OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

 
Octavian Soviany, Viaţa lui Kostas Venetis, Cartea Românească, Bucureşti, 2011, 416 p.

Viaţa lui Kostas Venetis de Octavian Soviany suportă mai multe interpretări. E genul de scriere care, prin însăşi natura ei, reactivează în orizontul de aşteptare al cititorilor mai multe vîrste ale romanului. Din acest motiv, există un nivel la care proza de faţă comunică cu multe altele ce i-au servit drept model. Mă refer la o retroconstrucţie a limbajului romanesc ce-şi află motivaţia în găsirea celei mai potrivite structuri prin care să poată fi restituit un anumit gen de real. Prin retro-construcţie nu înţeleg o reîntoarcere la un mod particular de scriere considerat în mod obişnuit depăşit, patrimonizat, ci la o anumită potenţialitate  a vechiului ce vine înspre prezent şi îl resemantizează. În acest fel acţionează, la nivelul limbajului, Viaţa lui Kostas Venetis. Iar comportamentul celulei livreşti aflate în multiplicare continuă se răsfrînge şi asupra sensurilor întretăiate sau complementare ale unor poveşti închise unele într-altele ca într-o matrioşcă. Aş putea spune că, din punct de vedere stilistic, acestei cărţi nu i se poate reproşa nimic. Fiecare paragraf e atît de bine închegat şi finisat încît dă senzaţia unui univers lexical şi semantic suficient sieşi. Intensitatea vieţii se simte chiar în tenebrele misterioase ale cuvintelor redescoperite, ca o amintire pătrunzătoare căreia nu poţi să-i înţelegi pe deplin natura.

Voia lui Dumnezeu

Am citit această carte încercînd, într-un fel, să identific originea răului ce sălăşluieşte în fiinţa umană şi în Dumnezeu (după cum se insinuează în mod repetat). Eroul Kostas Venetis  traversează toate ipostazele decăderii morale. Şi o face aproape metodic, nevrînd parcă să lase nimic neexplorat, necunoscut. E un fel de asceză întru împlinirea păcatului absolut. Interesant este că „spiritualitatea“ răului la care se ajunge se îngemănează cu reversul ei. Şi asta nu doar în virtutea faptului că binele şi răul formează împreună întregul. E ceva mai mult de atît. Se sare în afara psihologiei comune, fără însă a se ajunge la psihologia criminalului, pentru că nu ar fi însemnat cu adevărat o ieşire din banalitate. E ales un drum lateral. E luat din natură un individ ale cărui date primare contravin firescului. Cel puţin aşa se mărturiseşte protagonistul: „Există zgîrciţi şi risipitori, oameni pizmăreţi şi oameni trîndavi, oameni mîndri şi oameni lacomi, hoţi şi ucigaşi, beţivi şi curvari, fiecare născîndu-se cu mai multă aplecare spre un anumit păcat, şi numai Dumnezeu ştie de ce se întîmplă aşa. Iar atunci cînd ne strîmbă nu ne strîmbă la fel, menindu-ne feluri deosebite de strîmbătate, chiar dacă unii sînt mai strîmbi decît alţii. Eu, Kostas Venetis, sînt mai strîmb decît tine, Nemţoaico, dar nu mă găsesc vinovat pentru strîmbătatea mea, căci cu ea m-am născut, aşa după cum alţii se nasc orbi, muţi sau ologi, tot după voia lui Dumnezeu“.
În baza credinţei că toate lucrurile lumii vin de la Dumnezeu, are loc o descătuşare morală, o libertate de a fi împotriva naturii sub alibiul absenţei liberului arbitru. De mai multe ori apare pe parcursul relatării avertismentul că tot ceea ce se povesteşte pentru a rămîne undeva scris reprezintă, în fond, o întrepătrundere a două vieţi, una trăită, cealaltă visată: „unele din lucrurile pe care ţi le povestesc s-au petrecut poate cu adevărat, altele doar în vis şi-n închipuire. Fiecare dintre noi are o viaţă visată şi o viaţă trăită, între care nu trebuie însă să facem nici o deosebire, căci în faţa lui Dumnezeu, păcatul cu gîndul ori visul şi păcatul cu fapta sînt una“. Viaţa visată nu pare o alternativă la real. Este o împlinire a acestuia. Acel ceva ce dă coerenţă iraţionalului, restabileşte cauzalităţi întrerupte, regăseşte motivaţiile spulberate ale unor acţiuni atroce.

De la purgatoriu la infern şi retur

Pentru că, „după ce carnea putrezeşte în adîncul pămîntului, iar sufletul se reîntrupează într-un alt corp“, rămîne povestea, cititorul este invitat să urmeze firul a numeroase istorii care, deşi aparţin unor protagonişti diferiţi, seamănă între ele destul de mult. Explicaţia ar putea fi aceea că, indiferent de felul în care le este conturat destinul, eroii nu pot evada din nişte şabloane existenţiale determinate de cei care deţin puterea. Şi tiranii seamănă leit unii cu alţii. Dinamica romanului se hrăneşte, practic, din toate eschivele, îndîrjirile, capitulările, speranţele, constrîngerile trăite pe drumul de la purgatoriu la infern şi retur. Poate că depinde într-o măsură mult prea mare de toate acestea. Răul, oricît de spectaculos ar fi el, dacă se multiplică la nesfîrşit şi prin modalităţi similare, ajunge să fie, dacă nu banal, cel puţin monoton şi uşor neveridic. Romanului îi lipsesc gradaţia, pulsul neregulat şi doza de imperfecţiune care să-i mai diminueze din livresc. În ceea ce-i priveşte pe protagonişti, cu excepţia eroului principal şi a altor cîteva figuri pasagere, majoritatea celorlalţi par conturaţi şi individualizaţi doar examinaţi fiecare în parte. Împreună ei nu fac decît să se repete şi să-l repete pe Kostas Venetis. Mai există o serie de personaje ce nu par a fi oameni vii, ci funcţii. Şi-l amintesc aici doar pe beizadea Mihalache. Nu acelaşi lucru se poate spune însă şi despre călăul Pierre Jouenne. Discursul său, scurt şi concis, dezvăluie sinteza dintre un modus vivendi singular, controversat, damnat şi mentalitatea unei epoci aflate aproape de crepuscul. Şi povestea sa nu se uită uşor. Minusurile semnalate pot fi puse însă pe seama stilisticii valoroase în sine, care, totuşi, uniformizează şi acolo unde ar fi trebuit  lăsate reliefurile mai abrupte.

Cercurile infernale ale fiinţei

Miza cea mai importantă a romanului are legătură cu deja amintita „spiritualitate“ a răului ce primeşte pe parcursul desfăşurării narative valenţe complexe (complementare sau contradictorii, în funcţie de situaţie). Confesiunea, mărturisirea păcatelor de moarte pot duce la iluminare. Dar la aceasta nu se ajunge doar după o despovărare religioasă, ci în urma unui proces de clarificare interioară. Astfel, faptele sînt transferate din istoria personală, din gînd şi din vis în ficţiune. Povestea trebuie lăsată apoi să lucreze în oameni ca un medicament. Pentru că ea este spiritualitate şi cunoaştere deopotrivă. Dacă răul pătrunde în lume prin om, acesta poate să-l convertească prin povestire şi să-l restituie lumii. Cercurile infernale ale fiinţei (picioarele, pîntecele, inima, capul) – fiecare în parte surprinse la modul metaforic şi simbolic în capitole distincte – sprijină ultimul cerc, coroana: „cred că am înţeles în cele din urmă povestea lui Kostas Venetis. Mi-am amintit despre cercul care se învîrte înainte şi înapoi şi am priceput că totul se face în lume prin lucrarea celor zece puteri care izvorăsc din Cel Nesfîrşit, binecuvîntat fie-i Numele. Iar omul e alcătuit tot din aceste puteri: în picioare e Temelia, Slava Pămîntească – în pîntece. Lumina – în inimă, Coroana Sfinţeniei – în creştetul capului. […] Cercul e prins între cele două mîini ale lui Dumnezeu: mîna care apucă şi mîna care sloboade. Cuvîntul pleacă din gura lui Dumnezeu, e spînzurat pe Crucea Materiei şi se întoarce apoi în gura lui Dumnezeu. Fiecare dintre noi purcede din Spirit şi se întoarce în Spirit. Iar rotirea cercului – de la Coroană la Temelie şi înapoi – e zugrăvită amănunţit pe Arcadele Majore ale Tarotului“.
Viaţa lui Kostas Venetis de Octavian Soviany este o carte care se reţine. Şi asta în ciuda minusurilor semnalate. Este o dovadă în plus că genul romanesc continuă să se reformeze chiar şi atunci cînd, în aparenţă, nu face decît să revină la formele sale iniţiale.