Marc Crépon, Bernard STIEGLER
De la démocratie participative.
Fondements et limites
éditions Mille et une Nuits,
Collection „Essai“, Paris, 2007, 120 p.
Conceptul de democraţie participativă
a reapărut pe scena politică franceză cu ocazia alegerilor
prezidenţiale din 2007, revendicat de candidata Partidului Socialist
la aceste alegeri, Segolène Royal. Desigur, lucrurile ar fi
putut rămîne circumscrise acestui eveniment electoral specific
Franţei – al cărui deznodămînt îl cunoaştem –,
dacă ele nu ar fi suscitat încă de atunci mai multe reacţii
ale unor filozofi de seamă, care au publicat cîteva lucrări
interesante, la a căror analiză ne-am oprit pentru cititorul
pasionat de filozofia politică.
Mai mult, analiza acestui concept
capătă o pertinenţă particulară pentru cititorul român în
această perioadă de pre-campanie a alegerilor prezidenţiale, care
ne vor pune în faţa unor programe şi discursuri multiple, pe
care va trebui să ştim să le descifrăm atît din perspectiva
polisului, dar şi a mecanismelor limbajului şi ale comunicării
audiovizuale.
Am ales, pentru aceasta, două
conferinţe ţinute la Paris de Marc Crépon şi Bernard
Stiegler în martie 2007 şi ale căror texte au fost reunite în
lucrarea De la démocratie participative. Fondements et
limites1.
Plecînd de la postulatul că
orice democraţie este, prin forţa lucrurilor, participativă,
autorii îşi încep analiza prin a se întreba dacă
a vorbi de democraţie participativă nu înseamnă a comite un
pleonasm. Într-adevăr, ideea, deloc nouă, a acestui tip de
democraţie, cum afirmă Marc Crépon, este, poate, expresia
unui vis de participare care a traversat într-o manieră mai
mult sau mai puţin secretă toate epocile, de la filozofia greacă
şi pînă în zilele noastre, „atîta vreme cît
practica sa nu se limitează la introducerea unui buletin într-o
urnă, ci implică ceea ce John Rawls numeşte «exerciţiul
raţiunii publice» – regăsindu-şi, altfel spus, condiţia
sa cea dintîi în posibilitatea pentru cetăţeni de a
dezbate, de a schimba opinii şi de a face într-o discuţie
schimb de idei asupra principalelor probleme legate de ordinea
publică şi de politică“2. Omul ca zoon phisei politikon, ca
animal prin natură politic, şi ca zoon logon echon, ca fiinţă
dotată cu capacitatea vorbirii, în slujba discernămîntului
între bine şi rău, între just şi injust, după sensul
dat de Aristotel în Politica I, 2, este invitat şi aici să
apere echilibrul între capacitatea de rezistenţă a
principiilor democratice şi pericolele de tot felul, cum ar fi acela
al contaminării cu formele iluzorii vehiculate de limbaj, care pot
conduce la erodarea democraţiei. Unul dintre aceste pericole este
populismul ambiant3, despre care Marc Crépon scrie: „Opoziţia
dintre cele două şdemocraţie participativă şi democraţie
reprezentativăţ conduce în mod inevitabil la ceea ce numim
populism, la discursuri fuzionale legate de ceea ce reprezintă
poporul, şi care nu sînt niciodată prea departe de fascism,
de totalitarism sau de noile forme de umilire politică şi, poate,
şi mai perverse, fiind mai insidioase“4.
Dezvoltarea extraordinară a noilor
tehnologii culturale şi cognitive, a noilor tehnologii ale
participării, ale mijloacelor de mass-media participative şi
colaborative care se bazează pe convergenţa dintre informatică,
audiovizual şi telecomunicaţii şi care au adus pe scena vieţii
curente multiple forme de comunicare, de la dezbateri la forumuri, la
bloguri etc., a bulversat complet maniera cunoscută pînă mai
ieri a ceea ce defineam dialog, schimb de idei, ca formă de
manifestare a democraţiei participative. Definind limbajul ca mediu
simbolic şi social de asociere a locutorilor în spiritul
lingvisticii structurale a lui Saussure, Bernard Stiegler propune în
analiza relaţiei dintre tehnologiile colaborative şi comunicare o
perspectivă organologică, pentru a descrie „modul în care
evoluează în mod simultan, în cursul istoriei omenirii,
organele fiziologice, organele artificiale şi organizările
sociale“5, această evoluţie fiind supusă la ceea ce un alt
filozof francez, Gilbert Simondon, numeşte „relaţii
transductive“, evoluţia unui termen conducînd, în mod
implicit, la evoluţia corelativă a celorlalţi. Relaţia esenţială
de echilibru dintre mijloacele tehnologice, limbaj şi organizarea
dezbaterii publice nu face decît să întărească de fapt
capacitatea de simbolizare a limbajului ca expresie a libertăţii
alegătorilor, libertate care nu capătă sens decît dacă este
însoţită de ceea ce se cheamă „capacité d’écoute“
a elitelor. Fără această audienţă, limbajul nu s-ar manifesta
decît în forma lui eruptivă, ca protest, ca reacţie
etc., „proiectul democraţiei participative fiind, prin urmare,
indisociabil unei audieri în amonte în raport cu
erupţiile sale – unei atenţii acordate dificultăţilor,
suferinţelor, neliniştilor, care nu se mai lasă amînate,
care nu mai consistă în a tempera, în lipsa altor
mijloace, adică în a organiza surditatea şs.n.ţ“6, în
loc de a conduce către modelarea opiniilor şi luarea de juste
decizii politice.
Unul dintre cazurile emblematice de
manifestare a limbajului în raport cu riscul de formatare, ca
să folosim un termen de tehnică informatică, a discursului şi a
audierii analizat de cei doi autori este cel al dezbaterilor cu
publicul larg de pe platourile de televiziune care „pretind a
confrunta un responsabil politic (...) cu doleanţele şi întrebările
alegătorilor săi potenţiali, fără nici o mediaţie decît
aceea a unui animator, a cărui sarcină aparentă se limitează în
acel moment la a da cuvîntul fiecărui participant“7. Ambiţia
nedeclarată a acestui tip de emisiuni este suprimarea filtrelor de
analiză şi sinteză şi scurtcircuitarea discursului comentatorilor
avizaţi, al specialiştilor. Dincolo de aceste detalii de mise en
scène, întrebarea de fond este circumscrisă, şi de
data aceasta, înţelegerii procesului de simbolizare a
limbajului şi capacităţii sale de transindividuare8, termen pe
care Bernard Spiegler îl defineşte ca fiind alcătuit din
„circuitele de schimb în cursul cărora se formează norme şi
moduri de viaţă împărtăşită şi dorită prin însuşi
faptul acestui partaj, care poartă numele de schimb simbolic“9.
Scurtcircuitările care se produc la nivelul acestei
transindividuări, sînt, după opinia filozofului, dăunătoare
oricărei forme de participare, provocînd un proces de
desimbolizare şi, prin urmare, de desublimare.
Or, în ciuda
garanţiei de exonerare de orice utilizare a filtrelor, emisiunile cu
public larg nu-şi aleg participanţii la întîmplare, fie
numai şi din dorinţa de a avea un panel cît mai larg de
reprezentativitate a tuturor „tipurilor“ sociologice care compun
corpul electoral. Locutorul intervine, aşadar, în mod
implicit, în numele segmentului sociologic pe care-l reprezintă
(agricultori, intelectuali, muncitori etc.), dar, în acelaşi
timp şi în mod paradoxal, el exprimă o opinie comună,
inspirată din realitatea recentă, deseori vehiculată chiar de
canalele de mass-media şi cunoscută de toţi, mărturia lui
trebuind „să vorbească tuturor şi pentru toţi“10. Puterea
care i se conferă acestui locutor rămîne redusă la nivelul
identificării, discursul politic neavînd nevoie de el pentru a
se constitui, ci numai pentru a se face auzit. Pentru Marc Crépon
ordonarea acestei mise-en-scène urmează o logică a
compasiunii, deseori periculos de apropiată de populism:
„înţelegerea, receptivitatea la emoţie, indignarea,
compasiunea – şi, în fine, determinarea“11 de care
responsabilul politic (candidatul) va trebui să dea dovadă pe
parcursul emisiunii.
Sentimentul pe care-l lasă acest gen
de emisiuni – cel puţin aşa cum sînt ele analizate de
autorii francezi, deşi nici canalele altor ţări nu sînt
departe de aceste stereotipuri – este în mod necesar
dezamăgitor, cîtă vreme acestea transformă promisiunea
participării într-un nou filtru, confiscînd în
felul acesta calea audierii şi provocînd impasivitatea
telespectatorului sau, mai grav, dezinteresul pentru manifestarea
comunicării. „Televiziunea participativă“, cum o numeşte Marc
Crépon, nu poate, aşadar, înlocui democraţia
participativă, cîtă vreme ea este condamnată să opereze cu
mijloace de filtrare a limbajului care interzic „invenţia
idiomatică a singularităţii“, ca expresie a crizei individuării.
Or, limbajul trebuie să rămînă nu numai o expresie a
libertăţii, dar şi un mijloc de a imagina şi a inventa propria
singularitate, de a descifra codurile cetăţii şi de a-şi întări
încrederea în reprezentanţi sau aleşi şi, într-un
mod general, în politică. Absenteismul constatat cu ocazia mai
tuturor alegerilor reprezintă un simptom al acestui impas al omului
contemporan şi o ilustrare a fragilităţii democraţiei atunci cînd
aceasta este lipsită de un ideal comun al membrilor polisului.
Ieşirea din acest impas o constituie
tocmai construirea unui ideal comun, descris de Bernard Stiegler ca o
investiţie durabilă într-un proiect văzut la nivelul
european: „(...) democraţia participativă trebuie să însemne
reconstituirea circuitelor politice ale unei investiţii durabile,
care nu poate fi alta decît investiţia într-un obiect de
dorinţă comună, fără de care investiţiile economice devin
nocive pentru însăşi această dorinţă şi se transformă în
pură speculaţie. Această chestiune este europeană, nu numai
naţională: ea presupune un tratament european ca mod de viaţă
european. Acesta trebuie să constituie tocmai o democraţie
participativă europeană“12.
Ideal comun, proiect, dorinţă comună,
toate aceste sintagme trimit către necesitatea idiomatizării
limbajului, obligîndu-l astfel să ia asupra lui întreaga
încărcătură a grijilor, a suferinţelor şi a opiniilor
locuitorilor săi şi făcînd posibil echilibrul între
dorinţa de credibilitate şi viabilitatea promisiunilor.
Principalul pariu pe care societăţile
democratice trebuie să-l asume în această dificilă perioadă
de criză este conservarea intactă a ataşamentului şi a dorinţei
de democraţie, situaţia contrară conducînd, în mod
inevitabil, la negarea acesteia, la alunecarea către regimuri
antidemocratice şi la confiscarea libertăţii. În termenii
limbajului, Stiegler numeşte această decadenţă „misère
symbolique“13 – treapta cea mai de jos a comunicării sau, ca să
folosim o sintagmă consacrată, limba de lemn – ceea ce trimite la
catastrofa pierderii identităţii.
Concluzia autorilor celor două
conferinţe de la Paris poate fi interpretată ca o pledoarie pentru
apărarea democraţiei care rămîne, în ciuda tuturor
rezervelor, a tuturor decepţiilor sau deziluziilor, în ciuda
tuturor promisiunilor nerespectate, singurul regim capabil să
garanteze drepturile şi libertăţile cetăţenilor şi care face
apel la responsabilitatea tuturor pentru binele tuturor sau, cum
spune Platon în Phaidros, la un adevărat farmakon, în
care politica are vocaţia de socioterapie şi scopul mărturisit de
sinteză între omul politic şi omul gînditor.
––––––––––––
1. Despre democraţia participativă.
Fundamente şi limite; pentru cititorul interesat, precizăm că cei
doi autori se numără printre membrii fondatori ai fundaţiei Ars
Industrialis. Mai multe amănunte despre această fundaţie puteţi
obţine accesînd site-ul: http://www.arsindustrialis.org.
2. Op. cit., pp. 47-48.
3. Cititorul interesat poate găsi o
distincţie între democraţie şi populism în raport cu
dezbaterea publică în Sociologia populismului de Guy Hermet,
Editura Artemis, Bucureşti, 2007, trad. Dan Burcea, p. 9:
„Democraţii concep democraţia ca pe o formă bună de guvernare
bazîndu-se pe modul de deliberare transparentă sau presupusă
ca atare, ce trebuie să conducă la decizii dictate de raţiunea
însăşi, dacă emoţia s-ar putea cumva strecura în
prezentarea lucrurilor. În schimb, populiştii o văd mai puţin
ca pe o practică instituţională şi ca pe o cultură a
responsabilităţii politice şi mai mult ca pe o relaţie afectivă
de identificare reciprocă între guvernaţi şi guvernanţi“.
4. Idem, pp. 85-86.
5. Idem, p. 13.
6. Idem, p. 49.
7. Idem, p. 50.
8. Transindividuation: Dicţionarul
Littré îl defineşte ca pe ansamblul calităţilor
particulare care constituie un individ, în opoziţie cu specia.
9. Idem, p. 78.
10. Idem, p. 50.
11. Idem, p. 52.
12. Idem, p. 98.
13. Bernard Stiegler numeşte misère
symbolique pierderea individuării care rezultă din pierderea
participării şi a producerii de simboluri, acestea din urmă
desemnînd atît fructele vieţii intelective (concepte,
idei, teoreme etc.), cît şi pe cele ale vieţii sensibile
(arta, know-how-ul, moravurile etc.).
––––––––––––
Dan BURCEA locuieşte la Paris şi este
membru al Asociaţiei Traducătorilor Literari din Franţa. A făcut
traduceri din franceză în română (printre ele:
Identitate şi conştiinţă europeană în secolul al XX-lea,
sub direcţia lui René Girault, Editura Curtea Veche, 2004;
Toma de Aquino de Michel de Paillerets, Editura Sapientia, 2007) şi
a publicat recenzii de carte franceză în Convorbiri literare.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters