OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

 

V. Leac, toţi sînt îngrijoraţi, Editura Tracus Arte, 2010, 72 p.

 

Debutînd cu poemul ce scria pe mănuşa de baseball a băiatului cu păru roşu – mănuşa de la mîna stângă. vă mai aduceţi aminte de el?, în care se face trimitere, nu în mod explicit desigur, la mănuşa de box a lui Allie, fratele mai mic, mort, al lui Holden Caulfield, pe care ştim că erau scrise nişte versuri, volumul promite deja o combinaţie de naivitate şi inteligenţă, de curiozitate şi fragilitate, de hipersensibilitate şi libertatea aceea specială în care ajungi pînă la urmă să te simţi atît de cumplit de singur. De altfel, trimiterile la Salinger reprezintă o tradiţie păstrată cu obstinaţie în poezia lui V. Leac. Seymour din seymour. sonată pentru cornet de hîrtie, care ne aminteşte, printre altele, de povestirea O zi desăvîrşită pentru peştii banană, în care eroul Seymour se sinucide la final, aparent inexplicabil, DJ Salinger, din dicţionar de vise, şi S. din toţi sînt îngrijoraţi, în care îl detectăm pe acelaşi Seymour, îl menţin pe autorul lui Franny şi Zooey atotprezent în opera lui V. Leac. Celebru mai ales pentru modul în care reuşeşte să se identifice cu personajele sale şi pentru folosirea unor tehnici narative precum monologul interior, scrisorile, convorbirile telefonice prelungite etc., maestru al dialogului, Salinger evită mai presus de orice capcana supărătoare a omniscienţei, lecţie pe care o învaţă foarte bine şi V. Leac (iar acest lucru este poate cel mai vizibil în experimentul Lucian, apărut în format pdf, pe un CD girat de Editura Ninpress, în 2009). Nu e, prin urmare, deloc surprinzător că instrumentele preferate de care se foloseşte V. Leac în montarea textelor ţin mai degrabă de arsenalul tehnicilor narative şi nici că tema predilectă a poemelor lui este tocmai comunicarea, adică „acţiunea de a comunica şi rezultatul ei“, conform DEX-ului. Titlurile celor trei cicluri din care este asamblat volumul toţi sînt îngrijoraţi sînt de altfel revelatoare în acest sens: „între noi“, „no signal“ şi „hey stranger!“

 

Comunicarea este înghiţită la V. Leac, cînd nu pur şi simplu de oboseala şi absurdul cotidiene, de dispozitive: de telefoane („într-o dimineaţă din asta cînd/ presiunea atmosferică e la limită/ nu-i nimic de comentat/ fiecare în maşina lui cu privirea pierdută pe bannere / cu sentimentele blocate în mesageria vocală“, p.32) deşi comunicarea în reţea pare să fi rămas totuşi cea mai aproape de realitate, de umanitate („acum sînt într-un parc în faţa fabricii de vagoane / iar în spatele meu într-un corcoduş/ sînt trei copii care vorbesc despre ghiozdane/ am început să dau telefoane ca disperatu/ să mă apropii cumva de realitate” p.39); de computere („în loc să te ridici pur şi simplu şi s-o tai undeva dracului/ stai şi butonezi” p.34), sau de bileţele de hîrtie, care nu pot livra decît mesaje sincopate, pînă la urmă indescifrabile („camera e plină de bileţele post-it“, p.17, sau „acum cîteva zile am găsit pe stradă un bilet“, p.23, sau altădată este pomenit „un bilet găsit de S. într-un roman gros, demodat“, p. 24, sau descoperim biletul într-o metaforă generată de o criză domestică „cînd te privesc mă simt ca un bilet pentru înlocuirea conversaţiei“, p 9, şi nu trebuie uitate nici bileţelele de sinucigaş din textul cu acelaşi nume, p.35). V. Leac a preluat prin urmare de la Salinger, şi încă o dată şi-a învăţat foarte bine lecţia, şi tehnicile de „livrare“ a personajului, cu deosebirea, care se dovedeşte esenţială, că mijloacele efective de comunicare nu mai sînt cele din anii ‘50 ai secolului trecut, ci corespondentele lor în era postindustrială (monologul interior este transpus în e-mail-uri, scrisorile în bileţele, în timp ce convorbirile telefonice au devenit mobile, iar realitatea a fost convertită la VR). Din această diferenţă rezultă şi aerul puternic de nostalgie despre care vorbeam în introducere, un efect al umanităţii (sau, mai adecvat spus, al emoţiei umane) care pentru a se transmite trece astăzi prin din ce în ce mai multe filtre.

 

Evident, în această ordine de idei, comunicarea prin intermediul computerului nu poate ocupa decît partea cea mai importantă din volum, întreg ciclul al treilea, „hey, stranger!“, fiindu-i dedicat. Textele din acest ciclu sînt de fapt e-mail-uri expediate în inbox-ul cuiva de către nişte „bursieri“, care se semnează uzînd de combinaţii de cuvinte în acelaşi timp hilare şi disperate: „Inima ta tristă şi depravată“, „Nevropata voiajoră“, „Transparenta“, „Siamezii pulmonari“ etc. De altfel, chiar lăsînd la o parte semnăturile bizare, alegerea „bursierilor“ ca expeditori este ea însăşi sugestivă, un bursier fiind prin definiţie un personaj „alienat“, aflat temporar într-un mediu străin, presupus ostil, ceea ce imprimă şi mesajului, din start, un anumit grad de inconsistenţă. În plus, principala caracteristică a comunicării prin e-mail fiind asincronia, mesajele sosesc mereu cu întîrziere, la ceva timp după ce emoţia, la capătul celălalt al liniei virtuale, s-a stins. Cu alte cuvinte, emoţia locutorului nu se întîlneşte niciodată cu cea a interlocutorului, după cum se întîmplă într-o situaţie clasică de comunicare. Mediul virtual are astfel meritul de a depersonaliza la maxim discursul, fluxul discursiv care curge incontinent pe canalele virtuale amestecînd într-o singură pastă neomogenă tensiunile tuturor participanţilor (internautici) la acest dialog schizoid. Nu lipseşte (vezi „dezosata“, p. 43) nici perspectiva Big Brother, a vieţii devenite un fel de reality show care, atunci cînd nu este cu totul vid de conţinut, este antrenat în serii de emoţii prefabricate. Şi nu lipsesc nici mărcile dramatice, indicaţiile scenice, vocile din off (introduse în paranteze care conţin comentarii cu fonturi schimbate, dînd impresia de polifonie, chiar de noise, ca în „strada lui S.“, p. 18). Dacă înLucian cele trei personaje umane erau în mod explicit persoane cu probleme psihice, întreaga „acţiune“ desfăşurîndu-se în setting-ul unui spital de nebuni, în toţi sînt îngrijoraţi, precum şi în volumele precedente, nebunia pluteşte pe deasupra tuturor, ca un abur uşor. Realitatea din jurul nostru începe să aparţină, poate din ce în ce mai mult, şi nebunilor, iar V. Leac este întotdeauna atent. De fapt, aproape că putem spune că la V. Leac gradul de nebunie dă chiar gradul de umanitate din majoritatea poemelor.

 

Iar dacă prezentul echivalează cu un etern blocaj în toată această reţea comunicaţională care trece prin telefon, computer, un amestec de voci venind nu se ştie de unde, din mediul exterior, film, literatură etc., viitorul e obturat şi el („este indiscutabil că valul uriaş/ va străbate cu o viteză uimitoare./ e greu să-ţi imaginezi o asemenea viteză …/ pleştii sînt undeva ascunşi în val, chiar pe creasta valului,/ nu au nicio şansă, aşa că stau acolo …“, poemul se numeşte „despre viitor“, p.41). În fond, cuvintele însele sînt numai cuvinte, prin urmare existenţa adevărată trebuie să se desfăşoare cu adevărat undeva în spaţiul din afara limbajului – motorul comunicării (iată o replică dintr-un un absurd dialog conjugal „fericirea e doar un cuvînt, un nenorocit de cuvînt din DEX“, p. 37).

Străbătută de o sensibilitate care frizează absurdul, realitatea cu care lucrează V. Leac este observată în detaliile ei aparent nesemnificative, uneori uşor paranoică, maniacală, alteori dînd impresia de suprarealitate, deşi totul este controlat astfel încît niciodată să nu fie depăşite graniţele posibilului. Iată o mostră: „ambalajul acela despre care îţi vorbeam,/ a revenit la suprafaţă purtat de curentul maşinilor;/ a fost smuls din gardul viu, dracu ştie cum, şi dus într-un cartier/ unde oamenii se droghează cu şampon“ (p.11). Păstrîndu-se perspectiva observatorului, vocea rămîne parcă mereu cumva în expectativă, de unde şi efectul de nostalgie, chiar tristeţe, care se produce întotdeauna, pe sub rîs: „ce e nasol e/ că viermii de ridiche au o viaţă scurtă şi tristă; şi dacă, să zicem,/ ridichile o să dispară de pe pămînt – şi sînt sigur c-or să dispară/ într-o bună zi din cauza poluării – nimeni n-o să ştie ce gust au avut/ ridichile, mulţi n-o să ştie ce gust au avut/ ridichile. mulţi n-o să ştie nici măcar cum a arătat o ridiche,/ darmite cum arăta un vierme de ridiche? ce culoare a avut? ce/ mărime? era periculos? etc. etc., pentru că nimeni nu a turnat/ vreodată vreun film despre viermele de ridiche.“ (p. 12). Şi chiar şi atunci cînd chiar nimic nu pare deplasat în realitate, cînd realitatea pare livrată fără nici urmă de intenţie, cum se întîmplă în poemul S. şi două prietene (p.13), efectul de ireal îşi păstrează aceeaşi consistenţă.

 

Deşi prizat de colegii săi de generaţie, V. Leac nu este un poet răsfăţat de critica literară. Vocile care foşnesc prin poemele sale, acoperind întreaga gamă de la timiditate, ironie, autoironie, blazare, uimire, enervare, plictiseală, oboseală, depresie etc. nu se fac auzite pînă la urechea criticului, care înregistrează mecanic un absurd cotidian, de multe ori amuzant, totuşi prin nimic atît de extraordinar încît să se ridice la Marea Poezie. Şi e foarte bine că lucrurile stau aşa. V. Leac nu îşi doreşte oricum pentru sine Marea Poezie. În ceea ce mă priveşte, nu sînt absolut deloc îngrijorată de locul lui V. Leac în poezia contemporană. Poetul are nu numai tehnică, ce la alţii ar fi cerut obligatoriu pe lîngă adjectivul „perfectibilă“, dar are pasiune, fler şi, mai presus de toate, ştie să capteze atenţia tuturor şi totodată să le hrănească nevoia de emoţie, fără a le comunica, în fond, nimic care să ridice pretenţii de … esenţial.