Autor: 
Categoria: 
Nu mai sînt polemici. Polemici literare, bineînţeles. Lungi, îndelungi discuţii, uneori durînd ani de zile, menite să puie faţă în faţă două armate de argumente potrivnice.
E adevărat că, în genere, publicul cel mare nu iubeşte polemicile. „Îmi place revista cutare «că nu e personală», că nu se preocupă decît de ale ei“ e, se ştie, gîndul cititorului român.
Îi place proza pomădată acestui cititor, versul lustruit cu briliantină şi cafeaua cu lapte. Îi plac numele rotunde şi suferă de stomac de cîte ori i se vorbeşte de ceva care nu aduce cu o căruţă cu patru roate sau de ceva care nu seamănă cu o gospodărie cu număr la poartă.
O polemică impune o mică sforţare.
Un argument trebuie urmărit uneori în desfăşurarea lui
întortocheată, prins alteori din zborul aluziei, savurat în
subînţeles. Cafeaua cu lapte se soarbe încetul cu
încetul, pe îndelete şi, cînd cititorul a ajuns la
sfîrşitul ei, constată că e din „viaţa reală“. Că ar
putea-o prepara el însuşi şi că, dacă n-o face, e pentru că
are alte ocupaţii mai importante.
E adevărat însă că polemicile nu se duc pentru distracţia celor mulţi, nu încetează de hatîrul unei cereri iscălite „mai mulţi abonaţi“. Polemica este o necesitate, pentru că ea este, de fapt, o manifestare vitală a literaturii. O idee se defineşte printr-o serie de delimitări. O delimitare presupune întotdeauna o negaţie. Viaţa este contrazicere şi luptă cu moartea.
Numai spiritele leşinate, parazitare
fug de evantaiul argumentelor potrivnice, numai eroii literari cu
nombrilul încă în funcţiune (fără figură în
text, ar fi să pomenim numele atîtor scriitori de azi, legaţi
de cei care i-au precedat ca nişte fetuşi de organele materne) au
oroare de orice îndîrjire personală. O polemică le dă
spaima copiilor care traversează singuri drumul.
Dacă faci mai bine socoteala, dacă îţi arunci cu atenţie privirea în domeniul istoriei literare, nu e greu să-ţi dai seama că toate operele de seamă s-au zămislit simultan cu marile bătălii critice.
De la clasicismul veacului al XVII-lea pînă la simbolismul recentului sfîrşit de veac, trecînd peste amintirea războinică a prefeţei lui Cromwell, peste reprezentaţia memorabilă a dramei Ernani, peste manifestele naturaliste şi antinaturaliste, nu întîlneşti decît acelaşi lucru: discuţia.
La noi, Junimea, cu polemicile ei
prelungite ani de zile, înseamnă cea mai strălucită epocă
literară, urmată mai tîrziu de înverşunarea
Semănătorului şi de expresivitatea violentă a Faclei.
Astăzi, scriitorii s-au întovărăşit nu în bisericuţe literare, cum greşit se socoate uneori – căci bisericuţa presupune un crez intransigent –, ci în cîrdăşii de paralitici la porţile bisericilor clădite gata. Acolo îşi împart locurile şi, eventual, rolurile, aşteptînd cu rîndul sîmbăta premiilor literare, cu speranţa tihnită a retragerii în azilul academic. Mici escuade sînt trimise nu ca să ducă o luptă de idei, cu frontonul întreg, ci pentru oficiul de spionaj şi uzură a adversarului. Revista voluminoasă, care are rafturi de stofă şi idei, „nu răspunde“ niciodată. Ea pune un corector şi trei băieţi de redacţie să scoată o gazetă literară, în care ideile opuse sînt ciupite şi gîdilate anonim, cînd cu ghiduşie, cînd cu acreală. Savante expuneri de păreri sînt, fireşte, deplasate, în asemenea locuri. Cel mult, dacă izbucnesc uneori certuri pentru împărţirea pomenei. Nici una dintre publicaţiile noastre nu are un critic efectiv, în plină activitate.
De altminteri, revistele nici nu mai fac nici un fel de critică literară. Mari şi mici, sînt simple buletine editoriale ale cointeresaţilor. Sînt cele mai comode, cel mult dacă umoristul, crezut genial de către cumnaţi şi nepoate din clasa a treia liceală, te desfiinţează – în clipe – în urbea lui, în care toţi chelnerii îl cunosc pe nume.
Fireşte, vechiul pretext e că polemicile de acum sînt personale, subiective. Ca şi cînd ar fi existat vreodată polemici obiective. O părere este, înainte de toate, un act de credinţă ideologică, şi o credinţă nu poate să fie confortabilă ca un rînd de haine gata. Nu poţi deosebi – în ordine literară – pe om de operă, pentru că opera e, înainte de toate, atitudine. Cel mai „senin“ dintre scriitorii ultimului timp, cel mai sceptic, cel mai „indulgent“ a avut, totuşi, idiosincrasiile lui literare, ura lui durabilă, neînduplecată nici de moartea adversarului. Anatole France nu a iertat pe Zola, pe Lecomte de L’Isle nici cînd aceştia deveniseră busturi de piatră.
Polemicile sînt cu atît mai
cinstite, cu cît sînt mai personale. Aceasta nu înseamnă
lipsă de stil, insultă grosolană, indiscreţie ignobilă. Sau
bandă organizată care înţelege polemica după capul
mahalagiilor apaşi. Atac anonim, noaptea, cu chinoros în ochi,
denunţul la Poliţie neiscălit, molestarea copiilor. Polemică
însemnează numai intransigenţă, hotărîre
ireductibilă, pentru că arta însăşi nu e reductibilă. Nu
există decît un singur soi de artă bună şi cîteva
soiuri de artă proastă.
Pe de altă parte, ce stimulent de inspiraţie a fost întotdeauna lupta, cît de eficace a fost întotdeauna teama unui control îndîrjit (pe care acum l-a înlocuit o complicitate de manufacturieri în umbră) şi cît de mult a folosit însăşi vieţii literare răsunetul încrucişărilor de păreri tăioase!
(Publicat în Teze şi antiteze,
Editura Cultura Naţională, 1936)
RSS Feed
Newsletters