În ansamblu
privind lucrurile, regăsim mereu un raport evident sau subiacent, dialogic şi
uneori chiar polemic, între reflecţie şi spontaneitate, între distanţă şi intimitate,
între luciditate şi sensibilitate, între clasicism şi romantism, respectiv
între neoclasicism şi modernism.
Mi s-ar fi părut
posibil să reunesc aceste dualităţi sub egida uneia singure, formulate în plin
secol al 17-lea, de către Pascal, care disocia, cum ştim, între „esprit de
géometrie“ şi „esprit de finesse“. Una dintre distincţiile fondatoare pentru
cultura franceză modernă.
Pascal înţelegea
prin „spirit de geometrie“ chiar spiritul geometriei ca disciplină ştiinţifică
riguroasă, presupunînd un acces dificil, cîştigat printr-o competenţă
specifică, la principii clare, „palpabile“, indiscutabile, „departe de
folosinţa comună“; dimpotrivă, „spiritul de fineţe“ implică principii ce intră
în folosinţa comună, pentru care nu e nevoie de o competenţă specială, căci
trebuie să ai „vederea bună“ şi, mai mult, „să simţi mai degrabă decît să
vezi“. Schimbarea de regim e evidentă: trecem de la unitate, coerenţă şi
stabilitate abstractă la instabilitate infinitezimală şi multiplicitate
dinamică. E vorba de „lucruri atît de delicate şi de numeroase încît e nevoie
de un simţ delicat şi net pentru a le simţi...“, lucruri pe care, numai cu
nesfîrşită greutate, i-ai putea face să le simtă pe cei care nu le simt de la
sine, lucruri care, „cel mai adesea, nu se pot demonstra ordonat, ca în
geometrie“. Fineţea este, prin urmare, ceva principial accesibil, dar
dependent, totuşi, de percepţia fiecăruia, prin urmare, discutabil; fineţea nu
e atît a vederii, cît a sensibilităţii în genere, a celorlalte simţuri, mai
exact, a unui al şaselea simţ care le activează pe toate celelalte.
Geometrii, „care
nu sînt fini“, nu văd „ce se află în faţa lor“ şi, „obişnuiţi cu principiile
nete şi grosolane ale geometriei, se pierd în lucrurile de fineţe, acolo unde
principiile nu se lasă manevrate în acest fel“. Pe de altă parte, cei fini,
„care nu sînt decît fini“, nu au răbdarea să coboare pînă la „principiile prime
ale lucrurilor speculative“, „ei văd lucrul dintr-o privire şi nu prin
progresul raţionamentului“. Aşadar, pe de o parte, elaborare, mediere,
meditaţie asupra principiilor, pe de altă parte, spontaneitate, directeţe,
confruntare cu multitudinea principiilor, nu cu principiile înseşi.
Pascal nu
stabileşte o ierarhie între cele două tipuri spirituale, nu le consideră pe
unul superior celuilalt şi nici nu respinge posibilitatea combinării lor,
dimpotrivă, am putea crede că o doreşte, deşi o consideră mai degrabă o
raritate. Sigur este că amîndouă se opun, în concepţia lui, spiritelor false,
iar riscul de a cădea în fals apare odată cu inadecvarea de a trata „în chip
geometric lucrurile fine“ şi viceversa.
Mai departe,
spiritul de fineţe este asimilat cu „spiritul de justeţe“ în măsura în care
încearcă să pătrundă „consecinţele principiilor“. Am putea, oare, presupune că
spiritul de geometrie este cel ce vizează cauza principiilor? Oricum, în
reprezentarea lui Pascal, „fineţea e partea judecăţii, geometria e partea
spiritului“. Iar judecata este „cea căreia îi aparţine sentimentul, aşa cum
ştiinţele aparţin spiritului“. De reţinut pentru discuţia noastră îndeosebi
relaţia de înglobare fineţe-sentiment-judecată.
*
Disocierea
pascaliană a avut o lungă posteritate în decursul căreia sensurile iniţiale au
suferit anamorfoze mai cu seamă prin extrapolare. Dacă e să reducem
transpoziţia numai la cîmpul criticii literare, atunci va trebui, desigur, să
dăm mai întîi un sens metaforic „geometriei“ şi să nuanţăm în continuare
„fineţea“. Opoziţia între „geometrie“ şi „fineţe“ ar fi aceea între raţionament
şi sentiment, între o propensiune asociativă şi una diferenţiatoare, între o
voinţă totalizantă şi abstractizantă şi atenţia faţă de unicitate, între o
confruntare cu reductibilul şi o alta cu ireductibilul.
Putem vorbi, prin
urmare, de o „geometrie“ a ideilor, doctrinară, programatică, şi de o „fineţe“
a aplicării la obiect, analitică, sensibilă, de un contur ideologic şi de un
rafinament stilistic, de îndrăzneală speculativă şi de subtilitate sugestivă.
Totuşi, opziţia
geometrie-fineţe nu e atît de radicală pe cît riscă să pară, căci, printre altele,
ea nu se confundă cu opoziţia între impersonal şi personal, după cum include în
ambele componente capacitatea imaginativă. Există o personalitate şi o
imaginaţie a ideilor, a „geometriei“, nu numai a „fineţii“. De altfel, unde e
„geometria“ şi unde e „fineţea“ într-un text critic? Aceste calităţi pot fi
găsite mai rar acolo unde ne-am aştepta să fie şi, nu o dată, exact în partea
opusă. Pînă la urmă, criteriul hotărîtor rămîne tot adecvarea, adică
inteligenţa talentului critic.
Spiritul de
geometrie şi spiritul de fineţe nu sînt neapărat incompatibile. Încercarea de
identificare cu un autor şi de reconstruire a traiectului sau a proiectului său
creator cere nu doar fineţe, dar şi „geometrie“; după cum situarea şi
interpretarea unei teorii, a unei concepţii de viaţă, presupun, la rîndul lor,
multă fineţe, nu numai „geometrie“. Spiritul de fineţe şi cel de geometrie nu
reprezintă valori în sine, ele sînt valorizate întotdeauna în contexte date.
(în volumulGeometrie şi fineţe, Editura Institutului
Cultural Român, Bucureşti, 2004, pp. 6-9)
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters