OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

De obicei, teoria literaturii nu a intervenit, in mod explicit, in disputele intelectuale romanesti. Ca atitea alte discipline umaniste, ea s-a pastrat intre cele mai stricte limite academice. Si totusi, la o analiza mai atenta, vom descoperi ca, in aceasta sfera de reflectie, exista si elementele unor proiecte critice de o mai larga respiratie.
In lucrarea de fata, va fi vorba despre conceptul de „dictiune a ideilor“, propus de Mircea Martin, in volumul sau omonim din 1981.1 Interpretata, indeobste, ca o opera de eruditie, aceasta carte nu a generat nici un fel de polemici. Este, insa, suficient sa citam titlul integral al textului plasat, strategic, la final, pentru a intelege ca autorul adresa, intr-o forma destul de directa, o provocare comunitatii intelectuale romanesti: Dictiunea ideilor, un manifest in loc de postfata (s. m.).2

Un manifest nu poate fi lansat dintr-o conditie de suverana indiferenta stiintifica. El presupune o raportare polemica la ceva, o articulare tensionata in raport cu ceva, o delimitare plina de nerv fata de ceva. Si, desigur, dincolo de toate acestea, sau deasupra lor, un proiect alternativ. Daca luam in serios auto-incadrarea in specia manifestului a textului din 1981 – unul dintre foarte putinele care, in epoca, au invocat un asemenea statut –, trebuie sa ne intrebam si asupra sistemului sau de referinta. Care era, deci, cimpul de tensiuni intelectuale inauntrul caruia Mircea Martin isi definea conceptul?
Premisa de la care porneste prezentul demers este ca, pentru a-l intelege corect, conceptul de „dictiune“ trebuie contrapus celui noician de „rostire romaneasca“, formulat pentru prima data in 1970,3 si aceasta indiferent de faptul ca, in concretul istoriei intelectuale, cele doua concepte au evoluat diferit, nu s-au intersectat, practic, niciodata si, in consecinta, nici nu s-au confruntat explicit. Conceptul de „dictiune“, la Mircea Martin, presupune o ordine si o estetica a intelectului sau, altfel spus, o responsabilitate tensionata pentru ordinea pe care o instituie propriul tau intelect, dar si contemplarea estetica a acestei ordini si a acestei tensiuni. Forta „rostirii“ despre care vorbise deja, pe larg, Constantin Noica vine din vechimea imemoriala a cuvintului. Cuvintul este o stihie, stoicheon,4 care contine in sine atit energia oarba a vietii, cit si tiparul unei idei.

El trebuie „mosit“ pentru a-l face sa-si livreze nu doar continutul notional, ci si aura energetica – o sinteza pe care filozoful o gindeste ca devenire.
La nivel explicit, „manifestul“ lansat de Mircea Martin in 1981 nu se raporteaza la Noica. Exista cel mult semnele unui racord retoric, tradind o atitudine mai degraba emulativa. Despre „calitatea stilului“, de exemplu, ni se spune ca „nu se obtine printr-un efort ulterior si exterior meditatiei, ci printr-o coacere simultana“.5 Despre conceptul de „dictiune“ aflam ca „nu inseamna pronuntie neaparat festiva, ci raspicare fireasca, adecvare continua“6. Ca si „coacerea“ de mai sus, sintagma „raspicare fireasca“ trimite direct la stilul inconfundabil al filozofului de la Paltinis. Se vorbeste, de asemenea, despre „incatenarea ideilor, emergenta lor captata si calauzita“, cu o contrapunctare a neologismelor printr-un neaosism final ce reaminteste insistent de strategiile „rostirii filozofice“ cit mai „romanesti“.

- Pentru Mircea Martin, dictiunea implica organicitate
Analogiile par sa depaseasca nivelul de suprafata atunci cind Mircea Martin reclama… dictiunea ideilor si nu retorica lor pentru ca „dictiunea implica organicitatea si, daca termenul nu e, cumva, prezumtios, trairea: cum cad in noi anumite idei, cum le raspicam mai departe si cum le construim nu ca pe un obiect departat si strain, dar ca pe o ipostaza existentiala proprie, ca pe o posibilitate a noastra de a fi“7.
In aceasta fraza avem nu doar un idiom de rezonanta noiciana („cum cad in noi anumite idei“ si, din nou, „raspicarea“), dar si idei si concepte ce trimit inspre filozoful „devenirii intru fiinta“. O dictiune „organica“ nu este, oare, perfect sinonima cu „rostirea“ noiciana? Reconstruirea ideilor ca „ipostaze existentiale“, ca „posibilitati de a fi“, nu consuna, oare, intim cu filozofia noiciana a fiintei si a „vietii in cultura“?

La o analiza mai atenta, vom constata, insa, ca aceste asemanari, chiar daca prezinta urmele unui contact intelectual, nu se traduc totusi in afinitati. Sa luam mai intii conceptul „organicitatii“. In Despartirea de Goethe, Noica il considera drept cea mai pretioasa mostenire filozofica lasata de „titanul de la Weimar“.8 Analizind evolutia semantica a cuvintului „rost“, pe care aspira sa-l transforme intr-un concept, filozoful ne ofera modelul complet al logicii organiciste. Acest parcurs porneste de la sensurile cele mai concrete, unele corporale (rost – bot, gura, limba), altele legate de munca si de tehnologia populara (rost – deschizatura prin care se arunca suveica la razboiul de tesut; gura a fierastraului; spatiu dintre caramizi). Dar cuvintul evolueaza, intr-un mod aparent necesar si exemplar, catre o deschidere spirituala si cosmica, ajungind, in viziunea lui Noica, sa „preia semnificatiile cuvintului grecesc logos“. Sa sintetizeze, adica, limbajul si gindirea, forta expresiva si ordinea conceptuala.9 In strinsa relatie cu interpretarile date „rostului“ si „rostirii“, organicismul noician devine inca mai evident in modul cum este interpretat cuvintul „rod“: „tot ce este in vreme se implineste, ba chiar se vestejeste, ca rodul copt“.10

Dar este, oare, aceeasi viziune a organicismului aceea care subintinde, la Mircea Martin, o reflectie de tipul: „Articularea desavirsita, formularea exclusiva transforma expresia ideii intr-un bloc unitar care mai poate fi disociat in idee si expresie“11? S-ar spune ca, in comparatie cu sugestiile fluiditatii si devenirii in care abunda retorica noiciana, sinteza dintre expresie si forma, vazuta ca un „bloc unitar“, ca „monolitism“, ca „unitate osmotica“12, exprima un organicism cu mult mai radical. Cu un termen care a devenit curent doar in ultimul deceniu, s-ar putea spune ca „rostirea“ noiciana anticipeaza teoriile despre „gindirea slaba“, in timp ce „dictiunea“ propusa de Mircea Martin ar ramine la virsta conceptului pur si dur.
In realitate, insa, este vorba nu despre grade de intensitate ale unei aceleiasi conceptii organiciste, ci despre acceptiuni radical diferite ale acesteia. Pentru Noica, adevarul reprezinta o deschidere fireasca, naturala, spre o ordine universala preexistenta.

Imageria „rodului“ insoteste permanent imaginarul sau cognitiv, exista o organicitate a insusi procesului de cunoastere. Organicitatea reprezinta pentru Noica fuziunea dintre virtualitate si vitalitate, fantasma filozofica pe care crede ca o regaseste in limbajul natural: „Ni se pare ca o limba, vie si desfasurata, cuprinde in ea si ce nu se mai poate exprima si ce nu s-a exprimat inca“.13 O alta fata a organicitatii noiciene este si ceea ce filozoful defineste intr-un eseu drept infinire: „o crestere, o calda, vie revarsare de sine si peste sine a ceva…“.14 Perceptia traditiei, care te contine, „intru“ care te exprimi, introduce o experienta a solidaritatii, in sensul soliditatii difuze a unui subiect colectiv. Inauntrul unei asemenea entitati cu contur incert, subiectul individual, persoana umana, nu apare, practic, niciodata. Tensiunea spiritului individual este, de altfel, plasata de Noica sub acuzatia, imprumutata Invataturilor lui Neagoe Basarab pentru a-l admonesta pe Arthur Schopenhauer, de „indirjire“.15

Pentru Mircea Martin, soliditatea ideii nu este precedata de nici o soliditate, oricit de „moale“, a lumii. Nu exista mume, garantii arhetipale, gindirea sa nu presupune plasa de siguranta a „strafundurilor“ semantice. Aparenta foarte transanta cu care este postulata relatia indisolubila dintre fond si forma (pina acolo incit ne face sa ne intrebam daca ea mai poate fi gindita ca o relatie, ceea ce ar presupune doua entitati relativ distincte) nu este o dovada de „fundamentalism“. Dimpotriva, miza pe „dictiune“ sugereaza ca efortul continuu de a face sa fuzioneze ideea cu expresia reprezinta singura certitudine de care dispunem cu adevarat. „Blocul unitar“ despre care vorbeste criticul are o semnificatie deopotriva cognitiva si morala. Certitudinea nu este ceva ce descoperim, ceva ce ni se reveleaza, ci, in mod esential, ceva ce cream printr-un efort intelectiv continuu, care genereaza o tensiune etica si, mai departe, o etica a tensiunii. Cunoasterea nu se realizeaza prin devenirea individualului intru general, ci prin trairea intim-individuala a dilemelor intelectuale, concretizata intr-o totala responsabilitate a constiintei in raport cu actul de expresie.

In acest sens, „unitatea organica devine pregnanta“.16 Alaturi de pregnanta, alte doua imperative, „profunzimea“ si „stringenta“, vin sa contureze un fel de maximalism kantian etico-stilistic. „Stringenta“, mai ales, exprima o claritate in alerta, o sinteza intre inteligenta si anxietatea constiintei individuale.
„Pentru noi“, sustine criticul, apropiindu-se de concluzia manifestului sau, „a alege – fie si un cuvint – inseamna deja a te alege si a avea stil inseamna a putea reuni gindirea, scrisul si viata personala intr-o figura omogena“17. Organicitatea/omogenitatea nu este gindita aici ca un dat al fiintei in devenire, ci ca un imperativ moral. Ca un alt nume al libertatii/responsabilitatii morale. Acesta este spiritul in care Mircea Martin conchide ca „estetica critica poarta in sine o etica“18. Ezitarile si aproximarile expresiei sint aproape coextensive cu viata constiintei. In ele se regasesc atit angoasa incertitudinii, cit si actul introspectiei inteles ca o continua disipare si re-fixare de sine.19

Spre deosebire de serenitatea suverana de la Noica, in viziunea fenomenologica propusa de Mircea Martin „dictiunea“ implica tensiunea ca pe esenta insasi a intelectului, a constiintei de sine. Efortul de concentrare care face forma sa coincida cu fondul instituie, de fapt, lumea sau creeaza premisa pe care se poate construi o imagine despre lume. Nu e vorba aici doar de ultilizarea formelor intelectului, ci de expunerea estetica a insesi substantei acestuia. Martin nu pleaca, asemenea lui Noica, de la „materialitatea“ termenilor cu care opereaza pentru a-i distila incet-incet in concepte. Demersul sau este orientat, simetric invers, spre descoperirea-generarea unei materialitati, a unei densitati si chiar a unei senzualitati a conceptelor insesi. Aceasta sugestie este facuta stringenta printr-o trimitere la Walter Pater, care, in Marius Epicureanul, ar fi exaltat „farmecul realmente estetic al austeritatii reci a mintii“.20 Mai mult decit atit, proiectul „dictiunii“ pare subsumabil unei poetici carteziene sui generis. Asemeni lui Descartes, Mircea Martin crede cu devotament ca intelectul este o substanta distincta. Asemenea fizicienilor moderni – presupune ca impresia consistentei lumii este data de vibratia undelor ei fundamentale.

- Demersul lui Mircea Martin implica in cel mai inalt grad creatia ca responsabilitate individuala si personala
Intr-un fel, ambele proiecte pornesc de la viziunea utopica a „logosului“ ca unitate deplina intre sens si sunet. Ambele se delimiteaza explicit de idee ca mijloacele de expresie sint simple ornamente ale sensului. „Nu e dat sa ne iubim limba ca o podoaba“, sustine transant Constantin Noica,21 iar Mircea Martin, argumentind dreptul de-a utiliza metafora in discursul teoretic, sustine ca aceasta nu are „scop decorativ“, ci este „parte constitutiva a demonstratiei abstracte“.22 Asemanarea ramine, insa, una de suprafata. Pentru Noica, unitatea formei cu expresia exista deja si este depozitata intr-o memorie colectiva, intr-un subiect colectiv, protector. Sensurile trebuie doar „iscate“ din stratul arhaic al limbii, spiritul limbii trebuie doar trezit. In demersul sau, Mircea Martin implica in cel mai inalt grad creatia ca responsabilitate individuala si personala. In acest sens trebuie sa interpretam pasionata sa pledoarie pentru „critica creatoare“.23
Noica intretine o viziune a „rostirii“ ca „rod“, ca plenitudine. Rostirea reprezinta experienta, oferita de limbaj, a plenitudinii. In fapt, insa, demersul sau se rezuma la o strategie a ornamentului. Arheologia sa lingvistica, incercarea de-a recupera potentialul filozofic al unor vocabule arhaice, nu aduce nici un concept nou si nici o nuanta noua vreunui concept consacrat. Presupusul operator „intru“, de exemplu, este prezentat ca o intersectie originala si fertila de sugestii conceptuale.24 Dar conexiunea de sensuri explorata de Noica exista, la nivel conceptual, demult in filozofia occidentala a „devenirii“.

Filozoful roman incearca sa acopere cu un cuvint „natural“ ceea ce in culturile occidentale s-ar exprima doar prin conexiuni abstracte. In acest fel, Noica spera ca reuneste intelectul cu intuitia, gindirea cu „viata“. In fapt, insa, chiar cei convinsi de experimentele hermeneutice ale lui Constantin Noica trebuie sa accepte ca particula „intru“ are o functie pur ornamentala, ca nu aduce nimic nou in planul gindirii propriu-zise, ca poate fi foarte clar separata de un continut filozofic hegelian sau heideggerian care, in mod evident, ii preexista. Strategia plenitudinii este pur retorica, si deci ornamentala. Evident, exista o filozofie a stilului, dar, in mod paradoxal, Noica nu istovea sa o ironizeze drept o „alee secundara“ a gindirii. Poate ca avea dreptate, poate ca aceasta filozofie supraestetizeaza conceptele exact atunci cind pretinde ca le insufla, la modul nietzscheean, viata si energie. Dar obiectia ar trebui sa-l includa pe Noica insusi, care este, in fond, un reprezentant al national-estetismului „stil 1900“, foarte apropiat de ceea ce Mircea Martin insusi diagnostica la George Calinescu, in studiul pe care i-l consacra acestuia tot in 1981, drept „organicism estetic“25.

In opozitie fata de plenitudinea „rostirii“ noiciene, „dictiunea“ propusa de Martin pleaca de la anxietatea in fata colii albe. Ceea ce urmeaza a fi exprimat nu este dat, expresia este o aventura si un risc. Tot ceea ce-i preexista, ca aperceptie, ca structuri transcendentale, cognitive si intelective, ca sediment cultural, nu poate asigura un sentiment de confort, de continuitate, de „organicitate“ protectoare. Limba nu este traita intr-un spirit de securitate intrauterina. „Dictiunea“ interzice scufundarea in ceea ce Toma Pavel numeste „mirajul lingvistic“26, diagnostic sub care „rostirea“ noiciana se incadreaza perfect.27 La origine, cuvintul este un fel de vid. Din aceasta cauza, critica reprezinta „gestul insusi de a ridica din neant o constructie ideala“.28 Martin este cu totul constient de calitatea estetica, adica formala si ipotetica, a sistemului interpretativ, ceea ce ne plaseaza la polul opus sferei semantice a plenitudinii existentiale. Deci, punctul sau de plecare tine mai degraba de conditia „ornamentalului“. Dar, prin felul cum evolueaza, inspre formularea unei indeterminari esentiale a „fondului“ ideilor si conceptelor, care nu se poate exprima decit prin tensiunea intelectuala a formei (in conditii in care aceasta tensiune vibranta devine substanta insasi a intelectului), nu mai putem vorbi despre ornament, ornamentul dispare, se dizolva.

Raportul dintre cei doi autori seamana cu distinctia trasata de Nicolae Manolescu, in celebrul sau eseu Metamorfozele poeziei, intre doua tipuri fundamentale de poeti ai modernitatii:
„...poetul care creeaza spre a se exprima reuseste adesea nu numai sa se exprime, dar sa-si creeze un mod de a fi, altul decit cel real, sa se elibereze de sine si de lume, intr-un spatiu nou, salvator, dincolo de viata si de moarte; in timp ce poetul care se exprima pentru a crea, a carui constiinta creatoare nimiceste spontaneitatea creatiei, nu reuseste de obicei decit sa se exprime pe el insusi, incapabil sa-si cucereasca acel spatiu nesfirsit unde existenta lui devine altceva. Cel dintii nu cauta decit o oglinda, gasind o posibilitate de a fi; celalalt, voind o eliberare, nu gaseste decit o oglinda.“29

Imprumutind aceasta perspectiva, putem spune ca poetica filozofica a „dictiunii“ consuna cu atitudinea „poetului care creeaza spre a se exprima“, sfirsind prin a descoperi o noua perspectiva asupra lumii, in timp ce poetica „rostirii“ este afina atitudinii „poetului care se exprima pentru a crea“, sfirsind intre limitele unei autocontemplari estetice.
Noica vine dinspre viziunile hegeliene ale devenirii integratoare, filtrate prin hermeneutica heideggeriana, dar mai ales prin traditia locala, ortodoxa, a simfoniei dintre stat si biserica, dintre individ si comunitate. Discipol al lui Marcel Raymond, Mircea Martin vine dinspre traditia hughenota a Genevei, pentru el responsabilitatea este esentialmente individuala, iar certitudinile nu exista in afara tensiunii morale. Acesta este unul dintre motivele pentru care pozitia lui Martin este putin inteleasa: vibratia sa fundamentala se opune tendintei dominante, spiritului in care a fost preformata mintea noastra colectiva. Criticul a scris putin, tocmai fiindca pentru el scrisul este esentialmente un act de concentrare. Nu-l vom vedea scriind mult mai mult niciodata. Scrisul asigura o demnitate secreta si singuratica, o rectitudine stoica in fata incertitudinii.

- Modernitatea spre care aspira manifestul Dictiunii ideilor este aceea kantiana, a iesirii constiintei din minorat
Asezate in aceasta vasta perspectiva culturala, „rostirea“ si „dictiunea“ rezuma doua atitudini complet diferite in chestiunea modernizarii romanesti. Constantin Noica exprima esenta organicismului istorist, conform caruia formele superioare se dezvolta cu necesitate din formele simple, modernizarea reprezentind un proces de evolutie naturala, adaptativa. Aceasta pozitie nu este, in mod necesar, una conservatoare, fiindca Lovinescu insusi pleda pentru sincronism cu argumentele „naturaliste“ ale oportunitatii adaptative.

Mircea Martin, insa, exprima un punct de vedere fundamental non-organicist asupra modernitatii, foarte rar „raspicat“ in spatiul nostru cultural. Optiunea sa este pentru sensul fundamental, cognitiv si etic, al modernitatii. Modernitatea spre care aspira manifestul Dictiunii ideilor este aceea kantiana, a iesirii constiintei din minorat, a alegerii ca auto-alegere, deci a auto-instituirii si apoi a continuei reinventari de sine. Optiunea pentru majoratul etic te face egal, in absolutul constiintei, cu „occidentalul“, fiindca aici nu este vorba in primul rind despre un proces istoric, ci despre o „revolutie copernicana“ a constiintei individuale.
Faptul ca, in Romania postbelica, acest proiect si aceasta aspiratie, care apartin inalienabil dinamicii profunde a modernizarii, s-au nascut in domeniul teoriei literare reprezinta, probabil, una dintre cele mai insemnate contributii ale acestei discipline la mersul general al ideilor in istoria noastra culturala.

1. Mircea Martin, Dictiunea ideilor, Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1981.
2. Op. cit., p. 193-206.
3. Este vorba despre volumul Rostirea filozofica romaneasca, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1970. Noica reia conceptul in Creatie si frumos in rostirea romaneasca, Editura Eminescu, Bucuresti, 1973. Cele doua volume vor fi reunite in Cuvint impreuna despre rostirea romaneasca, Editura Eminescu, 1987. In prezenta lucrare, trimiterile se fac dupa cea de a doua editie din Cuvint impreuna..., aparuta la Editura Humanitas, Bucuresti, 1996.
4. Conform lui Noica, „singura limba noastra a pastrat stoicheion“, concept presocratic, cu sensul de element primordial, in „stihie“. Cuvint impreuna..., ed. cit., p. 196.
5. Dictiunea ideilor, p. 204.

6. Ibid., p. 205
7. Ibid.
8. Constantin Noica, Despartirea de Goethe, Editura Univers, Bucuresti, p. 119.
9. Rost si rostire, in Noica, Cuvint impreuna..., p. 23-31.
10. Vremea vremuieste, in Noica, op. cit., p. 69.
11. Martin, op. cit., p. 199.
12. Ibid.
13. Noica, op. cit., eseul Fiinta, p. 53. Cf. si „e ceva de fiinta vie intr-o limba, de fiinta care-si incearca in fel si chip sortii de buna asezare in lume“, op. cit., eseul A dulce spure, p. 133.
14. Noica, op. cit., p. 87.
15. Noica, op. cit., p. 194.
16. Martin, op. cit., p. 200.
17. Martin, op. cit., p. 206
18. Ibid.

19. Teoretizarea relatiei dintre sugestie si exactitate exprima tocmai starea de tensiune interioara pe care incercam s-o aproximam: „Calitatea artistica a scriiturii este o sansa, daca nu o conditie, de a accede la o asemenea complexitate. Mijloacele aparent precare ale sugestiei sint in realitate mai eficiente fata cu infinitul sufletesc. Miscarea de inaintare si de repliere instantanee si partiala a gindului pe care o presupune sugestia e mai adecvata in acest domeniu de fragila consistenta decit distinctia neta si definitiva. [...] Ceea ce nu inseamna ca sugestia ar pulveriza afirmatia. Doctrina simbolista a „vagului“ trebuie depasita sau, mai bine-zis, altfel interpretata. Sugestia nu este, asadar, contrariul exactitatii, si critica literara aplicata nu se poate dispensa de mijloacele ei“ (Dictiunea ideilor,
p. 198).
20. Martin, op. cit., p. 203.
21. Noica, op. cit., eseul A dulce spure, p. 134.
22. Martin, op. cit., p. 203.
23. Martin, op. cit., p. 202.

24. „Daca n-ar fi decit o prepozitie, s-ar putea spune ca intru este un sistem de filozofie“, C. Noica, op. cit., eseul Intru, p. 40.
25. Mircea Martin, George Calinescu si „complexele“ literatrii romane, ed. I: Editura Albatros, Bucuresti, 1981, ed. II: Editura Paralela 45, Pitesti-Bucuresti-Brasov-Cluj-Napoca, 2002. Vezi capitolul Organicism si estetism, p. 137-171.
26. Toma Pavel, Mirajul lingvistic, Ed. de Minuit, Paris, 1988, traducere romaneasca: Univers, Bucuresti, 1993.
27. Noica extinde ideea sa de „rostire potrivita“ pina la „limbajul cel nou, care nu mai e al glasurilor si al undelor sonore ci ale celor mute din spectrul electro-magnetic“ (eseul Rost si rostire, op. cit., p. 31).
28. Martin, op. cit., p. 203.
29. Nicolae Manolescu, Metamorfozele poeziei, in Poezia romana de la G. Bacovia la Emil Botta, antologie, prefata si note de N. Manolescu, Editura pentru literatura, Bucuresti, 1968, p. VII.