OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

O suta de pagini a dedicat recent Magazine littéraire (hors série, n° 11, mars-avril 2007)
unui subiect evergreen cum e literatura eului.

Dosarul substantial, intitulat Les écritures du Moi, e o radiografie ampla a literaturii subiective de la Sf. Augustin la Hervé Guibert, trecind si prin autori care par sa nu aiba nimic de-a face cu subiectul, cum sint Flaubert (va amintiti acel „Adieu et pour toujours au personnel, a l’intime, au relatif“?) sau Thomas Mann. Si generic ne situam in plin maraton pe teritoriul celor care aleg sa spuna „eu“, fara teama ca vor fi acuzati de lipsa de imaginatie: jurnal, memorii, roman autobiografic, autobiografie, autofictiune. in fond, optiunea de a scrie la persoana I nu e una comoda, lasa sau tranzitorie catre acea impersonalitate atit de dorita de „valul“ realist al secolului al XIX-lea. E o optiune ontologica, mai curind, raspunzind unei nevoi (sau antinevoi) structurale.

Avantajul unui astfel de demers – acela de a aduna la un loc eseuri, profesionist si pertinent scrise de specialisti (textele sint sortate pe autori, cu exceptia celor dedicate autofictiunii, autobiografiilor „feminine“ si a interviurilor) – e ca ofera o imagine coerenta asupra unui subiect el insusi nu prea coerent, supus contestarilor permanente, pasibil inca de „indexare“ la capitolul literatura minora. Consistentul numar e de trecut in bibliografii, inclusiv academice, pentru ca nivelul comentariilor – dublate de trimiteri bio-bibliografice suplimentare pentru fiecare articol in parte – depaseste cadrul si nivelul jurnalistic, migrind spre specificul revistelor de specialitate (prin lectura amanuntita, aplicata, parind sa nu lase nimic nespus, nebifat). ii veti gasi aici, comentati de-a fir a par, in ipostazele lor „subiective“, pe Rousseau, Montaigne, Gide, Julien Green, Simone de Beauvoir, Michel Leiris – repere confirmate in literatura de gen –, dar si pe Chateaubriand, Musset, Stendhal, Flaubert, Gombrowicz, George Sand, Thomas Mann, Tolstoi, Fitzgerald, Virginia Woolf, Thomas Bernhardt. Toti par a fi legati – intr-un fel sau altul – de acest cuvint, pervers si esential deopotriva: „eu“.

Palinodii à la Philippe Lejeune
Pe post de intro al unei „dezbateri“ (in fond, aceasta e intentia dosarului) pe marginea genurilor subiective, Michel Delon ii ia un interviu amplu, serios si incitant lui Philippe Lejeune, acest Burebista al specialistilor in autobiografie, care a pacatuit adesea printr-o rigoare exagerata acolo unde era nevoie (si) de un nas fin.

Deloc depasit de situatie, in ciuda virstei inaintate, Lejeune pare incredibil de vivace, de inspirat si de gata sa explice acum, dupa mai bine de „douazeci de ani“ (de la aparitia Pactului autobiografic), cum e cu autobiografia si cu genurile conexe. Se declara de la bun inceput, cu destula modestie, intr-o coaja de butada, „nu un universitar specialist in autobiografie, ci mai degraba un autobiograf specializat in Universitate“. Spiritul sintetic nu-l insala niciodata: „Ceea ce ma frapeaza e ca autobiografia a fost adesea, pina in secolul al XX-lea, dispretuita de oamenii care faceau recomandari literare. s…t Azi ea este inca exclusa din literatura de marile spirite care cred ca e imposibil sa tii, in acelasi timp, un discurs de adevar si unul de frumusete. Din fericire, lucrurile s-au schimbat in secolul al XX-lea, cind autobiografia a devenit, cel putin la anumiti scriitori, o practica de avangarda, un domeniu in care exista lucruri noi de descoperit, forme noi de inventat“. Pentru cineva care nu dadea nici o sansa de a respira fara aparate unei specii hibride intre autobiografie si fictiune – dar ea a aparut in ciuda acestei indoieli si traieste bine-mersi sub numele de autofictiune – o atitudine atit de toleranta nu poate fi decit un semn imbucurator.

Nu numai ca gindirea sa a capatat nuante importante, dar interesul pentru autobiografie s-a actualizat intr-o pasiune pentru jurnalele on-line si alte „reprezentari ale sinelui“ (in pictura, media, benzi desenate). E incredibila tenacitatea lui, alaturi de constiinta clara ca alti teoreticieni ai genului vin in galop din urma, comentind cazurile „extreme“, cum sint Christine Angot sau Virginie Despentes (ultima din familia de confesoare porn „Millet&co“). Despre autofictiune, numai de bine: „Ne indepartam de credulitatea autobiografica pentru a-i propune jocuri. E ceea ce Serge Doubrovsky a botezat, cu un frumos cuvint-valiza: autofictiune. Acest cuvint inventat de el, intr-un sens limitat si precis apropo de romanul sau Fils, in 1977, a fost ulterior reluat intr-un sens mult mai vag si mai general de catre toti autorii care exploreaza cu voluptate acest spatiu intermediar. Nimeni n-a luat definitia in litera ei si cuvintul desemneaza acum orice spatiu intre o autobiografie care nu vrea sa se declare astfel si o fictiune care nu vrea sa se detaseze de autorul ei. Scriitorilor le e frica de cuvintul autobiografie, e ca si cum le-ai zice ca nu sint artisti“.

Autofictiune avant toutes choses
De ce? Nu pentru ca restul genurilor personale, mai tinere si mai cimentate in „mentalul“ critic, n-ar merita discutate. Sau pentru ca autorii comentati s-ar fi clasicizat, nemaipretindu-se la relecturi, de data aceasta din unghiuri „personale“. Daca luam, de pilda, doar cazul lui Hervé Guibert, diarist cvasisadic al bolii, al experientelor liminale, al chestionarii identitatii sexuale, ajuns celebru abia dupa moartea sa prematura, prin Le Mausolée des amants (Éditions Gallimard, 2001) – ciclu de „caiete intime“ pe care autorul alege sa le numeasca „romane“ –, vedem ca o parte dintre autorii disecati pe indelete in acest grupaj sint departe de a fi redusi la postura de statui. Si chiar in cazul celor care se clatina sub aura mitica, avem parte de surprize: „Coerent cu principiile sale devreme afirmate, Flaubert n-are vina autobiografica. isi face din tacerea asupra propriei vieti un dat aprioric in relatia cu publicul sau, care nu trebuie sa vada sau sa stie nimic despre autor, in asa fel incit este aproape singurul scriitor din secolul al XIX-lea care interzice publicarea fotografiei sale. S-a amuzat chiar sa-si inventeze o «autobiografie extraordinara», probabil primul exemplu de autofictiune“.
Genul relativ nou desemnat global si, cumva inform, prin termenul de „autofictiune“ merita un plus de interes mai ales pentru ca reprezinta manifestarea autobiografismului in epoca postmoderna si are motivatii ideologice mai precis conturate decit restul speciilor compuse cu prefixul „auto“ (in sensul ca apare pe un fundal de epuizare culturala si de mutatii severe in sensibilitatea publicului, venind numai aparent in intimpinarea unei nevoi „contemporane“ de dialog, de empatie).

Despre acest subiect, interesant mai ales pentru ca are aderenta (mare!) si pe scena literara autohtona, scrie un eseu Claude Arnaud, recent distins cu Prix Femina pentru volumul Qui dit je en nous? Une histoire subjective de l’identité (Éditions Grasset, 2006). Eseistul porneste de la premisa ca genul autofictional e de pus in legatura cu „redescoperirea placerii de a povesti, fara reguli sau constringeri“, placere amortita de practica Noului Roman. Urmeaza o analiza punctuala pe cazuri notorii de autofictionari, de la Christophe Donner si Marc Weitzmann la Annie Ernaux, Camille Laurens si Christine Angot. Observatiile sint clare si bine argumentate: „ca si Rousseau, autofictionarul se angajeaza implicit sa spuna tot adevarul despre sine, oricare ar fi consecintele asupra celor apropiati – asa cum facem pe divan –, pina in punctul in care cititorul se regaseste in aceasta oglinda sau cedeaza in fata fortei «meduzice» a acestei exhibitii“. Nucleul tare al genului e dat de ambiguitatea intre „adevarat“ si „fals“ (unde, chiar „sensul“ acestor doua calificative e de chestionat in plina postmodernitate): „acest joc intre adevarat si fals este, fara indoiala, elementul cel mai interesant pe care-l aduce genul: da seama cu stralucire de statutul, de fiecare data mai nesigur, al unei realitati «produse», in timp real si fara remuscari, de milioane de ecrane cu obiectiv deformant“.

Arnaud vorbeste chiar de „o vinzare publica a intimitatii“, avansind ipoteza ca aceasta literatura a „micului secret“ (Deleuze) e specific franceza, „un simptom al unei maladii nationale“: „asa cum aceasta tara sufera ca nu mai e in centrul lumii, raminind totusi astfel, in mod disperat, in propriii sai ochi, autofictionarul(a) se vede ca centrul unui univers pe care nu ajunge sa-l stapineasca decit printr-un surplus de agresivitate sau paranoia – o intoarcere spre sine insusi care incurajeaza rumegarea de ierburi amare“. Autorul de autofictiuni – conchide Arnaud – nu face altceva decit sa canibalizeze personaje reale cu unicul scop de a-si crea un simulacru de realitate in interiorul unui discurs situat intr-un fel de hiperprezent, singurul timp posibil in acest gen de literatura (in acest „detaliu“ rezida una din deosebirile fata de genul autobiografic traditional, asa incit ne plasam, indubitabil, in paradigma postmoderna: fara trecut, fara memorie, deci si fara istorie). De unde o oarecare „fragilitate“ a genului (stilistica asortata, plus o constructie laxa, mimind adesea „dicteul“ psihanalitic), dar si a eului narator, care poate fi acuzat lejer de nihilism, dezangajare, narcisism.

Am blog. Deci nu sint singur
Un caz particular al autofictiunii il constituie asa-numitele blog-uri literare, jurnale on-line scrise la doua miini cu cititorii (in sensul ca presupun un dialog real intre cele doua instante, pina acum cuplate doar simbolic), despre care scrie in acest grupaj Lucie Geffroy. Blog-ul – observa ea – „poate parea un fel de avatar al saloanelor literare din secolul al XVIII-lea“. Numit si „jurnal extim“ (opus, evident, jurnalului intim) sau „jurnal deschis catre lume“, blog-ul, departe de a ameninta cartea, mareste considerabil posibilitatea de difuzare a unui text. Blog-urile de autor au inceput sa patrunda si la noi, variind aproape fara exceptie intre discursul personal-autofictional (v. Elena Vladareanu, Madalina Cocea, chiar luciat) si cel „profesional“ (blog-urile de jurnalisti – dintre care, marturisesc, am retinut doar vreo doua, pe cel al lui Tolontan si pe cel al lui Razvan Tupa – sau chiar de critici literari!). Totusi, n-am gasit inca nici un blog nemaipomenit pe care sa mor de nerabdare sa-l citesc, asa cum odinioara lumea astepta, cu sufletul la gura, sa citeasca cea mai recenta cronica a lui Manolescu. Nu va pripiti, comparatia vizeaza doar tensiunea implicata in lectura. Altfel, am citit pe alte meleaguri blog-uri destepte, cu idei si cu o picatura de autofictiune atit cit sa nu ne vina inapoi pe git (v. blog-ul eseistului si jurnalistului francez Pierre Assoulini, gazduit de site-ul Le monde).

De ce scriem despre noi si de ce continuam sa fim fascinati de literatura cu tenta autobiografica? De unde aceasta nevoie, egala, de a ne confesa si de a asculta confesiunile altora? Blog-urile, forumurile, reality-show-urile, vedetele de carton si biografiile lor falsificate, literatura usoara mimind autenticitatea, tot acest bilci mediatic care vinde sinceritate – iata citeva ipostaze ale autofictiunii care ar trebui sa ne faca sa intelegem ca nu e vorba aici doar de un gen slab, imperfect, facil, ci de o noua „religie“ a simulacrelor si a nesinceritatii, de fapt. Nu o chestiune identitara sau de mentalitate (desi e adevarat ca fenomenul e mult mai difuz in spatiul anglo-saxon), nici macar una de istorie recenta, ci – ne arata numarul tematic din Magazine littéraire – o problema care exista de un secol jumatate, dar care s-a acutizat recent. Un fel de a opta maladie a spiritului.