OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

În Nimicul de temut, îl vedem pe Julian Barnes traversîndu-şi lucid viaţa, de mînă cu moartea, căreia îi dă ocol, o mîngîie, i se încredinţează sau o ia la întrebări. Trăieşte, citeşte şi scrie însoţit permanent de simţul morţii, care – afirmă la un moment dat, cu ironie amară – e ca simţul umorului. Un simţ al morţii pe care, fie şi numai din superstiţie, cei mai mulţi dintre cei care îl au aleg să-l treacă sub tăcere, acceptîndu-i cu disimulată detaşare complicitatea împovărătoare. Dar Barnes are puterea de a-i desface mecanismul în mii de piese, pune întrebări şi dă răspunsuri, notează gînduri şi senzaţii, greu de asumat, greu de mărturisit, cum se întîmplă şi în această însemnare legată de moartea mamei lui: „I-am atins obrazul de mai multe ori, la pompele funebre, apoi am sărutat-o pe frunte, acolo unde începea părul. Era atît de rece pentru că stătuse la congelator sau pentru că aşa sînt cei morţi, în mod firesc? Nu, nu arăta îngrozitor. Fardul nu fusese exagerat pe nici o părticică din ea, şi ar fi fost încîntată să constate cît de plauzibil fusese coafată. [...] Dorinţa de a o contempla venea, recunosc, mai mult din curiozitate scriitoricească, decît din sentimente filiale; dar trebuia să-mi iau rămas-bun, indiferent cît de veche era enervarea pe care mi-o provoca“. Şi mărturiseşte toate acestea lăsînd senzaţia că spune o poveste. O poveste tragică, în care se strecoară însă doze discrete şi decente de ironie şi umor, care diminuează perspectiva, altfel, strivitoare a morţii.

 

Se pare că, de-a lungul întregii sale vieţi, Barnes şi-a adunat, vrînd-nevrînd, material pentru această carte, iar sinceritatea paginilor transformă lectura într-o trăire empatică, cititorul aflîndu-se în ipostaza de a desface fire strîns legate în propriul ghem al temerilor, obsesiilor, laşităţilor şi al întrebărilor legate de moarte, confruntate, toate, cu nevoia înnăscută de a impune controlul. Pentru cum este să trăieşti simţind permanent răsuflarea morţii în ceafă, perfect conştient că, de fapt, viaţa este un cerc al morţii, stau mărturie rîndurile din această carte a lui Julian Barnes. Paginile adună o serie de întrebări care îşi primesc răspunsul, altele îşi prelungesc ecoul şi, pe nesimţite, se strecoară sub propria-ţi piele. Te temi mai mult sau mai puţin de moarte atunci cînd crezi în Dumnezeu? Conştiinţa morţii are legătură cu scrisul? Eul artistic îngreunează moartea? A scrie despre moarte este un antrenament pentru a muri? Te stimulează sau te deprimă? Cum arată cea mai rea variantă a morţii? Dar cea mai fericită? Ai prefera sau nu să ştii că ţi se apropie sfîrşitul? Ai prefera sau nu să fii pe deplin conştient? Preferi sau nu să-ţi fie teamă de moarte? Ce muzică ai vrea să se asculte la propria-ţi moarte? Cît de în serios trebuie luată viaţa? Să priveşti sau nu în groapă? Cine ne poate învăţa să murim?

 

În timpul studiilor universitare, vede pentru prima dată un trup mort, de care nu are curaj să se apropie: „dar eu m-am mulţumit să mă uit prin geamul uşilor duble, spunîndu-mi că dau dovadă de tact; deşi, după toate probabilităţile, era vorba doar de frică“. Episoade aparent nesemnificative ale vieţii tind a fi pîndite tot prin vizorul strîmt al morţii: pe aeroportul din Atena, urmăreşte cum „mii şi mii de pasageri nu mor“.

 

Manifestările morţii pe care le descrie Barnes sînt diverse, şi la toate ne face părtaşi cu aerul că ne spune poveşti, care-şi uită uneori obiectul. Impresia aceasta este creată şi graţie măiestriei lui Barnes de a împleti registrele, de a trece într-o manieră mereu reînnoită de la un nivel de percepţie la altul, de la concretul existenţial la cel livresc, de la lugubru la amuzament, făcînd haz de necaz. Bolile şi moartea părinţilor revin insistent în carte, impresiile pe care acestea i le pricinuiesc autorului adăugîndu-se la cele desprinse din cărţile, vieţile sau morţile scriitorilor, filozofilor sau artiştilor săi preferaţi: Jules Renard, Sir Thomas Brown, Larkin, Arthur Koestler, Somerset Maugham, Alfonse Daudet, Flaubert, Montaigne, Miller, Freud, Nabokov, Gogol, Ravel, Stravinski, Hegel, Stendhal, Goethe, Turgheniev, Rahmaninov. Despre toţi, Barnes ne spune poveşti incitante, pline de relief şi de expresivitate. Cititorul ajunge aproape să uite supradimensiunea tragică a acestora, căci, deşi aflăm împrejurările în care au murit, care le-au fost ultimele cuvinte, ce stă scris pe pietrele lor de mormînt, în prim-plan trece accentul de relaxare, Barnes părînd a se simţi confortabil în compania (ne)temutului său partener. Partener ce, tocmai în anul publicării acestui volum, îi răpea soţia, căreia îi era şi dedicată cartea.