OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Termenul de intelectual a apărut în Franţa pe vremea afacerii Dreyfus şi există motive întemeiate să nu începem istoria intelectualităţii înainte de începutul secolului nostru. Însă şi în acest caz trebuie să recunoaştem că problema există independent de cuvîntul potrivit pentru a o defini. Aşa se face că eu văd intelectualul ca pe un melancolic constituţional, care îşi lasă deschisă o cale de scăpare către utopie. Robert Burton, autorul, în secolul al XVII-lea, al unei Anatomy of Melancholy, a precedat-o de o utopie, spre a-şi alunga melancolia, iar Campanella, căruia în timpul lungii sale detenţii i s-a permis să-şi pună pe hîrtie preaplinul gîndurilor, a devenit intelectual – de nu fusese cumva dinainte, deja – în calitate de autor al operei Civitas soli, la fel ca ducele de La Rochefoucauld, care, după eşecul ultimei mari revolte a nobilimii franceze, Fronda, a devenit autor fără voia lui şi, în Maximele sale, a luptat cu pana în locul spadei. Toţi aceştia sînt intelectuali ante litteram, aparţinînd „clasei cîrtitoare“, membri ai acelei societăţi secrete sau „companii melancolice“ despre care vorbea scriitorul danez Jens Peter Jacobsen în secolul al XIX-lea. Existenţa lor fu marcată de o întreţesere aparte de melancolie şi utopie.

 

Intelectualul se plînge de lume, însă din această lamentaţie ia naştere o gîndire utopică ce creează o lume mai bună, alungînd, în acelaşi timp, melancolia. De aceea, melancolia a dispărut din utopii, ba mai mult chiar: în regatul Utopiei a fost introdusă o riguroasă interdicţie a melancoliei. O interdicţie similară se găseşte atît la Robert Burton, cît şi la Campanella, la Morus, ca şi în utopia negativă a lui George Orwell, 1984. Desigur că nu trebuie să ne surprindă faptul că Marinetti, care spunea despre el însuşi că îi datorează tatălui său puternica voinţă a „unui temperament sangvin şi dominator“, formulează explicit în manifestul din 1920, Che cos’è il futurismo. Nozioni elementari (Ce este futurismul. Noţiuni elementare), redactat împreună cu Emilio Settimelli şi Mario Carli, ideea potrivit căreia în viaţă este futurist „cel care acţionează jucîndu-se, întotdeauna cu privirea îndreptată spre viitor, fără remuşcări, fără pedanterie, fără falsă pudoare, fără misticism şi fără melancolie“.

 

Intelectualul, de fapt, nu trebuie să fie nici veşnic melancolic, nici prin forţa lucrurilor utopic. Cu toate acestea, existenţa lui pendulează între aceşti doi poli. El suferă din cauza lumii, deci imaginează una mai bună. Aici se află deja originea a ceea ce mai tîrziu Julien Benda va numi „la trahison des clercs“, trădarea intelectualilor. Pentru că interdicţia asupra melancoliei, decretată în regatul Utopiei, se transformă repede în obligaţia de a realiza fericirea socială sau, dacă întreprinderea se dovedeşte a fi imposibilă, atunci măcar aparenţa ei. Organiser la fortune, „a pregăti fericirea“, este mottoul utopiei lui Cabet, iar Revoluţia franceză ridică fericirea la rangul de ţel suprem al acţiunii statului. Această lege se întoarce însă împotriva ei înseşi în mod tragic, devenind interdicţie pentru individul supus statului de a-şi manifesta nefericirea personală. Astfel, Stalin voia să-i vadă pe ruşi fericiţi – şi vai de cel a cărui expresie a feţei nu respecta respectivul ordin; tot astfel, Goebbels voia să-i fericească pe germanii arieni.

 

Melancolie şi utopie – între aceşti doi poli se află strălucirea şi decăderea intelectualilor europeni. Şi cînd spun aceasta, mă gîndesc în mod special la artişti şi la scriitori. Însă există un grup de intelectuali, formaţi deopotrivă în perioada modernă şi mai ales în Renaştere, care se sustrage evident de la această alternativă: vorbesc despre oamenii de ştiinţă. Ştiinţa ar putea fi de-a dreptul deosebită de celelalte domenii ale activităţii intelectuale tocmai prin faptul că se situează dincolo de melancolie şi dincoace de utopie. Oamenii de ştiinţă nu disperă din cauza lumii, ci se străduiesc să o explice, ei nu gîndesc în termeni utopici, ci elaborează prognoze; activitatea lor nu e caracterizată nici de disperare şi nici de speranţă, ci de obiectivitate şi de o conştiinţă împăcată.