OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

O cariera care a pornit de la studii sociologice si juridice si a ajuns la literatura comparata, trecind prin critica si istorie literara: profesorul Paul Cornea – formator de generatii si generatii de studenti – isi retraseaza itinerariile intelectuale care se intind, de-acum, pe jumatate de secol. Prima parte a acestei convorbiri (continuarea – intr-un numar viitor) ajunge la etapa „santierului pasoptist“: „Regret ca ma voi duce in «biblioteca de dincolo» – caci imi imaginez, ca si Borges, ca asa se vor petrece lucrurile «dupa» – fara a-mi fi dus la bun sfirsit proiectul. De ce am intrerupt la un moment dat lucrul, o voi lamuri poate cu alta ocazie. Oricum, ma aflu in unison cu mentalitatea pasoptista, de vreme ce motivul santierului deschis dar nedus la capat e una din trasaturile ei tipice…“


Anii razboiului

Am sa ma intorc mult indarat. Am bagat de seama ca drumul dvs. trece printr-o ucenicie in sociologie si istorie, care dateaza din anii Facultatii. Cum s-au petrecut lucrurile?

In anii razboiului, ca urmare a legilor rasiale, am fost eliminat din invatamintul de stat. Ultimele doua clase de liceu le-am facut la o scoala particulara evreiasca, unde am avut marea sansa de a avea un profesor de exceptie, pe Mihail Sebastian. Cu el mi-am deschis gustul pentru valorile moderniste ale literaturii interbelice, pe-atunci subevaluate, daca nu de-a dreptul ignorate de programa. Imi amintesc cu gratitudine si de alti citiva dascali de valoare: Grubea – la istorie, Alterescu – la filozofie, Iscovici – la matematica. Ulterior, m-am inscris, fara chef, din considerente strict pragmatice, la Colegiul condus de M. Onescu, unde exista o sectie de Medicina, cu citiva profesori excelenti, dar cu un instrumentar didactic extrem de precar. Fiindca nu ma simteam deloc in largul meu, imi luasem obiceiul de a absenta la unele cursuri, inlocuindu-le prin partide solitare de lectura (eram un cititor patimas insa nesistematic, risipindu-ma pe o arie din cele mai eclectice). Am reusit totusi sa-mi dau examenele primului an, inclusiv Anatomia, sperietoarea mea de-atunci, si sa acced in anul al doilea, cind s-a produs actul de la 23 august. Debarasat de spaima exterminarii, redevenit cetatean al statului in care traiam, am putut opta in acord cu propria-mi vocatie. Am renuntat la Medicina, desi as fi avut posibilitatea sa intru, cu unele diferente, direct in anul al treilea. M-am inscris la Litere si Filozofie si la Drept.


Studiile de drept si sociologie

Cum va amintiti anii studentiei? Care au fost profesorii care v-au marcat inceputurile de cariera?

Redeschisa in primele zile ale lui 1945, Universitatea strabatea o perioada tulbure. Razboiul inca nu se incheiase dar soarta lui era pecetluita. Invatamintul, in refacere, dar fara o orientare clara, functionind in baza inertiei, cu multe lacune, intr-o stare de provizorat, se afla sub presiunea framintarilor politice, legate de ascensiunea spre putere a Partidului Comunist. Multe cursuri nu se tineau, freventa neobligatorie incuraja un absenteism de masa, programele de studiu erau haotice, dar, daca voiai sa inveti, o puteai face: existau destui profesori eminenti, bibliotecile seminariale, mai ales, erau inzestrate la un nivel acceptabil (cu mult superior, mutatis mutandis, celui de azi!) iar in librariile din Bucuresti gaseai ultimele noutati. Un sistem liberal, poate prea liberal in conditiile date, permitea ca materiile de licenta sa fie combinate dupa plac dintr-un evantai larg de oferte, de vreme ce Facultatea de Litere si Filozofie cuprindea pe-atunci actualele Facultati: de Litere, Limbi straine, Filozofie, Sociologie si Psihologie.

Mi-am trait inceputurile universitare indeosebi intr-o stare de frenezie. Adinca frustratie a anilor de excludere si marginalizare actiona in sens recuperativ. Eram insetat de cultura, de viata academica, voiam sa-i audiez pe profesorii reputati, sa fiu peste tot, sa nu ratez nici o fagaduiala de a sti mai mult, circulam printre discipline cu o curiozitate avida si insatiabila. O buna bucata de vreme nici nu mi-am pus problema specializarii.

I-am urmarit, cu eclipse, dar fara a-i trada, pe Tudor Vianu, Iorgu Iordan, Al. Rosetti, „stelele“ Literelor, iar, din 1946 inainte, de cind a inceput sa predea la Bucuresti, pe G. Calinescu, ale carui prelegeri, adevarate evenimente mondene, tixeau amfiteatrul Odobescu incit nu mai raminea un locsor liber nici in spatiul dintre banci, nici in lungul peretilor. I-am apucat, la Istorie, inainte de a fi eliminati, pe C. C. Giurescu, George Bratianu, pe uitatul azi C. Marinescu (curs remarcabil despre caderea imperiului roman), pe Sauciuc-Saveanu. La Filozofie, am fost cucerit de rationalismul luminos al lui Mircea Florian (al carui seminar Kant m-a scos literalmente din „somnul dogmatic“), ca si de cursurile-cozerii de Psihologie ale lui Mihai Ralea, din pacate, intrerupte la un moment dat din cauza numirii sale ca ambasador la Washington. M-a atras apoi personalitatea lui Dimitrie Gusti, pe-atunci presedinte al Academiei Romane, un profesor cu orizont larg, ilustrind metoda severa, rigoarea, vointa de obiectivitate si de exhaustivitate informativa a scolii sociologice germane.

In pofida demnitatilor lui, Gusti era un om deschis, urban, generos (mi-a imprumutat carti din propria-i biblioteca). Un loc deosebit in formarea mea l-a jucat Henri H. Stahl, pe-atunci, in pofida virstei, competentei si a autoritatii, de-abia conferentiar, daca nu chiar asistent. Era nu doar un savant eminent, deopotriva sociolog de teren dintre cei mai experimentati si teoretician, cu o pregatire solida, dar si un dascal apropiat, modest, disponibil la solicitarile studentilor, gata oricind sa intre in dialog. Cursul sau de Sociologie a satului devalmas, desi arid si tehnic, mi-a deschis orizonturi metodologice nebanuite. Tot lui Stahl ii datorez initierea in marxism: prin 1945-1946 a organizat un seminar de lectura critica a Capitalului, prima tentativa pentru mine si altii, tot atit de beotieni ca mine, de a afla ceva substantial in legatura cu doctrina despre care debitam zilnic fraze sforaitoare si superficiale. Cum puteti observa, destula vreme, pina prin 1947, eram in plina incertitudine: sa ma dedic Filozofiei, Istoriei, Sociologiei? Un singur lucru il hotarisem: sa inchei cu Dreptul…


Debutul in critica literara

Intre optiunile dvs. nu intrau si Literele ?

In mai mica masura. Si dintr-un motiv care o sa va para bizar. Imi intrase in cap ca literatura nu poate fi obiect de stiinta, iar eu voiam sa fac stiinta! Simteam nevoia sa ma daruiesc unei discipline in care exactitatea informatiei si calitatea argumentarii sa poata decide. Insa la seminariile de literatura constatasem ca evaluarile sint non-verificabile deoarece depind de gusturi (in esenta ireductibile) iar interpretarile, chiar cele mai inconjurate de respect, nu pun niciodata punct cautarii de sens. Asta insemna insa ca primul venit, daca are charisma, e in stare sa cistige „turnirul“ cu un specialist. Fara indoiala, convingerea ca eruditia si metodele ofera certitudine era naiva. Ca si aceea ca subiectivismul afecteaza doar critica literara, nu si celelate stiinte umane. Gresita era si ideea ca de vreme ce critica nu poate fi o stiinta, in intelesul clasic al cuvintului, nici macar una „inefabila“, si-ar pierde cumva importanta. Dar „scientismul“ meu de-atunci imi obtura limpezimea privirii. Noroc ca in ciocnirea cu realitatile „incapatinate“ el avea sa se risipeasca rapid…

In aceste conditii cum se explica intrarea dvs. in critica ?

„Intrarea“ in critica a fost urmata la foarte scurt timp de „iesirea“ din „critica“. Toata povestea a durat citeva saptamini. Prin 1946, debutasem in Studentul roman prin citeva eseuri: despre V. Madgearu, N. Iorga, C. Stere. Cu cel de-al patrulea, intitulat, cam arogant si pretentios, Observatii asupra stilului de munca al poporului roman, colaborarea s-a incheiat in mod neasteptat. Am fost chemat la unul dintre responsabilii ideologici ai partidului si dat cu capul de pereti, ca si cind as fi comis o culpa de extrema gravitate. Recunosc ca articolul meu era superficial si teribilist. El merita poate un suris si o corectie amicala, nu insa lovituri de ciomag. Faptul ca „tovarasii“ gaseau in spatele fiecarei propozitii tot felul de dedesubturi si ca judecau oportunitatea fiecarui cuvint din punctul de vedere al intereselor proletariatului, mi s-a parut, deopotriva, ridicol si infricosator. Era o prima lectie amara a confruntarii cu cenzura (e drept, o cenzura post festum, dar tot atit de brutala si de arbitrara, ca si cea pe care aveam s-o cunoastem cu totii ulterior). O lectie foarte contrarianta pentru un tinar comunist, cu convingeri sincere, cum eram pe-atunci.

Articolele din Studentul roman au avut insa si o alta consecinta. M-am trezit intr-o zi cu un telefon de la Miron Radu Paraschivescu. Ii placusera eseurile, il entuziasmase mai ales cel despre Iorga. Voia sa ma cunoasca. Ne-am intilnit, am stat indelung de vorba si deodata, spunindu-mi ca a primit aprobarea sa scoata peste citeva luni de zile o importanta revista de cultura, mi-a facut propunerea, care m-a lasat cu gura cascata, de a-l ajuta in calitate de… cronicar literar. Desi flatat, m-am impotrivit fara nici o ezitare: n-aveam nici o experienta in materie, domeniile mele de predilectie erau istoria si sociologia, timpul mi-era foarte limitat. Cu Miron nu era insa usor de discutat. Mi-a intors pe dos toate argumentele (tocmai lipsa mea de experienta constituia un „atu“ caci aveam sansa de a nu fi fost inca deformat de livresc; competenta sociologica era tocmai ce-i trebuia cronicarului unei publicatii de stinga s.a.m.d.). Cind ne-am despartit, desi continuam sa rezist, Miron, in felul lui febril si impetuos, imi fixase deja programul de lucru. In lunile urmatoare, mi-a telefonat de citeva ori, ne-am intilnit din nou, el la fel de insistent ca la inceput, eu din ce in ce mai nesigur. Treptat, treptat oferta incepuse sa ma ispiteasca. La urma urmei, imi spuneam, de ce nu? Ce aveam de pierdut? Mai ales ca, la curent cu patania de la Studentul roman, Miron ma confortase fagaduindu-mi deplina independenta de miscare. „Acolo fusese vorba de ideologie – spunea el – aici problemele sint de literatura, iar Lenin insusi i-a atribuit literaturii un regim special“. Aveam 22 de ani, nu stiam ce stabilise Lenin in legatura cu literatura, n-aveam habar de renghiurile dialecticii, ma incredeam naiv in fortele mele, aveam nevoie, ca orice tinar, sa ma verific. Am acceptat.

Cum s-a desfasurat colaborarea la Revista literara?

Am socotit ca e bine sa incep cu un articol programatic: Puncte de vedere ale unui cronicar literar. In esenta, sustineam ideea ca o critica literara adecvata noului climat postbelic ar trebui sa evite unilateralitatea, aderind fie la directia reprezentata de Maiorescu, fie la cea reprezentata de Gherea. Ea ar trebui sa se reclame de la ambele traditii: sa invete de la Maiorescu formularea sintetica si acida, de la Gherea, integrarea in contextul socio-istoric, Ibraileanu putind servi ca o punte intre ei. Chiar si in versiunea lui primitiva, nu in cea ciopirtita, care a vazut lumina tiparului, articolul avea desigur destule hibe. Insa M.R.P. l-a gasit „exceptional“. M-a imbratisat si mi-a spus: „O sa le placa, e exact ce le trebuie“. Ca fler politic, prietenul meu mai virstnic nu era mai avansat decit mine… Am plecat spre casa, valsind pe bulevard. Catre seara, Miron imi da un telefon. Era putin jenat: „Vino, te rog, sint niste probleme cu articolul“. L-am gasit in compania lui N. Moraru, un propagandist de rang inalt in vremea aceea, spirit obtuz si lipsit de umor, care avea – cum m-am lamurit pe parcursul discutiei ce a urmat – puteri discretionare asupra revistei pe care, nominal, o conducea M.R.P. Era limpede ca nu-i placuse articolul, dar nu voia sa-l opreasca.

Incerca deci sa ma convinga sa-l modific. O facea cu duhul blindetii, pe un ton potolit, rabdator, uzind de o pedagogie condescendenta, ca pentru copii intirziati. Se plimba prin camera, de colo colo, cu spaltul in mina, explicindu-mi acelasi lucru o data, de doua ori, de zece ori, fara sa se sinchiseasca de replicile mele. Il preocupau nu doar ideile, ci si cuvintele, expresiile, virgulele, voia sa ma ajute sa-mi perfectionez opera, sa-mi dreg stilul, sa vad lucrurile din perspectiva maselor muncitoare de la orase si sate. Miron a asistat un timp la dialogul de surzi, apoi a indrugat ceva si a disparut. Am ramas pina noaptea tirziu, salvind ce se putea salva. Ma simteam umilit, eram iritat, hotarisem sa renunt.
Insa in ziua urmatoare, „patronul“ meu, afectuosul M.R.P., m-a consolat, m-a lamurit (ca „forurile“ nu mai aveau de ce interveni pe viitor, intrucit urma sa ma ocup de literatura propriu-zisa, nu de ideologie) si, in cele din urma, m-a convins. Desi cu sufletul indoit, am acceptat sa mai incerc. Dar „probleme“ au continuat sa se iveasca, e drept, avind un caracter mai putin tensionat. Picatura care a umplut paharul si m-a determinat sa-mi iau talpasita a survenit cind mi-am anuntat intentia de a scrie despre Intilnire din paminturi, volumul lui Preda, care tocmai aparuse si ma impresionase puternic. Miron era incintat. Insa inainte de a ma apuca de lucru, mi-a transmis o rugaminte expresa a lui Moraru: sa ma ocup intii de romanul lui Constantin Streja, Zbucium, de care nu cred ca-si mai aduce astazi aminte cineva. Mi-am cumparat cartea, dar n-am putut-o duce la capat: mi s-a parut o mizerie. I-am transmis parerea marelui sef. Raspunsul lui a fost prompt si de neplatit: „Nu se poate, «noi» avem nevoie de roman“. Am inteles atunci ca nu exista nici o cale de a putea continua.

Cele doua intimplari, de la Studentul roman si Revista literara, mi-au dovedit ca nu sint apt sa fac critica literara, in orice caz, nu in conditiile de atunci. Partea lor buna e ca m-au vindecat pentru o bucata de vreme de dorinta, ca si de vanitatea de a mai publica. Asa se face ca bibliografia mea, intre anii 1948-1958, a ramas extrem de subtire, ea se reduce la trei titluri si acestea de istorie literara (articole despre Anton Pann, Alecsandri, Caragiale).


Setea de anecdotic, de individual, de culorile si pitorescul concretului

Cum s-a petrecut trecerea dvs. la istoria literara ?

Catre incheierea Facultatii, dupa ce mi-am fixat tema lucrarii de licenta (dezbaterea asupra formarii Romaniei moderne) si am pornit studiul sistematic al celor ce animasera controversa (Maiorescu, Gherea, Stere, Zeletin, Lovinescu, Serban Voinea etc.), am avut intr-o buna zi revelatia ca istoria literara ar putea fi o punte intre stiintele umane si literatura, in masura sa raspunda dublului meu apetit: de a cunoaste generalul, dar de a nu scapa din ochi diferentele, de a fi riguros, dar de a nu ramine la categorii si scheme. Treptat, incepusem sa inteleg ca sociologia, cel putin in versiunea austera a „sistemului“ lui Gusti, imi impune o alegere dificila; ea sacrifica, in fapt, o latura majora a felului meu de a fi: setea de anecdotic, de individual, de culorile si pitorescul concretului, de materialitatea senzuala a lumii. Nu mai vorbesc ca lucram in taina la un roman (nu e singurul gen pe care l-am ratat in tineretea mea!) iar literatura, din perspectiva „inauntru“, parea incompatibila cu severitatile scientismului. Adaugati la toate astea impresia puternica produsa de cursurile lui G. Calinescu, ale carui caracterizari sclipitoare si corelatii conceptuale, nu o data paradoxale, erau puse sub firma „sintezei epice si a stiintei inefabile“. Exigenta „sintezei epice“ imi era evidenta, dar de ce „stiinta inefabila“? Simtea si marele critic nevoia de a tine piciorul pe frina, cind i se nazarea sa accelereze?

In acest context, mi-a cazut la un moment dat in mina excelenta carte a lui D. Popovici, La Littérature roumaine à l’époque des Lumières. Invatatul clujean mi-a sugerat in ce fel as putea sa-mi rezolv antinomiile. El practica un tip de istorie literara inclinata spre stiinta, o stiinta adevarata, non-inefabila, riguroasa, desigur pe cit e cu putinta intr-o ontologie regionala dominata de subiectivitate si fantezie. Isi baza sinteza pe o punere metodica in contextul cultural si genologic. Acorda o mare atentie vietii literare in aspectul ei de confruntare vie, de unde si atentia data autorilor marunti, care ilustreaza un soi de tesut conjunctiv al creatiei. Remarcabil mai era comparatismul sau, de o minutie documentara neobisnuita la noi, si buna „asezare in teren“ a multimii factorilor care conditioneaza o epoca literara. Dar si Popovici imi parea vulnerabil in anumite privinte: ii lipseau inventivitatea si relieful expresiv in definirea specificitatilor iar insistenta lui pe „izvoare“ impingea la o anumita supralicitare a influentelor. De fapt, simplificind desigur lucrurile, el avea ce-i lipsea lui Calinescu si – vorba lui Lefter Popescu – „vice-versa“, lui Calinescu ii prisoseau calitatile care absentau la Popovici. Am avut atunci ideea ca o formula istorico-literara adecvata predispozitiilor si exigentelor mele launtrice ar trebui sa-i combine pe amindoi. Sa se sprijine, deopotriva, pe o informatie exacta, verificata, exhaustiva, pe studiul temelor, genurilor, familiilor de spirite prin inter-textualitate, comparatism, sinteza istorica etc., dar si pe speculatia critica, singura in stare sa numeasca diferentele in parafraze inteligibile si evocatoare.

Fara indoiala, in perioda la care ma refer sint departe de a fi gindit lucrurile cu claritatea cu care le expun aici. Insa e tot atit de adevarat ca am avut realmente atunci o intuitie, fie si nebuloasa, a drumului pe care urma sa ma inscriu…


Santierul pasoptismului

Asadar ati renuntat la cronica si ati trecut la istoria literara. In ce fel v-ati articulat cursurile si cercetarile? E cunoscuta, de pilda, predilectia dvs. pentru literatura pasoptista. Cum se explica aceasta optiune?

De fapt, am traversat secolul al XIX-lea in lung si-n lat – si nu numai secolul al XIX-lea: primul meu studiu substantial e din 1958 si se refera la Tiganiada lui Budai Deleanu. E adevarat insa ca preocuparea pentru pasoptism a constituit o buna bucata de vreme nucleul meu de coagulare. In punctul initial n-a fost insa vorba de o preferinta, ci de un hazard (o repartitie de sarcini in sinul catedrei) care s-a transformat ulterior intr-un destin.
La inceputul anilor ’50, cind am debutat in cariera universitara, termenul de „pasoptism“ avea o conotatie ambigua. Condamnarea pronuntata de Maiorescu, devastatoare prin acidul penitei si logica acuzelor, avea inca curs. Multi considerau ca e vorba de o zona improductiva sub raport estetic, populata de tineri generosi si bine intentionati, dar diletanti si superficiali, care au imitat fara discernamint módele si modélele Apusului, fara a tine cont de realitatile terenului. Incriminarile violente ale extremei drepte interbelice, care reprosa generatiei fundatoare a Romaniei moderne nu doar incalcarea legii evolutiei organice, ci si proiectul ei rationalist si democratic, iesisera, ce e drept, din actualitate. In schimb, propagandistii Partidului Comunist se osteneau sa construiasca o mitologie revolutionara si populista a pasoptismului, atit de sectara, incit ajungeau sa considere romantismul ca pe un ingredient suspect iar pe Heliade-Radulescu ca pe un indezirabil. Exista, desigur, si o traditie pozitiva, de la care ma reclamam eu insumi, ilustrata indeosebi, desi prin metode diferite, de St. Zeletin si E. Lovinescu. In mod concret, in conditiile date, riscul major decurgea insa mai degraba din tendintele apologetice decit din cele denigratoare. Recunosc ca la inceputul activitatii mele n-am reusit totdeauna sa le evit pe cele dintii. Entuziasmul nu e de obicei un sfetnic bun.

Evident, nu e locul sa rezum acum si aici demersurile mele asupra capitolului pasoptist, nici sa intru in detalii privind rezultatele obtinute. Ma limitez, cum e si firesc, la citeva consideratii sumare. As spune, in primul rind, ca pasoptismul a inceput prin a fi un obiect de studiu insa a devenit cu timpul un angajament existential. A constituit in cele din urma pentru mine, deopotriva, o ratiune si o pasiune.
Acest lucru s-a transmis probabil auditorilor si mi-a asigurat un oarecare succes. Tinerii nu iubesc expunerile reci si neutrale, ei sint dispusi sa ia detasarea drept indiferenta. Ii stimuleaza totdeauna un discurs care problematizeaza si incearca, in mod explicit, sa argumenteze o teza, unde pot deveni complicii unei lupte pentru adevar. In acest context, se poate afirma ca multa retorica inseamna circ, dar ca un dram de retorica e necesar spre a invinge apatia si a scoate din rutina.

Miza mea era polemica. Imi propuneam sa-mi conving auditoriul ca pasoptismul merita studiat, nu fiindca asa „trebuie“, conform programei, ci fiindca ii poate ajuta pe toti sa descopere ceva important despre lumea in care traiesc. Chestiunea era de a alege terenul convenabil demonstratiei. In mod cert, nu aveam sanse concentrindu-ma asupra performantei artistice, desi nici aceasta nu trebuie trecuta cu vederea. Caci, sa nu uitam, in doar 3-4 decenii, pasoptistii au dat o contributie decisiva formarii limbii literare si au „literarizat literatura“, constituindu-i genurile moderne, de la diversele specii ale liricii la dramaturgie si roman.
Ca „oameni ai inceputului de drum“ – cum i-am numit cu o metafora care a prins – ei au insa meritul primordial de a fi declansat o batalie extinsa dincolo de frontierele sectoriale ale unui domeniu sau altul, pentru reinnoirea globala a intregii societati romanesti. Esential era de a le face inteligibil tinerilor mei auditori imensul risc asumat, efortul de a sfida imprejurarile potrivnice si a scoate Tarile Romane din inapoierea lor seculara. In acest scop, trebuia ca ei sa inteleaga cu claritate conditiile anevoioase ale demarajului, apoi sa-si dea seama de obstacolele grele intilnite pe parcurs iar, in final, sa evalueze prin comparatie rezultatele obtinute. De-aci atentia acordata contextualizarii, situarii literaturii in cultura si a culturii in istorie – istoria vie, politica, urmarita in dramatismul revolutiei si exilului, in nesansele ce au atins multe destine individuale dar si in victoriile ei durabile, care privesc infaptuirea Unirii, constructia institutionala a culturii, organizarea moderna a statului, promovarea unei Constitutii, a liberalismului, a democratiei, a unui ideal civic european. De aici si locul important atribuit biografiei protagonistilor – contrariu metodologiei structuraliste, dominante in anii ’60, care tindea sa-i scoata din joc pe autori. Folosind corespondenta, marturii directe si indirecte, cautind sa luminez probleme de constiinta si sa patrund in intimitatea cugetelor, am incercat sa le dau tinerilor mei auditori o perspectiva demitizata, sincera, dar tocmai de aceea profund atasanta, a unor oameni instalati in manuale pe socluri ori urmariti doar in anecdotica exterioara a faptelor lor…


„Biblioteca de dincolo“

Cum se motiveaza abandonarea santierului pasoptist si integrarea dvs. tot mai accentuata de prin 1980-1985 in cercetari de teorie literara?

Doua cuvinte. Tin sa observ ca formularea dvs. despre „abandonarea santierului pasoptist“ mi-a rasucit cutitul intr-o rana deschisa. Aveti dreptate. Desi ma ocup de lucruri care ma mobilizeaza intelectualmente in modul cel mai deplin, resimt desprinderea de monografia despre pasoptism inceputa in anii ’70, ulterior Originilor romantismului romanesc, ca un „abandon“. Regret ca ma voi duce in „biblioteca de dincolo“ – caci imi imaginez, ca si Borges, ca asa se vor petrece lucrurile „dupa“ – fara a-mi fi dus la bun sfirsit proiectul. De ce am intrerupt la un moment dat lucrul, o voi lamuri poate cu alta ocazie. Oricum, ma aflu in unison cu mentalitatea pasoptista, de vreme ce motivul santierului deschis dar nedus la capat e una din trasaturile ei tipice…