OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

 

Orice amator de psihologie ştie că Robert J. Sternberg este autorul unei teorii a inteligenţei foarte respectate în mediile academice. Pe deasupra, este şi un om ager, ce reuşeşte să facă scufundări pînă şi într-o băltoacă. Nu de mult, a publicat o carte care previne asupra unui paradox al condiţiei umane: Cum se face că persoanele inteligente pot fi atît de proaste? Este uşor să ilustrezi cu exemple realitatea fenomenului. Voi începe chiar cu mine. Întotdeauna am obţinut rezultate bune la testele de inteligenţă la care am fost supus şi, în ciuda acestui fapt, telecomanda televizorului meu este stricată de cinci ani, ceea ce face ca pornirea aparatului să fie o povară care mă irită şi mă face să pierd timp. Orice ar spune testele, comportamentul meu este absolut prostesc.

 

Diane F. Halpern, una dintre colaboratoarele lui Sternberg la scrierea cărţii, dă ca exemplu de prostie legătura lui Clinton cu o bursieră. Fostul preşedinte al Statelor Unite îmi pare un tip foarte inteligent. De ce a făcut atunci ceva atît de prostesc? Răspunsul „din pasiune“ oferă o explicaţie prea puţin interesantă. Clinton însuşi şi-a analizat mai bine gestul după ceva vreme. „Am făcut-o pentru că puteam“, a spus, mai degrabă surprins decît arogant. Era acolo, era simplu, nu trebuia decît să se lase în voia lucrurilor, să alunece lin pe un topogan aproape ireal, fapt care nu putea avea urmări. Deseori cel mai puternic nu prea ştie ce face, pentru că lucrurile sau persoanele îi opun o rezistenţă redusă. Căderea în această inconştienţă toxică este adevăratul eşec al inteligenţei – unul chiar foarte periculos. „Este minunat să ai forţa unui uriaş – scria Shakespeare –, dar este groaznic să o foloseşti ca un gigant.“

 

Dacă vrem să fim fideli realităţii, trebuie să recunoaştem că inteligenţa noastră are două niveluri duplex. Una este capacitatea intelectuală – parterul – şi alta, modul în care utilizăm această capacitate – etajul. O persoană foarte inteligentă îşi poate folosi inteligenţa într-un mod prostesc. Aceasta este esenţa eşecului, marele paradox al inteligenţei, care, ca toate paradoxurile, produce un soi de ameţeală. Discrepanţa dintre „a fi“ inteligent şi „a se comporta“ inteligent ne arată că între cele două niveluri există un hiatus în care acţionează un cîmp de forţe descris de regulă greşit, şi faptul acesta implică un cîmp de cercetare interesant.

 

fragment din Inteligenţa eşuată.

Teoria şi practica prostiei

Traducere de Cristina Sava şi Rafael Pisot

Editura Polirom, Iaşi, 2006, pp. 15-17