Toate şcoalele, de la cele populare
pînă la universităţi – şcoale primare, secundare,
profesionale, agricole, comerciale, de popi, de moaşe, de muzică,
de alte arte, facultăţi de toate ramurile culturii înalte –
toate dau mai mult sau mai puţin d’emlée absolvenţilor lor
drepturi la dignităţi şi funcţiuni publice. Astfel, şcoala
română, în loc de a fi un mijloc de educaţiune şi
cultură a poporului şi a claselor dirigente, devine canal de
scurgere al poftelor de întîietate între cetăţeni,
de eftină parvenire, de scutire de îndatoriri, de sporire de
drepturi şi privilegii. Şi din ce în ce, din gradul cel mai
de jos pînă la cel mai de sus, şcoalele sînt nişte
fabrici de funcţionari, de salariaţi publici şi de avocaţi – o
pletoră de semidocţi, fără caractere, fără omenie, adevăraţi
cavaleri de industrie intelectuală, cărora le trebuiesc numaidecît
onoruri cît mai multe fără nici un merit şi cîştig
cît de mare fără multă osteneală.
Aceste fabrici alimentează oligarhia
publică ce stăpîneşte exclusiv ţara românească. Din
aceste fabrici iese şi se primeneşte şi creşte, în oarba
luptă de concurenţă pentru repurtarea rangurilor, distincţiunilor
şi profiturilor, oligarhia de aventură. An cu an, apar proaspeţi
pe arena publică, în poze teatrale, teoreticienii,
reformatorii şi patrioţii, placizii făuritori de sistemă nouă,
instigatorii exaltaţi, şovinişti, naţionalişti, iredentişti,
antisemiţi, xenofagi, călărind pe întrecute fiecare pe calul
său de bătaie, spre uimirea naivei trîndave plebe, servanta
oligarhiei. Familiile sărmane din plebea orăşenească, lipsite de
orice mijloace de producţie, trăind din mică precupeţie, ori din
slujbe şi slujbuşoare, ori din cîrciumăritul de mahala, ori
din meserii mai puţin uşor de mărturisit – toate aspiră, graţie
şcoalelor naţionale, să-şi vadă copiii cît mai degrabă,
după vîrsta majoratului, în cel mai rău caz
funcţionari; în cel mai bun, măcar deputaţi ministeriabili,
dacă nu chiar miniştri... Şi, ca la cele mai absurde loterii, şi
aci, nu toate iluziile sînt amăgite.
Aşa se recrutează oligarhia care
stăpîneşte ţara noastră românească. Nu este o
oligarhie măcar statornică, de tradiţie istorică, de bravură, de
obligaţiuni morale, de nobilitate, ori de merite; este o oligarhie
mutabilă, de perpetuă primeneală, accesibilă oricui prin
nimereală, prin loterie, prin aventură. Îndrăzneală multă,
lipsă de orice scrupuluri, renunţare la demnitate personală, la
onoarea familiei, infamie chiar, dacă trebuie, şi puţintel noroc –
şi cariera strălucită e gata. Aşa se face concurenţa; aşa se
parvine; aşa se intră în rangurile nobiliare ale oligarhiei
române. Astfel dar, nici un salt social de la o generaţie la
alta, oricît de enorm, nu este exclus. Dintr-un fiu de
ţîrcovnic iese un bărbat de Stat care umple lumea cu
personalitatea sa marcantă; dintr-un fiu de familie istorică, mari
boieri pînă ieri, iese un escroc, care moare victima viţiului,
cînd a scăpat de puşcărie, graţie intervenţiei rudelor
influente; dintr-un copil de cîrciumăraş, un avocat ilustru,
care, în cîţiva ani, din sărac lipit, ajunge milionar;
dintr-un fiu al unui ministru remarcabil, un mititel agitator,
trepăduş electoral, la solda unui ambiţios politic deja ajuns la
culme, fost odinioară fecior în casă la răposatul ministru.
„1907. Din primăvară pînă-n
toamnă. Cîteva note“, (Politice, Editura Dacia, Cluj-Napoca,
2000, pp. 137-138)
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters