OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Am intrat in miezul fierbinte al Festivalului Enescu, concursul de compozitie si interpretare fiind deja incheiat. Nu mai „dezvaluim“ lista invingatorilor, cum gratios si inedit exprima comunicatul de presa al Festivalului. E cumva pacat, pentru ca Gala Laureatilor ar fi trebuit sa fie un moment de sarbatoare, care sa incununeze cele trei saptamini de concerte succesive si sa evidentieze pregnant numele lui George Enescu. Alt motiv de bombaneala ar fi expedierea interpretarilor lucrarilor lui George Enescu „la matineu“, intr-o suita de concerte Dimineti de muzica enesciana –, de parca am fi avut de-a face cu tinere talente de perspectiva.

Cu atit mai mult cu cit opusurile enesciene au fost si mai sint inca interpretate, in zilele ce vor veni, de reale valori muzicale, care ar fi putut oricind aparea in concertele „de seara“. Si nu ar fi vorba doar de Laura Buruiana sau Andrei Vieru, de Cristina Anghelescu sau Horia Mihail, ci chiar de personalitati de anvergura lui Viniciu Moroianu si a Georgetei Stoleriu. In cele cinci zile de festival, in care au fost inghesuite zeci de lucrari ale compozitorilor romani de toate felurile, genurile, virstele, functiile, sexele, posturile administrative si conjugale posibile ar fi putut fi generos combinate cu aceste exceptionale concerte de muzica enesciana. O spunem ca un vechi admirator si pretuitor al lui Enescu, dincolo de conjuncturi si aranjamente de culise. Daca este Festival Enescu, formula dlui Holender, „este suficient Enescu“, ni se pare cu totul inadecvata. Este cu totul simpatic Domnia Sa, dar nu credem ca orice timisorean sau vienez de adoptiune, membru al UCMR sau nu, devine automat o valoare in sine. Festivalul Enescu era un bun prilej de promovare a muzicii enesciene.

Sigur ca lucrarile lui Enescu nu stirnesc efluviile unui Paganini, Fritz Kreisler sau Max Bruch, dar Octuorul, Dixtuorul pentru suflatori si Simfonia de camera, Vox Maris, sonatele pentru vioara si pian, Oedipe sau ultimele cvartete sint momente de glorie ale muzicii secolului XX. In fine, nu vrem sa fim nemultumiti cu tot dinadinsul, dar obsesia „succesului“ cu orice pret si „valorificarea“ lui Enescu ni se pare ca au si ele un pret. Putem face cite „cintari“ ale Romaniei vrem, dar sa-l lasam pe Enescu in pace. Si sa nu-i mai vehiculam numele cu falsa evlavie pe la Guvern si sponsori si sa obtinem fonduri, ca sa ne dam in stamba cu alte nume. Enescu avea oroare de orice aranjamente de culise. Ca si Cioran, ca si Brancusi. Transformarea gloriilor culturii romanesti in simple „branduri“, de tara sau de neam, de baut sau de mincat, oricum si oricind, 24 din 24, precum Coca-Cola sau McDonald, ni se pare de rau augur.

Oricit de multe concerte cu mii de spectatori am aduna, oricite statistici cu cifre mari am puncta. Punct. Am avut seri excelente de muzica de camera cu cvartetul Voces – Brahms si Sostakovici, cu concursul unui pianist belgian plin de forta si cu Zukerman Chamber Players, intr-un asezonat program cu lucrari de Enescu, Mozart – splendid Cvintetul cu doua viole in do minor, KV 406 si Dvorak. Virtuosul Pinchas Zukerman s-a dovedit un muzician profund si mult mai miezos decit in flamboaiantul concert de Max Bruch, prezentat cu o seara inainte. Arta fugii a lui J.S. Bach a rasunat solemn si dramatic sub bagheta maestrului Cristian Mandeal, sub cupola Ateneului, incheind, daca putem spune asa, nocturn si stelar, prima saptamina de festival. Programele de la 22.30 – nu am inteles de ce se numesc de la „miezul noptii“ daca la ora aceea se termina! – au adunat multa lume la muzica baroca oferita. Italienii de dinainte de Bach au generat o geniala „muzica de consum“, ce astazi alimenteaza un intreg curent al muzicii europene. Cu o Europa Galante sau mai putin, muzicienii italieni sint neintrecuti in acest gen, dar concertul lui Mandeal cu Arta Fugii de la aceeasi ora a fost realmente un moment de mare muzica. Daca Bach nu e, nimic nu e.

Ar mai fi insa. De pomenit aparitia stralucitoare a lui Boris Berezovski, in Concertul pentru pian de Grieg, si cumva dezamagitor Steven Isserlis in Simfonia concertanta pentru violoncel si orchestra de Enescu. Concerte cu lucrari de Haciaturian, Gershwin si Bernstein in Piata Palatului. Expozitii, filme, spectacole cu Carmen, la Opera Nationala Bucuresti – foarte bun, cu José Cura in Don Jose (cel care l-a omagiat pe Pavarotti, alaturi de Cristoph Eschenbach si de spectatorii bucuresteni, intr-un emotionant moment la Sala Palatului, semn ca marii artisti nu dispar cu una cu doua…) – si la Teatrul National, un spectacol mai slabut, zice-se, gura lumii, dar ce nu am avut in aceste zile dedicate lui Enescu. Inclusiv transmisii in direct, inclusiv operatia lui Traian Basescu. Degeaba clama dl Adrian Iorgulescu ca Festivalul este doar pentru connaisseurs. Cica. Asa cum se prezinta, am zice ca, din contra, tot poporul poate sa se infrupte. Pe alese. Sa vedem ce si cine va mai urma. Festivalul abia se pune pe picioare si pe roate. Asteptam cu infrigurare intilnirile cu Martha Argerich si Murray Perahia.
Presedintele e bine mersi, toamna pare sa redevina toamna si dorim bucurii tuturor. Cu si fara muzica.