OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

George ARDELEANU
Nicolae Steinhardt. Monografie, antologie comentata, receptare critica
Editura Aula, Colectia „Canon“, Brasov, 2000, 112 p., 20.000 lei


A ramas necomentat debutul in volum al lui George Ardeleanu – ce-i drept, produs cu un volumas greu truvabil, aparut intr-o colectie scolara de micromonografii in care intr-o suta de pagini trebuie sa intre si aparatul didactic solicitat de editor (biografie, bibliografie critica, plus o selectie de texte ale autorului comentat). In atari conditii, eseul de interpretare consacrat de George Ardeleanu lui N. Steinhardt ocupa doar patruzeci si ceva de pagini. Dar substantiale, desprinse dintr-un proiect mult mai amplu: caci exegetul a redactat deja, in urma cu citiva ani, o lucrare masiva despre acelasi autor pentru obtinerea gradului didactic I in invatamintul general, iar in prezent scrie o teza de doctorat tot despre N. Steinhardt, ceea ce il „autorizeaza“ ca specialist in materie.

Figura discreta, George Ardeleanu e – totusi – un personaj aparte al mediului intelectual bucurestean (ardelean fiind din nastere, de undeva de pe linga Orastie). Absolvent al filologiei catre sfirsitul anilor ’80, a ramas in Capitala, ocupind o catedra la un liceu pedagogic. Ca student, frecventase Cenaclul „Universitas“, scrisese si citeva proze interesante (una a aparut in Contrapunctul de la inceputul anilor ’90). Dupa 1989 a devenit unul dintre cei mai cunoscuti profesori de romana din invatamintul nostru general. Apetitul sau novator l-a propulsat in colectivele de elaborare a noilor programe de liceu si a primelor serii de manuale alternative care – se stie – au zdruncinat serios vechile stereotipii de intelegere a literaturii ca materie de studiu. In sfirsit, George Ardeleanu a facut nu demult – chiar daca neobisnuit de tirziu – pasul catre Universitatea pe care a absolvit-o, unde e acum asistent. Un asistent-doctorand-deja-profesor-de-gradul-I!

Si un spirit – vasazica – anticanonic, preocupat de regindirea istoriei noastre literare ca disciplina si ca structura de evolutie. Atractia pentru scrierile lui N. Steinhardt are aceeasi sursa. Capitolul de deschidere al micromonografiei pe care i-a consacrat-o George Ardeleanu pune problema transant, inca din titlu: N. Steinhardt si interogarea canonului. Alaturi de Paul Goma, I.D. Sirbu, Virgil Ierunca, Ion Ioanid „s.a.“, Steinhardt e plasat in „acea categorie de scriitori al caror succes literar, mai ales dupa 1989, repune in discutie canonul literar romanesc postbelic“ (p. 7). Idee corecta, oricite observatii ar fi de facut fata de lista. De pilda, alaturi de Goma si de Ierunca sint de adaugat si alte nume ale exilului din jumatatea a doua a secolului XX, mai putin – poate – Ion Ioanid si alti autori de jurnale si memorii fara preocupari literare. Pe de alta parte, „motorul“ principal al procesului de remodelare a domeniului nu este completarea tabloului cu scriitorii si operele care nu s-au publicat inainte de 1989 din motive politice, ci evolutia interna a sistemului de la modernism la postmodernism, cu toate consecintele „anticanonice“ cunoscute.

Din acest punct de vedere, cazul Steinhardt e extrem de interesant. El trece astazi in mod curent drept o „revelatie“ a perioadei postcomuniste datorita in primul rind Jurnalului fericirii, publicat – fireste – abia dupa 1989, precum si celorlalte volume care au strins articolele, eseurile, reflectiile teologice, interviurile si corespondenta ramase de pe urma sa. Nu este – insa – adevarat ca Steinhardt ar fi fost o „descoperire“ a deceniului 10. Deloc: era foarte cunoscut si apreciat in anii ’70-’80, articolele sale, risipite in mai toata presa culturala din tara, stirnind mari simpatii. Isi compusese un stil dezinvolt, exuberant, sprintar, nonconformist, apt sa traduca efervescenta sa intelectuala, curiozitatea fata de noutatile de toate felurile, capacitatea nesfisita de a admira. Asa cum l-a cunoscut generatia noastra, virstnicul N. Steinhardt era o aparitie colosala: un omulet de un neastimpar continuu, de o inteligenta scormonitoare, de o mare bunatate, incintat de experientele culturale novatoare ale mai-tinerilor din jurul lui, pe care i-a urmarit cu pasiune si i-a comentat sistematic intr-o puzderie de articole extaziate. In acelasi timp, convertirea lui de la iudaism la crestinism nu era un secret, nici imbracarea rasei calugaresti, nici retragerile regulate la minastirea maramureseana de la Rohia. A urmat – intr-adevar – noua voga postuma: stins din viata in martie 1989, cu citeva luni inainte de caderea regimului comunist, Steinhardt a fost mult comentat dupa aparitia in 1991 a Jurnalului fericirii (chiar daca a spune ca el, Jurnalul…, ar fi avut „un imens succes de public“, cum noteaza George Ardeleanu – Ibid. – e o exagerare), iar figura „monahului Nicolae“ a constituit obiectul unei adevarate „mitizari“, pe linia neo-ortodoxismelor care au parazitat intens cultura romana, facind din libertatea religioasa, recistigata dupa o dictatura atee, un soi de kitsch cucernic. Orientarile conservatoare si nationaliste recente l-au „anexat“ – prin urmare – abuziv; daca nu cumva ar trebui sa vedem in asta inca o sagalnicie a autorului, care isi pacaleste astfel admiratorii prea-cuviosi!

Problema este ca aceasta noua imagine a lui Steinhardt a ajuns s-o oculteze aproape complet pe cea dintii. Am mai semnalat fenomenul cu alta ocazie si nu mai insist acum. Micromonografia lui George Ardeleanu are meritul de a-l readuce in atentie pe acel „prim“ Steinhardt: eseistul pe care-l caracterizau „hedonismul lecturii, bulimia conexiunilor si, de multe ori, nonconformismul interpretarii“ (p. 18), „natura fericita“ (Ibid.), „vastitatea complexanta a lecturilor, ca si flexibilitatea acestora“ (p. 24) s.a.m.d. Exegetul face foarte bine insistind in secventa a doua a cartii, Anthistius, „tinara generatie“ si „anii nebunatici“, asupra volumului de parodii de tinerete ale lui Steinhardt, In genul… tinerilor, aparut in 1934, pe cind insurgentul avea doar 22 de ani. Atitudinea de atunci, prin excelenta anticanonica, o prefigureaza pe cea din eseistica sa literara din deceniile opt si noua, esentialmente subversiva la rindul ei. Linga parodiile din 1934 e asezat eseul din 1981 al lui Steinhardt despre Geo Bogza, un elogiu – de fapt – al anilor tineretii lor comune vazute ca un paradis al libertatii. George Ardeleanu anuntase inca din secventa introductiva ca in aceasta zona trebuie cautat miezul operei lui Steinhardt, „a carui tema esentiala (obsesiva in toate cartile sale) este, in opinia mea, libertatea“ (p. 8). O tema nu tocmai dogmatica (vezi si reflectiile pe de la p. 48)…

Celelalte capitole analizeaza metoda eseistului – sau… absenta ei (titlu elocvent: Incertitudinea ca metoda de lucru si critica hedonista, in text fiind citate si autodefinirile lui Steinhardt ca „diletant a carui «originalitate» cred ca provine din amestecul de batrinesc si copilaros“! – p. 19) –, apoi deschiderea autorului fata de literatura tinerei generatii a anilor ’80 si „lectura crestina“ pe care i-a aplicat-o lui Caragiale, ultimele secvente ocupindu-se de Jurnalul fericirii, comentat mai in detaliu. Studiul e serios, didactic in sensul bun al cuvintului (doar pe alocuri atins de sensul… celalalt!). Participativ, comentariul pastreaza si semne sanatoase de distanta obiectiva („exuberanta conexiunilor“ din eseurile lui Steinhardt e uneori „derutanta“, iar „beatitudinea critica“ duce la „relativism axiologic“ – p. 25). Premizele – altfel spus – sint excelente. Asteptam cartea mare (teza de doctorat)!