OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Inainte de a povesti despre gruparea literara timisoreana Aktionsgruppe Banat as spune citeva lucruri privind „urmarile“ ei in contemporaneitatea culturala romaneasca. Mai intii o observatie preliminara: in tara noastra se vorbeste despre cultura ca si cum toata cultura cu putinta ar fi romana, ceea ce este o perceptie unilaterala, ce saraceste cultura din Romania care nu este numai romaneasca. Sper sa ma pot explica limpede cu un exemplu. Iata, sa-i luam in discutie pe bunii nostri prieteni scriitori ieseni, actorii unei culturi vii si dinamice.

Asa vedem noi, cei din Timisoara, Iasiul cultural si cred ca nu gresesc. Cu toate acestea, suspendarea judecatii critice se poate intimpla de fiecare data in asemenea abordari holistice. Mari si fara nuante. Abordarile acestea le dai afara pe usa ratiunii si ele se intorc pe fereastra subconstientului cultural. A cliseelor. A prefabricatelor. Cutare amic iesean, om de cultura de vaza nationala, ne zice: „ehe, Timisoara, un mare iarmaroc modern“. Noi ii dam dreptate admirativ; ridem provincial, mascat cu masura, si spunem: „ehe, Iasiul, un adevarat oras cultural“.

Ca in orice judecati de acest fel, exista aici cel putin doua greseli de perceptie, pe care le-as enumera si explica pe scurt: intii de toate, faptul ca judecam cultura din Romania ca fiind cultura doar romaneasca si ne saracim cultura. Timisoara este (si) orasul lui Karl Kereny, Milos Crnjanski sau Herta Müller, si nu doar al performantelor culturale locale romanesti, hranite mai adesea, din pacate, de o mediocritate harnica si cam atit. Un alt dezavantaj vine din faptul ca obisnuim sa restringem cultura romaneasca la cultura, obligatoriu „inalta“, a raporturilor si influentei filozofiei lui Schopenhauer asupra poeziei lui Eminescu, ca sa dau un ilustru exemplu de cultura de manual unde cultura este ceva foarte nobil si numai atit. Ceva, mai ales si inainte de toate, filozofic. Am numit asta intr-un articol aparut pe undeva exceptionalism cultural. Exista in constiinta noastra o ierarhie culturala in care prioritate prestigioasa are, de departe, filozofia. Calitatea de a fi intelept si de a iubi intelepciunea in locul si pentru toti ceilalti care nu sint intelepti si nu iubesc intelepciunea pentru ca nu sint filozofi.

De aici o stare spirituala, ca sa-i zic asa, stranie daca n-ar fi cam primejdioasa, ca orice idee cu pretentii definitive. Urmeaza, mai apoi, in clasamentul nobletei culturale, istoria si filozofia religiilor. Cei care, bunaoara, joaca la noi meciul creationism versus evolutionism joaca tare in primul team, cel de-al doilea are in postcomunism, dupa domnia indelungata a dogmei infailibile a darwinismului ideologizat de partid, „slabiciuni“ patente: lipsa de anvergura a ideilor inalte ce se impiedica in abordari terestre, in cautari care, din punct de vedere metodologic, se regasesc in reprosul ca, lipsiti de anvergura marilor intrebari definitive, nu pot vedea padurea din cauza copacilor. Numai ca stiinta se ocupa cu copacii si nu este interesata de padure. Cum ar spune teologii: stiinta se smereste. Grozav imi plac nedumeririle, fascinatiile si detaliile pe care le scormoneste fizica, biologia, astronomia.

Nu bag mina in foc pentru evolutionism pentru ca mi-e cam frica sa ma despart total de Domnul, mai ales ca unii zic ca evolutionistii sint dusmanii Lui. Pe de alta parte, nici nu am dovezi sa spun ca evolutionismul asta n-ar fi, de ce nu?, expresie a felului in care este creata de Creator lumea. S-ar putea sa fie asa, s-ar putea sa fie altfel. La urma urmelor, de aceea imi place relativismul postmodern. Ca ma lasa sa cad pe ginduri. Cei care cauta detaliile universului si se tin deoparte de rezolvarile lui ideatice practica un fel de asceza incitanta: oare, imi spun, citind cartile lui Stephen Hawking, in gaurile negre a caror existenta a demonstrat-o matematic nu o fi ceva mai mult decit ceea ce el spune? Numai ca el si confratii lui nu spun mai mult. Trebuie sa recunoastem ca nobletea stiintei sta chiar in faptul ca nu vrea sa fie mai mult decit ceea ce este.

Aceleasi abordari smerite ar trebui sa fie si in alte locuri ale exceptionalismului nostru cultural. Spre exemplu, cind discutam despre specificul national, n-ar fi la fel de util sa folosim si domenii mai putin nobile precum sociologia sau antropologia culturala si nu numai filozofia? Este o intrebare, nimic mai mult si nici nu ma incearca tentatia sa indemn sa renuntam la hermeneutica filozofica a fiintei si fiintarii natiunii. Provocarea ar fi sa incercam sa socotim la fel de „nobile“ cultural si alte abordari mai smerite metodologic. Literatura este si ea captiva aceluiasi clasament. Va aduceti aminte supararea lui Nicolae Iorga la aparitia romanului Ion. Taranul lui Rebreanu nu se potrivea celui al savantului. Scriitorul vedea copacii, istoricul vedea padurea. Aceasta este smerenia literaturii. Seamana cu aceea a stiintei, se tine pe linga detalii chiar daca se lasa adesea sedusa de inaltimea ideilor.

Este adevarat, pe de alta parte, ca in universitatile noastre exista mentalitatea ca nu esti scriitor adevarat daca nu te invrednicesti de reflectii inalte: poezie este doar poezia filozofica, proza este proza cu parabole consistente „ideatic“. Sint de acord ca se poate face literatura mare in tensiunea ciocnirilor dramatice dintre idee si viata. Dintre uscaciunea impersonala a celei dintii si iluzia trecatoare a celei de pe urma. Livius Ciocarlie este un exemplu de exceptie care a transformat in arta mare aceasta intilnire extrem de dificila artistic. Numai ca acest lucru nu ma opreste sa spun ca asta nu este, totusi, toata cultura cu putinta. Sint putini, spre exemplu, in literatura noastra care „sa se smereasca ideatic“ asemenea lui Cehov. Caragiale, probabil. Sau Bacovia la masa lui de birt, pe cind compune memorabilele versuri: „Imensitate, vesnicie/ invata-ma filozofie“.
Si Aktionsgruppe Banat. Din pacate, in literatura din Romania, nu in literatura romana.

- Poetii simt primii cind se schimba sensibilitatea timpului
Filozofia si nobletea ei naste adesea la noi judecati definitive si discreditarea relativizarii dupa formule post-naiste (de la Nae Ionescu). De aceea zic ca, pe linga profesionistii mandatati cu diploma in ceea ce priveste iubirea de intelepciune, ar trebui acceptata ideea ca poetii au loc si ei intre insii care pricep cum e cu spiritul. Ba mai mult, indraznesc sa spun ca ei simt primii cind se schimba sensibilitatea timpului, cind cedeaza rotile ruginite ale cliseelor, ale ideilor de-a gata si ale credintelor tari. Ei simt, provoaca si pornesc marile mecanisme ale zeitgeist-ului. O sa concretizez afirmatia mea. Iata povestea lirismului optzecist care, e adevarat, si-a mincat malaiul istoric, a facut ce-a trebuit sa faca si a murit ca toate pe lumea asta.

A cazut in manuale, in lucrari de licenta, in doctorate, s-a cliseizat, este un mort a carui autopsie ne poate, insa, ajuta sa pricepem cum traim din punct de vedere „filozofic“ astazi. Poetii cu pricina au adulmecat, in a doua jumatate a deceniului sapte al veacului trecut, ca zeitgeist-ul se schimba. Revolutia occidentala, anticomunista si prodemocratica s-a intimplat la Oradea, prin 1977, cind Mariana Marin, Magda Carneci, Cartarescu, Visniec i-au strigat din sala lui Laurentiu Ulici ca generatia juna trebuie sa aiba un program literar. Strigatul acela era expresia nevoii de a aduce in idee o stare de spirit noua. Tot atunci s-a spus ca asa ceva nu are nici o relevanta, ca pina la urma fapta poetica tine loc de program. Atunci a fost ales copacul si respinsa padurea. Revolutia anticomunista s-a strecurat in detaliile umile ale vietii tinerilor prin muzica beat, prin poezia americana, prin blugi, prin celebrarea orasului, prin tristetile din metrou, prin elegia copacului de pe marginea trotuarului de la discoteca.

Pina atunci spiritul cultural national, asa cum se intrevedea el in poezie, era dominat de metafizicile post-blagiene din generatia lirica a anilor saizeci si de post-gindirismul si celebrarile lui in poezia imnic-liturgica, vadit religioasa, la Ioan Alexandru, pina la cea doar imnica, la Ana Blandiana. Exceptionalismul de care am vorbit mai sus se transmitea si post-barbian prin poezia lui Nichita Stanescu, in care poezia avea inaltime ideatica si noblete dobindita pe calea ezoteriilor de limbaj si a celor simbolice. Surparea acestor investigatii lirice inalte s-a petrecut pe aliniamentul Caragiale, Bacovia, Mircea Ivanescu, Virgil Mazilescu preluati, din intuitii zeitgeist, de optzecisti. Alti insi, alta lume.
Doua evenimente livresti au marcat si ele aceasta schimbare de paradigma: cartea lui Serge Fauchereau despre poezia americana si antologia tinerilor poeti de limba germana din Romania, intitulata Vint potrivit pina la tare. Si cu asta inchid cercurile si revin la Aktionsgruppe Banat.
*
Revin fara alte consideratii teoretice. O sa le ilustrez prin epicul rememorarilor cu tilc. in primul rind evoc singuratatea istorica de grup a celor din preajma lui Herta Müller, Richard Wagner, William Totok, Johann Lippet sau Helmuth Frauendorfer. Scriitorii romani timisoreni din generatia lor perseveram harnic, supus si cu aplecari strategice, spre Bucuresti. De acolo, ca intotdeauna, rasarea soarele judecatii axiologice si al afirmarii. Existam daca ne baga cineva in seama din Capitala. Cei de la Aktionsgruppe nu pricepeau nimic din aceasta neliniste a noastra, pentru ei soarele rasarea in Vest, dar nici macar acolo: inaintea noastra ei au priceput descentralizarea literara. Stiau bine ca, fiind la periferie, se pot identifica in raspar fata de centralismul cultural occidental. De aceea nu au dorit neaparat sa paraseasca Timisoara, iar Securitatea a trebuit sa depuna multe eforturi, sicane si anchete ca sa-i impinga in cele din urma dincolo de granita.

Cei care eram de virsta lor sau mai tineri dintre scriitorii romani timisoreni, nu le-am stat prea mult alaturi. Ne-am multumit sa ne construim un alibi atitudinal: „ei sint nemti“, ziceam, „si lor le este mai usor ca, la o adica, ii apara Centrul. Adica Occidentul, pe cind pe noi cine ne apara“. Numai ca alibiul nu prea rezista, in fond Securitatea, aparata de teza neamestecului in treburile interne, a facut ce trebuia sa faca pina la capat. Privind retrospectiv marturisesc ca, totusi, citiva dintre optzecistii timisoreni de atunci ii cautam si incercam pe cit se putea sa fim macar din cind in cind in preajma lor si sa le dovedim, macar asa, putin si nesemnificativ, solidaritatea. Sa le fii in preajma nu era chiar la indemina. Cei de pe bulevardul Leontin Salajan, unde era sediul Securitatii, cautau pe toate caile sa-i izoleze. Andrei Bodiu, pe atunci student la Litere in Timisoara, a descoperit in dosarul sau de Securitate cum a devenit obiectiv operational important doar pentru ca a stat citeva ceasuri de vorba cu William Totok.

Iata de ce, faptul ca am indraznit sa-i invitam la Tabara literara de la Crivaia, in cabana cu odai igrasioase si mirosind a mucegai, apartinind Casei de cultura a studentilor din Centrul Universitar din Timisoara, a fost un fapt pozitiv. La Tabara din acei ani, nu departe de lacul Valiug din apropierea Resitei, a fost si Mircea Cartarescu, printre altii. Dar si Herta Müller, Richard Wagner, Helmuth Frauendorfer. Cred ca a fost unul dintre putinele momente in care am fost alaturi fara echivocul unor intilniri intimplatoare. Onorabile ramin eforturile pe care le-am facut in suplimentele culturale ale revistei Forum studentesc prin Viorel Marineasa, metodist la Casa studentilor, ca sa avem pagini in germana. Ba, am avut si traduceri din poeziile lor si ei s-au dedat, la cenaclul lor Universitas, unor insailari de texte dramatice. Volumul de debut al Hertei Müller, Niederungen, a fost dramatizat de Helmuth Frauendorfer si a cistigat premiul intii pe tara, la festivalul teatrului studentesc. Asta in vreme ce, pe plan local, rasunau infundat protestele comunitatii svabilor care se vedeau prezentati acolo fara pasunismele cliseelor etnocentriste.

Asemenea, tot „la Studenti“ era si cenaclul Latohatar de limba maghiara si un atelier de teatru in care lider a fost un pastor pe nume Laszlo Tökes. imi aduc aminte ca atunci l-am cunoscut pe Andràs Viszky. Numai ca mediile germane ne erau mai aproape, le stiam poeziile inainte de aparitia antologiei care s-a bucurat de succes in rindurile poetilor optzecisti. Poeziile din antologia Vint potrivit pina la tare erau altfel: reci, atente la social, lipsite programatic de lirismul dulceag-metafizic, simbolic si istorist. Era o poezie militanta. Civica, intr-un fel diferit de ceea ce intelegeam noi prin lucrurile astea de care ne feream ca dracul de tamiie, in numele cautarilor estetice. Mai erau diferiti si prin lecturile lor. imi aduc aminte ca Herta citea Masa si putere, eseul lui Canetti la care ne uitam cu respectul cu care te uiti la o grenada. Ce sa spun de alte asemenea scrieri antitotalitare, cum zicem noi astazi. Am vazut, la ei, in traducere germana, Orwell, de exemplu. O alta ciudata deosebire a lor a fost aceea a situarii politice. Erau de stinga. Noi eram copiii culturii interbelice si ai scolii lui Noica. imi aduc aminte de mirarea surprinsa a lui Richard cind i-am marturisit ce frumos a spus Noica despre faptul ca este indiferent daca citim Platon la lampa cu petrol, din cauza intreruperilor de curent.

Ideea era ca sintem liberi atita vreme cit spiritul ni-l pastram astfel, in asa fel incit si intr-o celula poti fi liber. S-a uitat la mine si mi-a mormait ursuz, ca de fiecare data cind nu-i prea convenea ceva, si-mi amintesc ca mi-a spus: „cum, mai Vighi, poti spune ca esti liber daca esti in celula?“ Eu umblam pe atunci cu Jurnalul de la Paltinis sub brat si faceam planuri sa ajung la Paltinis cu un amic preot, dat afara din preotie, care ne instruia sa deprindem greaca veche. Asadar o ciudatenie: cei din Aktionsgruppe Banat aveau simpatii de stinga si, cu toate astea, erau urmariti si anchetati de Securitate. Ceea ce era straniu, daca nu judecai regimul ceausist in dreapta lui alcatuire: o combinatie de extremism de dreapta si de stinga. National-comunismul acelor ani nu se potrivea cu stinga in care credeau cei din Aktionsgruppe – o stinga care nu se prea regaseste nici astazi in peisajul cultural de la noi, daca ar fi sa luam de buna analiza politologului Gaspar Tamas Miklos, expusa intr-o scrisoare catre prietenii lui, intelectualii din Romania, publicata in Dilema.
*
Anul trecut, dupa multa vreme, Herta Müller a fost in Timisoara. Am insotit-o la un cimitir din marginea orasului impreuna cu prietenul ei Lica Dolga, cunoscut baterist din lumea jazzului si a bluesului timisorean. Am cautat prin cimitirul ingropat in zapada de februarie, la marginea orasului, si am gasit, in cele din urma, crucea sub care odihnea o buna prietena a ei – o croitoreasa a carei prietenie a pastrat-o pina la capat, desi stia ca o turna in draci pe la Securitate. Herta s-a scotocit prin poseta, a scos o tigara din pachet si a asezat-o pe un brat al crucii. Prietena aceea croitoreasa fuma mult, ne-a spus. Prin centru, in drum spre locul unde urma sa se petreaca lansarea cartii de la Polirom, mi-a zis: „mai, Vighi, eu nu pricep cum e aici la voi in Romania cu lansarile astea, vorbesc nu stiu citi si tu, autorul, stai deoparte ca raposatul in catafalc“. Pe urma s-a petrecut o ciudatenie. Am trecut pe linga un cersetor care cinta ceva, o melodie de-asta de mahala cu parinti nevrednici si viata de subsol, pe care Herta a continuat sa ne-o cinte chiar acolo, pe strada, in drum spre intilnirea cu criticii, cu cititorii, cu aparatele de filmat de la televiziuni. „De unde, Dumnezeu, stii cintarea asta?“, am intrebat-o uluit. Mi-a povestit ca o invatase la fabrica unde fusese traducatoare, dupa ce a terminat facultatea. Herta nu stie prea bine limba romana literara, a deprins limba poporana de la fabrica si de la internatul liceului.

Cind a venit in Timisoara nu stia aproape deloc romaneste. in satul unde s-a nascut, nimeni, cu exceptia militianului si a doctorului, nu vorbea romaneste, iar cu cei doi, ne-a spus, nu erau prea multe motive de injghebat conversatii. Pe urma, ne-a povestit ca sa priceapa Lica Dolga, cum s-a suparat si pe el si pe cei de la Phoenix, cind s-au dus la cenaclul Flacara al lui Adrian Paunescu. „Nu pricepeati voi prea bine ce urmareau Paunescu si cu partidul cind v-au chemat“, ne-a spus Herta si noi am dat din cap, ce puteam spune altceva?
Pe scurt, cumva asa a fost spiritul Aktionsgruppe. Aproape de realitati pe care noi nu le prea bagam in seama. Le socoteam prea lipsite de felul in care socoteam ca ar trebui sa fie cultura. Ceva care trebuie scris neaparat cu majuscule.