-un singur fel. Cu diferenţa esenţială că la autoarea „ecografiilor“ „igiena“
conştiinţei îşi asistă şi controlează de la bun început „pornografia“, în timp
ce Elena Vlădăreanu, care se va dovedi pînă la capăt incapabilă de cinism, are
nevoie de etape clar delimitate, pentru a ajunge de la „pornografia“ furibundă,
instinctuală, din primele două volume, la analiza instrumentală din spaţiu
privat.
După etapa socială, militantă, din europa. zece cântece
funerare, apropiată mai mult de poezia reactivă a lui Marius Ianuş, Elena
Vlădăreanu îşi construieşte cel mai recent volum după modelul unei schiţe de
cadastru (cuprinsul arătînd aşa: „Bedroom“, „TV Room“, „Kitchen“, „Bathroom“),
pe spatele căreia însă cineva a mîzgălit cu pixul ceva foarte personal: un gînd
răzleţ, trădător, sau poate chiar cîteva versuri spontane, deşi volumul debutează
absolut neechivoc în acest sens: „poezia e în altă parte“. O afirmaţie desigur
perversă, pentru că tocmai poezia va rămîne singura valabilă, la final,
mîzgălitura de pe spatele schiţei, care seamănă foarte bine cu acel colţ
murdar, enervant, obsedant, din fiecare casă, „la care nu poţi să ajungi“.
Mizeria, asemenea mîzgăliturii, e supărătoare în primul rînd pentru că e prea
personală, trădătoare într-o lume aseptică, a ordinii, aşa cum poezia este prea
personală şi trădătoare într-o lume a statisticilor, a axiomelor, în care
accentul se pune pe mai strălucitorul impersonal.
În Extazul comunicării, Jean
Baudrillard nota că obscenităţii calde şi sexuale îi succede în lumea noastră
obscenitatea rece şi comunicaţională. Prima implica o formă de promiscuitate,
cea a obiectelor îngrămădite, acumulate în universul privat, în timp ce
promiscuitatea care domneşte în reţelele comunicării este cea a „saturaţiei
superficiale“, a unei „solicitări neîncetate“. spaţiu privat ilustrează exact
această lume superficială, în care portretul nu mai înfăţişează o persoană, ci
o medie, o abstracţiune: „eu am 27 de ani 1,57 m 55 kg. el are 29 de ani 1,70 m
65 kg“, în timp ce deasupra lumii se înalţă acel viitor aproximat, de la care
nimeni nu mai aşteaptă mari surprize: „o să murim amîndoi la 71,80 de ani. dar
avem 9 şanse din 100 să murim anual pînă atunci, el din cauza tutunului, eu din
cauza cancerului la sîn“. Totuşi, în ciuda acestei senzaţii de calcul deja
făcut, care persistă, informaţiile derulate la nesfîrşit în crawler-e,
imprimate pe suporturi sonore din ce în ce mai performante, devin repede prea
comune, prea banale, ca să mai însemne ceva, efectul final fiind unul de ireal.
Revolta, sfînta atitudine, sfîntul negativism
Problemele globale ale omenirii, pe care se pune mereu,
„alarmant“, accentul: hrana defectuoasă şi obezitatea (cu tot cu miturile
salvatoare, precum „soia“) sau, la polul opus, foametea (pe care autoarea
refuză, într-un poem, s-o recunoască: „îmi spun că sînt manipulată şi mă
deconectez“), bolile apocaliptice (cancerul, SIDA, tratate cu dispreţ sau,
dimpotrivă, cu dispoziţie ludică: „doctorul mă pune să aleg între cancer şi
sida./ AIDS. ADIDAS prescurtat […]// văzusem philadephia de vreo cinci ori/ şi
AIDS începuse să mi se pară foarte stylish“), problema mediului („Visez la un
mod de viaţă cît mai ecologic. Nu fumez,/ nu merg cu liftul, mi-am luat
bicicletă./ Cînd mă spăl pe dinţi închid robinetul.“), a terorismului etc., nu
par să afecteze în mod direct o viaţă care curge lent, între cîteva coordonate
considerate bazale: banii („Totul se cumpără fericirea, mîntuirea“), sexul („la
sfîrşitul zilei dacă vrei să ai un orgasm cea mai potrivită persoană pentru
asta eşti tu însuţi. e mult mai simplu s-o faci singur“), prietenii („alteori
ne întîlnim cu un prieten/ povestim timp de două-trei ore de la job bem
împreună/ vreo zece beri/ apoi el ne spune ce tipă a mai futut în ultima vreme/
încercăm să ne dăm seama dacă o ştim sau nu/ luăm împreună un taxi“), nevoia
sau, mai bine zis, pretenţia de cultură (bineînţeles, una de tip Discovery,
Animal Planet etc.) sau nevoile fizice, precum somnul (care şi el necesită
instrucţiuni prealabile) etc. E adevărat însă că, uneori, dintre toate aceste
lucruri, scoate capul, în sfîrşit, revolta, sfînta atitudine, sfîntul negativism:
„nu-mi place poezia./ nu-mi place carnea de porc./ nu sînt mulţumită de jobul
meu/ de viaţa mea/ de iubitul meu./ nu am speranţă de viaţă/ nu am planuri de
viitor./ nu vreau casă/ nu vreau maşină/ nu vreau copii/ nu mă entuziasmez“, în
mod evident, tot un clişeu, care vine din exasperare, dar invariabil, mult prea
tîrziu: „nu-mi pasă dacă şi cînd te rănesc/ nu sprijin programele sociale/ nu
merg la vot/ nu mi-e frică de moarte./ nu dau doi bani pe viaţa aurolacilor“.
Un volum interesant, experimental pînă la un punct
Procesul de dezumanizare este acum încheiat. Cu condiţia să
nu fi fost totul un joc, pentru că, spuneam, Elena Vlădăreanu este incapabilă
de cinism, putînd fi bănuită, cel mult, de ironie. Incapacitate care aici trage
după sine această uriaşă mărturisire: „pînă la urmă eu nu sînt decît o fată
cuminte./ port cu mine un tacîm de intenţii scriitoriceşti,/ am vise burgheze,/
vreau casă şi copil./ vreau să te iubesc pînă la capătul lumii“. Această
mărturisire constituie, după părerea mea, şi marea ratare a volumului, o ratare
care m-a ameţit, care m-a dezorientat, cu care n-am ştiut la început ce să fac,
pentru că nu pot să neg totuşi impactul puternic, pe care şi o greşeală, o
eroare evidentă, aproape palpabilă, poate să-l aibă, pentru că şi o greşeală
poate să năucească, nu-i aşa? Şi nu este acesta scopul primar, the basic one,
al poeziei? Şi atunci, a greşit pînă la urmă Elena Vlădăreanu sau nu a greşit,
atunci cînd s-a expus aşa, cînd a decis, pur şi simplu, să-şi dea masca jos, să
se deconspire la final? Pentru că mărturisirea este una sinceră, aici nu încape
dubiu. Să nu fiu înţeleasă greşit, nu vreau să spun că valorile universale ale
umanităţii clasice nu mai au ce căuta în poezie şi nici măcar nu vreau să spun
că nu au ce căuta în acest volum. Cred însă că varianta aleasă de Elena
Vlădăreanu, de a le pune pur şi simplu pe tavă, este cea greşită.
Construcţia
de pînă aici a volumului cerea imperios ca aceste precepte să fie livrate
altfel, printre rînduri, pe sub discurs, să taie în carnea mincinoasă, falsă,
contrafăcută a textului, să-şi scoată prin pielea lui colţii strălucind de
sînge, cerea ca autoarea să-i lase cititorului soluţia apofantică, în loc să-i
livreze direct o concluzie, în timp ce umanismul ar fi ieşit întărit. Este evident
astfel că, după ce a reuşit să construiască un volum ireductibil, lucid pînă la
tăios, pe un discurs rece şi totuşi frisonant, datorită ritmului, după ce a
reuşit să construiască o voce nu neapărat nouă, dar valabilă, Elena Vlădăreanu
ne arată la final, prin aceste mărturisiri, că nu a învăţat, de fapt, nimic din
regulile disuasiunii, pe care atît de sigură pe sine le demască. Reuşind astfel
ca, în numele valorilor umanismului, să îi nege umanismului orice şansă,
lăsîndu-l să lupte exclusiv cu vechile lui arme, între timp devenite, în mod
evident, inofensive.
Ceea ce face ca volumul ei să rămînă unul interesant,
experimental, dar numai pînă la un punct, original, dar numai pînă la un punct,
care nu trebuie în nici un caz ratat, chiar dacă nu merge pînă la capăt, în
ceea ce părea iniţial să-şi propună, ci numai pînă la un punct.
Elena VLĂDĂREANU
spaţiu privat.
Cu 33 de ilustraţii de Dan Perjovschi
Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2009, 76 p.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
RSS Feed
Newsletters