OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Povestea ucenicului vrajitor este binecunoscuta. Sub diferite forme, ea apare in diferite civilizatii, in diferite perioade de timp. Daca rabinul praghez care a creat Golemul, un monstru care se va dovedi imposibil de strunit, atesta, potrivit unora dintre interpretarile mitului, insusi actul creatiei divine a omului, alte variante ale aceleiasi povesti imbraca forme mult mai optimiste. Sa ne gindim, de exemplu, la om ca instrument inconstient al istoriei si al spiritului de libertate, asa cum acesta se reflecta in filozofie, si in primul rind la Hegel.

Nu va speriati. Nu am de gind sa ma aventurez intr-o prelegere asupra miturilor, si cu atit mai putin intr-una despre filozofia istoriei. Remarcile mele au fost mai degraba menite a va atrage atentia asupra unui recent articol al binecunoscutului analist rus Aleksandr Velkhovski referitor la trecutul, dar mai ales la viitorul etnonationalismului in Rusia lui Putin. O relatare despre acest articol a fost publicata on-line, in limba engleza, de Paul Goble in Windows on Eurasia, la 3 ianuarie.

Teza principala a articolului lui Velkhovski il plaseaza pe presedintele rus Vladimir Putin in pozitia unui ucenic vrajitor care nu mai poate struni instrumentele pe care le-a incurajat si folosit in scopul obtinerii ascendentei sale politice. Printre aceste instrumente, afirma Velkhovski, etnonationalismul a ocupat un loc proeminent. Formatiunile politice identificate de catre autor ca facind parte din aceasta coloratura politica, pina la venirea la putere a lui Putin, desi vociferau puternic, influentau putin viata politica ruseasca. El enumera printre acestea Patriotii Rosii, renascutele Sute Negre, neoeurasienii, neonazistii, skinheads din formatiunea Puterea Alba, precum si separatistii rusi. Legitimind etnonationalismul in cadrul unui populism de natura generala, afirma Velkhovski, Putin a oferit acestora posibilitatea de a imbraca treptat straiele unei respectabilitati politice la care nu putusera visa cu citiva ani in urma. Daca in trecutul yeltinian se mai putea face o distinctie intre asa-numitul „nationalism civilizationist“ si etnonationalism, astazi diferentele sint aproape imperceptibile. Sa specificam ca formula „nationalismului civilizationist“ presupune viziunea potrivit careia Rusia ar constitui o civilizatie unica, total diferita, si de aceea inevitabil in conflict cu civilizatia occidentala.

Spre deosebire de acest tip de nationalism, cel eurasian presupune o coagulare a elementelor ruse ortodox-bizantine cu elemente din civilizatia asiatica a popoarelor de la est de Urali.
Velkhovski ilustreaza convergenta celor doua tipuri de nationalism prin evolutia unuia dintre principalii exponenti ai eurasianismului in trecut, Alexandr Panarin. Astazi, Panarin se numara printre principalii adversari ai globalismului, ai Occidentului si in special ai Statelor Unite. Despartirea sa de eurasianism este ilustrata prin faptul ca el se numara printre promotorii principali ai viziunii potrivit careia un stat autoritar rus ar constitui o prima treapta in directia formarii unui nou imperiu rusesc, bazat pe ortodoxie. Se pune intrebarea, afirma Velkhovski, daca „nationalismul civilizationist“ poate coexista pe termen lung cu eurasianismul. Putin mizeaza pe posibilitatea acestei coexistente, dar se prea poate sa greseasca si sa nu fie constient ca a legitimat prin politica sa respectabilitatea celor mai radicale forme de extremism.

Cum am putea comenta aceste afirmatii? Care este semnificatia lor pentru Europa Centrala si de Sud-Est? Cazul Ungariei si evolutia partidului de opozitie FIDESZ, precum si cazul Poloniei pina la recentele alegeri parlamentare sau cazul Slovaciei lui Robert Fico par a vorbi in favoarea argumentului ca legitimarea prin absorbtie a extremismului este periculoasa pentru democratie. Se pune insa intrebarea daca juxtapunerea conceptuala utilizata de catre Velkhovski este de la bun inceput una operationala. De ce ar fi „nationalismul civilizator“ mai putin periculos decit vizionarismul eurasiatic? Se mai pune, apoi, intrebarea daca neopopulismul practicat de Vladimir Putin este sau nu diferit de neopopulismele din Ungaria, Polonia, Slovacia si (de ce nu?) Romania.

In primul caz, avem de a face cu o memorie istorica imperiala, care lipseste in cel de-al doilea caz, desi elemente ale acesteia s-ar putea regasi in Ungaria sau Polonia, dar in forma mult diminuata de evolutiile istoriei recente. Dar in timp ce neopopulismul est-european este unul de natura sistemica, adica unul care se straduieste sa actioneze in cadrul institutional democratic, neopopulismul putinian s-a debarasat cu repeziciune de aceste limite. Si tocmai de aceea neopopulismul din estul Europei mi se pare si mai periculos. Pentru ca poarta masca. „Mitul si Mitica“ – iata un titlu bun pentru o teza de doctorat. Mitul lecuieste toate tarele coruptiei prin uninominalism, in timp ce sprijinitorii leacului isi pregatesc finantarea acestui costisitor sistem electoral. Mitul cheama la reformarea clasei politice, in timp ce miticii mascati se plaseaza in fruntea principalilor speculanti cu terenuri si case, activind din birouri aflate chiar in cladirea parlamentului. Mitul vorbeste despre primatul eficientei, in timp ce miticii curata cu schiurile zapezile de la St. Moritz. Ei, d’ale carnavalului!