OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Îmi permit, deci, să vă rog nu să luaţi cunoştinţă de această apariţie, ci să faceţi ce vă stă în putere, ca români, ca despre ea să afle cît mai mulţi oameni“. Ilustrăm aceste pagini cu cîteva fotografii din anii ’40, apărute la finalul volumului editat de Curtea Veche, preluate din fototeca Arhivei Naţionale a Republicii Moldova.

Larisa Turea s-a născut pe 29 februarie 1952, la Călineştii Făleştilor, pe malul Prutului, într-o familie de învăţători. Absolventă a Universităţii de Stat din Chişinău, Secţia jurnalism (1974). Stagii în Franţa şi SUA. Este jurnalistă, critic de artă, membră a Uniunii Scriitorilor din Moldova, preşedinta secţiei moldoveneşti a Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru, secretar literar al Teatrului Naţional „Mihai Eminescu“; colaborator al publicaţiilor Timpul, Contrafort, Sud-Est cultural; fondator şi redactor-şef al Gazetei Teatrului Naţional.

Cînd aţi aflat, prima oară, de foametea din Republica Moldova?

Cuvîntul „foamete“ era absolut interzis în spaţiul public – am auzit cîte ceva din discuţiile şoptite ale rudelor şi mai ales în casa bunicilor, într-un sat de răzeşi de pe malul Prutului. De fapt, istoria e mai lungă – copilăria mi-a fost bîntuită de silueta unei femei slabe, gîrbovite, care, pe atunci, mi se părea bătrînă ca munţii. Mă urmărea mereu, îmi ieşea în cale, încerca să mă îmbrăţişeze, să-mi strecoare în palmă bomboane şi dulciuri. Nimeni nu voia să-mi spună cine este – abia pe la 7 ani, cînd am mers la şcoală, mi s-a spus că această necăjită făptură, îşi mîncase, pe timpul foametei, unicul copil: o fetiţă de vreun anişor. Părinţii mei, profesori, transferaţi necontenit din sat în sat, ca nomazii – ca să nu prindă rădăcini –, căutînd o dădacă pentru mine, care aveam pe atunci, eram deja în anii ’50, doar cîteva luni, i-au acceptat serviciile. Bineînţeles că cineva le-a spus curînd toată povestea şi… am rămas fără dădacă, însă, în răstimpul în care mă avusese în grijă, se ataşase oarecum de mine… La un moment dat, a dispărut, nu s-a mai auzit nimic de dînsa, i s-au pierdut şi urma, şi numele; totuşi, maică-mea a întrebat-o cum s-a întîmplat şi femeia i-a mărturisit că, atunci cînd a fiert-o şi a mîncat-o (ce grozăvie!), fetiţa era deja moartă. Oscioarele, în cutia pantofilor ei de mireasă, le-a îngropat în curtea bisericii.

Cît aţi fost elevă şi studentă, vi s-a vorbit vreodată la şcoală despre foametea care a bîntuit Moldova?

Cînd v-aţi hotărît să scrieţi această carte?

Prin anii ’80 mi-am dat seama că dispar supravieţuitorii, iar documentele de arhivă, cîte se vor mai păstra (dacă se vor păstra) vor ajunge literă moartă. Eram angajată la revista Moldova (o revistă ilustrată cu o echipă formidabilă – tirajul atingea, prin 1985-1987, 100.000 de exemplare!), în deplasările pe teren îmi notam, aparte, şi mărturii despre foamete. Însă nu puteam publica nimic, nici chiar aluziv, pînă prin 1987.

Cît a durat foametea şi de ce a fost provocată?

Cum v-aţi ales personajele din carte?

„Gata, nu mai pot, caută-ţi altă dactilografă“

Cît de dispuşi erau ţăranii moldoveni să vorbească despre foamete? Cît au durat înregistrările pentru carte? Cine v-a ajutat?

Numărul victimelor se estimează la peste 250.000

Unul dintre personaje povesteşte: „Noi aveam în sat un upolnomocennîi fără o mînă (invalid de război) şi umbla cu pistolul prin sat, dar era atît de rău, cîinos la inimă, încît nu-l primeau nicăieri în gazdă, şi el trăia în fosta casă a popii, unde atunci se afla sovietul sătesc. Fiind atît de rău, pe toţi îi controla, umbla prin poduri, prin şoproane, prin grădini, era ca un cîine-lup, un dulău buimac, care umblă pe la toţi şi seara, şi noaptea, fără nici o piedică“. De unde apăruseră aceşti „controlori“? Erau sprijiniţi de comunişti sau făceau şi exces de zel ca să impresioneze puterea instalată în Republica Socialistă Sovietică Moldovenească?

Cum scăpau oamenii de foamete? Ce mîncau?

Toată Basarabia era o cetate asediată – oamenilor li s-au măturat podurile, toate rezervele au fost rechiziţionate ca „impozit agricol“, „livrări obligatorii către stat“. Cei mai tineri îşi luau lumea în cap, plecau după hrană în Ucraina, cu mari riscuri, pe acoperişurile vagoanelor de tren. Mîncau tot ce se putea înghiţi: ierburi, coajă de copac, seminţe de struguri, miez de cocean (ciocălău), ghindă, vrăbii şi ciori, cîini şi pisici. Vietăţile din curtea omului dispăruseră pe capete, în sate domnea o linişte nefirească, de mormînt.

La cît se ridică numărul deceselor din cauza foametei?

Ce se întîmpla cu oamenii morţi din cauza înfometării? Aveau dreptul să fie îngropaţi, se dădeau pomeni, se ţinea vreo slujbă, aveai dreptul să-i plîngi? Sau dispăreau în morminte improvizate, ca şi cînd n-ar fi fost?

Rudele, de aveau te miri ce, organizau pomeni – sînt cîteva exemple în carte, însă marea majoritate mureau pe drumuri, erau îngropaţi în gropi comune, fără cruce, preoţii nu reuşeau să facă slujbe, biserica era şi ea proscrisă… Mulţi dintre ei nici pînă astăzi nu se ştie unde au dispărut…

Exista vreo formă de protest, de rezistenţă, de împotrivire?

Aţi publicat o serie de documente. De unde le-aţi obţinut, cît de greu v-a fost să intraţi în posesia lor?

Am lucrat mai mulţi ani în Arhivele de Stat, unde bineînţeles că nu există fonduri aparte referitoare la subiect, am cercetat diferite alte fonduri pentru a culege, din fărîme, documentele necesare. Încă dinainte de 1989 am avut complicitatea unei foste eleve a părinţilor mei, Paşa Onofraş, şefă de secţie la Arhiva Centrală de Stat, care ne-a ajutat enorm.

Aţi publicat un document „cu privire la stările de spirit antisovietice ostile în mediul intelectualităţii din Chişinău“. În document se prezintă o informare despre diverse persoane din Chişinău care nu mai suportau teroarea. Care a fost soarta lor? Au fost pedepsiţi?

Foarte aspru.

Ce se ştie astăzi despre foamete în Republica Moldova? Ce se scrie despre foamete în manualele după care se predă istoria în Moldova?

Nu se ştie atît cît s-ar cuveni. În manualele de liceu, tragedia e conţinută în cîteva rînduri. La nivel de stat, guvernarea comunistă nu recunoaşte, nici pînă astăzi, foametea ca fenomen social.

Există vreun personaj din carte pe care l-aţi îndrăgit cel mai mult?

De ce aţi publicat volumul în România, şi nu în Republica Moldova?

Volumul apărut la Bucureşti Îl continuă pe cel editat la Chişinău, în 1991. Atunci, tirajul de 2.000 de exemplare s-a epuizat în cîteva zile. Cercetarea mea era Însă incompletă. La volumul care apare la Curtea Veche am lucrat Încă 15 ani. De fapt, În anii din urmă, am căutat supravieţuitori ai foametei, i-am Înregistrat, fiind convinsă că aceştia trebuie ştiuţi atÎt În Romånia, cÎt şi În Republica Moldova. Subiectul cred că ar trebui să se bucure de un mare interes În Romånia.

Intenţionaţi o lansare sau o dezbatere pe marginea cărţii şi la Chişinău?

Neapărat! Nu doar una – problema e că nu ştiu cîte exemplare au şansa să ajungă în Republica Moldova: bibliotecile publice nu dispun de fonduri pentru achiziţia de carte locală, tipărită în Republica Moldova, pentru cele editate la Bucureşti nici vorbă nu poate fi..

Ce credeţi că mai înseamnă astăzi, pentru tinerii din Republica Moldova şi din România, faptele petrecute în anii ’40?

Dacă ar fi să alegeţi un motto pentru întreaga carte, care ar fi acela?

Pîinea cea de-a pururi, ajunsă fetiş, obiect de cult şi de manipulare...

Ce frază inclusă în carte vă urmăreşte, vă apasă, vă revine mereu în memorie?

Versul popular pe care l-a moştenit un copil de 5 ani de la părintele său, mort de foame: „Cîntă-mi, cuce, numai mie, că la vară cine ştie – de mai sînt, de nu mai sînt, de mă fac negru pămînt“. Atîta am şi eu de la tata – zice omul – un cîntec. Unii n-au nici asta!