OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Petru Romosan a inceput ca poet, a continuat ca negustor de arta. Acum este directorul unei edituri importante, Compania. Securitatea facuse in anii ’80 o pasiune devastatoare pentru persoana lui, ceea ce l-a determinat sa aiba doua tentative de a trece pe jos granita spre Ungaria. Prima data a fost prins. A doua oara a reusit sa ajunga „dincolo“. A locuit in Franta timp de multi ani, dar dupa Revolutie a preferat sa se intoarca in Romania, unde a infiintat, impreuna cu sotia sa, Adina Keneres, Editura Compania.
In tinerete, si-a dorit sa fie precum Rimbaud. Intrucitva, parasind lumea literaturii cind era inca destul de tinar, autoexilindu-se printre negustorii de tablouri, Petru Romosan reface destinul poetului francez. Sint putini aceia care au curajul de a se retrage din viata literara, care inlocuiesc dimensiunea livresca cu cea pragmatica si vie a existentei. Sint multi, in schimb, cei care se agata cu orice pret de o virtuala glorie literara. Petru Romosan insa a avut o buna intuitie a vremurilor, a istoriei si a propriilor pasi.


Generatia ’80 pe scurt

Am recitit citeva dintre poeziile dumneavoastra. Nu ati debutat, ca altii, intr-o antologie.

Eu veneam de la Cluj. Generatia ’80 a inceput de fapt la Cluj, in anii ’73-’74. Cu Ion Muresan, cu Marta Petreu, cu Radu Saplacan. Fiecare a evoluat in felul lui. Generatia ’80 bucuresteana a lui Mircea Cartarescu este, de fapt, generatia lui Nicolae Manolescu.

In ce sens? Vreti sa spuneti ca licenta optzecismului ii apartine lui Nicolae Manolescu?

Nicolae Manolescu a sesizat, la un moment dat, oportunitatea de a-si face un lifting si de a mai ramine astfel in actualitate inca zece ani, ceea ce s-a si intimplat. De fapt, adevarata generatie ’80 e Nicolae Manolescu insusi, care s-a folosit de tinerii care debutau, pentru ca avea maturitatea intelectuala sa o faca. Mircea Cartarescu si ceilalti au reusit destul de tirziu sa-si configureze personalitatea.

Poeziile dumneavoastra apartin si nu apartin generatiei, au citeva din semnele specifice si totusi sint foarte diferite.

Probabil ca te referi la textualism, care venea din lecturi si, in cazul meu, in mod special, dintr-o cercetare pasionata a marii poezii franceze a secolului XIX. Plus a criticilor de la inceputul secolului XX. Acestea sint sursele istorice ale textualismului.

Astea sint si sursele poeziei pe care ati scris-o?

La 17 ani il citeam pe Rimbaud, aveam anii lui si era evident ca nu aveam talentul lui. Daca ratai „sansa Rimbaud“, iti mai raminea o sansa-doua, respectiv „sansa Baudelaire“ si „sansa Mallarmé“. Dar nici acestea nu-ti erau deloc la indemina, pentru ele aveai nevoie de o cultura robusta, acumulata in ani multi. Asa ca am trait atunci, intre 18 si 20 de ani, sentimentul ratarii, al esecului. Iar acest sentiment te apropie un pic de soarta lui Rimbaud.


Poezie nu numai la tinerete

Cred ca trebuie sa fie o distanta foarte mare intre cel care scria atunci poeziile in cauza si cel care antologheaza acum poezii. Mai scrieti poezie?

Amusin, ca sa zic asa. Sint prin zona. Dar poetul acela de la 18 ani era un poet exclusivist, cu gustul acut al elitei si al specialului. Antologatorul de astazi este cel care trebuie sa conceapa un produs pentru marele public. Sigur ca nu exista nici o legatura intre unul si altul. Acum am intrat in rolul care se impunea. M-am obligat la un rol care nu e neaparat cel mai comod pentru mine.

Cum pot evolua un poet si poezia lui intr-un caz ca al dumneavoastra, cind pauza este foarte mare?

Am vazut de aproape un caz precum cel al lui Virgil Mazilescu. Tiparise un prim volum interesant cind era tinar. Apoi, timp de vreo 12 ani, nu a mai scris nimic. Stimulat de poezia unor tineri, si-a recapatat gustul pentru scris si a produs un nou volum, mai grav, mai consistent decit postsuprarealistul din tinerete. A reusit, pina la urma, sa inchege o opera rotunda, durabila. Mai exista un caz care ma intereseaza. Imi face placere sa mi se spuna ca sint influentat de cineva, ca nu sint generatie spontanee. Nu e o dovada de lipsa de originalitate, ci e, dimpotriva, o dovada de inscriere intr-o traditie, intr-un circuit. Ma gindesc la Kavafis, poetul grec de la inceputul secolului XX. El si-a scris poezia dupa 40 de ani. Exista doua virste fertile pentru poezie. Cea a primei tinereti si cea a maturitatii. Acum sint un admirator al lui Tudor Arghezi, intre altii.

Se spune ca, de obicei, poezia este numai pentru virsta tineretii, ca pentru batrinete mai indicate sint proza si aforismele.

Adica viata. Cred ca sensibilitatea primei tinereti poate sa revina. Dar trebuie sa fii atent la asta, sa percepi momentul in care se intimpla acest lucru.

Aveati o metafora a dumneavoastra foarte personala, rosa canina.]

Era o inventie ca sa numesc poezia, obsesia. Am vrut sa dau, in acest fel, un nume obsesiei.

De fapt, in ce an ati debutat?

In 1977, cu Ochii lui Homer, dupa citiva ani de cenaclu la Cluj.

La Echinox?

Nu, eram cu totul refuzat de Echinox, din pricina faptului ca publicam in Tribuna. Iar aceasta din urma era echipa adversa a Echinoxului. Echinoxul era dominat de Zaciu, fost scriitor stalinist intre 1950-1965, devenit un foarte bun profesor pentru citeva generatii de intelectuali clujeni. De cealalta parte, la Tribuna era D.R. Popescu, detestat pentru ca era omul puterii de la Bucuresti, implantat in mijlocul Clujului. Conducea Tribuna si breasla scriitorilor. Eu fiind protejat la inceputurile mele de D.R. Popescu, eram la rindul meu detestat la Echinox. Adevarul este ca grupurile, bisericutele, generatiile, in general turma, nu m-au atras cu adevarat niciodata.


„Cinci poezii cu partidul, cinci cu patria“

De aceea spuneam ca nu ati aparut in nici o antologie…

Da, eu am debutat singur de foarte tinar, la 20 de ani. Ce-i drept, in conditii foarte dificile in epoca, pentru ca tezele din 1971 incepusera sa fie puse in aplicare. Toate textele tiparite incepusera sa fie atent supravegheate, chiar si cele ale clasicilor. Scriitorii tineri erau in mod special, de la bun inceput, luati in vizor. Cind am tiparit Ochii lui Homer, cota de participare la activitatea ideologica era de cinci poezii cu partidul, cinci cu patria. In felul acesta au fost „asasinati“ mai multi poeti tineri, care au fost obligati la compromis de la inceput. Compromis care i-a marcat si i-a distrus, desi erau oameni de talent. In ceea ce ma priveste, avind comanda respectiva, cinci si cinci, clara si ferma, m-am refugiat in confectionarea unor poeme istorice in care incercam sa fac ceva asemanator cu ceea ce facuse Ezra Pound din cantos-uri, aplicind metoda lui Pound pe istoria veche dacica si obtinind un hibrid mai putin compromitator decit cele cinci si cinci. S-au uitat lucrurile acestea. Cei din generatia ’80 au debutat mai tirziu, dupa ce batalia cu cenzura fusese, intr-o oarecare masura, cistigata. Intre ’80 si ’83, a fost o perioada de relativa acalmie, pentru ca se astepta venirea unei noi generatii. Iar generatia ’60 a avut un oarecare recul in acel moment. Cu amintirea acelei perioade teribile despre care vorbeam mai devreme, in care am intrat destul de nepregatit pentru ca eram foarte tinar, nu ma mai grabesc acum si am rabdare, chiar cu riscul de a nu mai face nimic. Vreau sa stapinesc eu timpul care mi-a mai ramas, nu sa ma stapineasca el pe mine.


Strategia automarginalizarii

In ce fel v-a pregatit toata aceasta perioada foarte tulbure pentru experienta de mai tirziu, pentru plecarea in Franta, in mod special?

Cind am ajuns in Franta eram chiar foarte bine pregatit, pentru ca, intre 1981 si 1988, am lucrat intr-o galerie de arta, aici la Bucuresti, pe strada Selari, linga Crama Domneasca, o galerie a Fondului Plastic. Asta a fost o optiune clara a mea de automarginalizare din zona lumii literare. Era un mod de a te ascunde si de a te proteja. Mi se facuse inainte si o oferta de corector la Contemporanul. Aveam atunci 24 de ani si daca acceptam aceasta oferta, as fi intrat cu siguranta intr-o zona a compromisului, intr-o lume din care multi practic nu au mai iesit. Nu sint singurul care s-a automarginalizat astfel. Asa au facut si Mircea Nedelciu, Florin Iaru, Alexandru Vlad. Mai multi au fost aceia care au inteles ca nu era obligatoriu sa ramii in „borcanul literaturii“ in care te murdareai oricum.

De ce credeti ca literatura era o miza atit de mare?

Nu numai literatura, ci si fotbalul si muzica. Oamenii incercau sa se afirme si sa iasa din schema de cariera care nu putea fi decit aceea a partidului. Nichita Stanescu, de exemplu, era un om exceptional dotat, dar poate ca ar fi facut mult mai bine matematici decit poezie. Nefericirea vietii lui a fost ca nu s-a indreptat catre matematici de la bun inceput.

Cred ca multi ar fi aceia care ar spune ca trebuie sa fim fericiti pentru ca Nichita Stanescu a ales poezia si nu matematicile.

Foarte multi scriitori erau oameni dotati, inteligenti, dar nu erau neaparat dotati pentru literatura. Si asta se vede acum, pentru ca putini au ramas dupa 1990 in literatura. Posibilitatile de afirmare si de specializare sint mai mari acum, in libertate, si de aceea ramin in literatura chiar numai oamenii care trebuie sa faca neaparat treaba asta. Compromisurile de alta natura care sa te sprijine in cariera nu prea mai conteaza sau conteaza temporar si prea putin. In orice caz, daca ne uitam cu atentie, din toata acea perioada – deceniile sapte si opt – ramin putine lucruri. Majoritatea textelor sint ilizibile. Autenticele energii creatoare inca active sint destul de rare. Sau sint unii care ramin, agatindu-se cu indirjire de lumea asta si neputind sa mai faca altceva sau sa produca ceva nou.


„Am reinventat meseria de negustor de arta cu ajutorul pictorilor“

De fapt, aceasta automarginalizare de care vorbeati v-a salvat pe timp scurt, dar si pe timp lung. Ce ati fi facut in Franta daca ati fi avut doar experienta de corector de la Contemporanul?

Am avut norocul ca in anii aceia, care au fost grei pentru toata lumea, intre 1981 si 1988, eu am invatat o meserie serioasa, care m-a ajutat mult mai tirziu in evolutia mea. Am invatat meseria de negustor de arta, caci despre asta e vorba, cu ajutorul pictorilor. Paul Gherasim, Horia Bernea, Vasile Kazar, Valentin Hoeflich, Ileana Micodin, Marin Gherasim, Mircea Velea, Ervant Nicogosian. Toti aveau atelierele deasupra galeriei unde lucram. I-am cunoscut, in acelasi timp, pe toti ceilalti pictori. Am fost prieten cu Octav Grigorescu. De la toti acesti oameni am invatat o meserie foarte frumoasa, veche si care nu se mai invata in nici o scoala. In nici un caz la Institutul de Arta. Am reinventat pentru uz personal meseria de negustor de arta cu ajutorul lor, al artistilor, care o conservasera in propria lor meserie de pictor.

Cum ati reusit sa supravietuiti in aceasta lume complicata a negustorilor si expertilor?

La noi, practic aceste discipline au fost aproape aneantizate in anii comunismului si transformate in niste erzaturi, in niste comedii care nu mai aveau nici o legatura cu meseriile vechi. Ele renasc acum, dar cu greu. Noi nu avem galerii de arta in Bucuresti, in sensul adevarat al cuvintului, lucru care e dramatic pentru afirmarea tinerilor artisti. Artistii nu se pot afirma fara intermediarii culturali. Si aici nu e vorba doar de critici, care au supravietuit prin reviste. E vorba si de managerii culturali, negustorii, expertii, oamenii care misca valorile. Aceasta lume exista la noi intr-o forma foarte primitiva si care nu are nimic de-a face nici cu ce a fost in anii ’30 in Romania, nici cu ce exista in general in Europa Occidentala. Exista doar niste pseudonegustori de arta, pseudomanageri. Tot din lumea tinara se vor ridica oamenii care vor face lucrurile cu adevarat necesare. Problema mea este acum: cum sa-i ajut pe cei tineri sa-si ocupe locul?


A fi sau a nu fi informator

Cum a fost primit volumul Ochii lui Homer?

A avut un succes enorm pentru vremea cu pricina. Imi amintesc, de exemplu, ca in Romania literara au aparut patru cronici literare in citeva luni. Scrisesera numai acolo Eugen Simion, Nicolae Manolescu, Ion Pop. Nu ma asteptam la acel succes. Eram complet in nori in acea vreme, faceam armata la Bucuresti. Succesul acesta surprinzator mi-a usurat soarta in armata.

Ati facut revista armatei.

Am lucrat intr-adevar si la revista armatei, Viata militara, unde am fost mutat ca redactor, ceea ce era o avansare colosala. Au vrut, de altfel, sa ma retina acolo ca militar. Si acum imi pare rau ca n-a fost sa fie. Mi-ar fi placut sa imbrac haina militara. Dar dosarul meu nu era bun, era deja facut praf la ora aceea.

Din merite personale sau gratie stramosilor?

Din merite strict personale. Ceea ce mi-am dorit cu adevarat a fost sa nu ma inregimentez si am refuzat mereu obstinat orice mirosea a Partid Comunist si a Securitate. Drept urmare, m-am potcovit cu o foarte importanta reputatie de informator. Acum, cind am ajuns la documente, am inteles cum se proceda.

Cum se proceda?

Chiar informatorii aveau si sarcina de a le crea neinformatorilor aceasta reputatie. Cert este ca pusesera ochii pe mine si au incercat, cu o obstinatie pe care nu o inteleg, sa ma inregimenteze, iar eu, cu aceeasi obstinatie, sa nu accept. Nu stiu ce calitati iesite din comun aveam eu incit am putut sa le par atit de interesant. Reputatia de informator iti strica relatiile cu toti prietenii. Si era foarte greu sa te aperi de o asemenea acuzatie. Cu cit te aparai mai mult, cu atit te acuzai mai tare. Un cerc infernal. Si n-am fost singurul pus intr-o asemenea situatie.

Si cind s-a incheiat toata aceasta poveste?

Atunci cind am trecut frontiera pe jos in Ungaria si am dat un interviu anti-Ceausescu si anticomunism. Dar asta e o alta poveste. Am incercat de doua ori sa trec frontiera. Prima data m-au prins, a doua oara am reusit. Cred ca daca nu ma terorizau cu povestea asta ca as fi informator, n-as fi ajuns la curajul asta. Reintorcindu-ma la volumele mele de poezii, trebuie sa spun ca ii datorez foarte mult lui Florin Mugur, care s-a zbatut foarte mult pentru una dintre cartile mele, desi la vremea aceea noi nu stiam, nici eu si nici ceilalti scriitori, ca de fapt comunismul o luase binisor pe panta autodistrugerii. Daca ne rememoram biografiile intre ’80 si ’89, aceasta panta autodestructiva a comunismului se traia ca atare, chiar daca noi nu stiam exact ce se intimpla. In Romania a fost un adevarat infern in deceniul cu pricina. Si de aceea cred ca intuitia mea de a ma da deoparte, de a ma exclude din lumea aceasta a fost o intuitie corecta.

Totusi, de ce ati fost nevoit sa treceti frontiera pe jos si nu ati putut pleca altfel?

Sotia mea era deja la Paris, eu eram santajat in scopul de a lucra pentru Securitate (referinta istorica: tovarasul colonel Budeca, pictor amator, tovarasul care se ocupa de angajatii UAP), ca tovaras trimis in Vest, si nu puteam sa imi depun actele de plecare definitiva, mi se refuza dreptul de a depune o cerere. Prin urmare, nu aveam alta solutie decit sa plec pe jos sau sa renunt la reintregirea familiei. Dar nici sa ramin nu puteam, pentru ca institutia respectiva care ma dorea atit de mult continua sa existe. De aceea curajul meu a fost o consecinta logica a acestei situatii inextricabile. Nu am avut niciodata treaba cu Securitatea, doar ei au avut treaba cu mine. In numele adevarului trebuie sa precizez ca atita timp cit am lucrat la UAP, sapte ani, tovarasul Budeca nu mi-a facut nici un rau, dimpotriva, eu i-am produs mari dureri de cap. Mai ales in 1987, cind am reusit sa-l pacalesc major cu un pasaport pentru nevasta-mea. Cred ca bietul om a avut probleme.