Debut în proză

Autor: Irina GEORGESCU | Categoria: Literatură | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Irezistibil este un volum modest. După volumele de poezie anul cîrtiţei galbene (2003), ghinga (2005) şi Dicţionarul Mara (2009), scriitorul îşi marchează debutul în proză, satisfăcîndu-şi, astfel, o plăcere stridentă: se transpune în personaj al propriei naraţiuni. Departe de a imprima un aer confesiv textelor, naratorul indică aproape matematic raportul inegal dintre instrumentele poeziei şi cele ale prozei.

Volumul, neunitar prin compoziţie, este uşor de decodat. Prozele nu reuşesc să impună personaje, din simplul motiv că toate devin instanţe dezarticulate şi inconsistente. Proza debut – titlu destul de neinspirat pentru prima parte a unui volum ce se recomandă drept „irezistibil“ – începe realist, cu prezentarea cronotopului, fără ca orizontul nostru de aşteptare să fie măcar o dată înşelat. Singurul aspect care poate salva naraţiunea este diglosia personajului, conjugată cu asumarea de identităţi furate. Într-o proză, eroul este invitat la o şcoală de la ţară în calitate de poet local. Cinic, personajul descrie momentul în care este invitat să-şi audieze poemele recitate de nişte copii, participînd, astfel, la propria canonizare. Obsesia notorietăţii, unul dintre laitmotivele şi ambiţiile nereuşite ale volumului, este excedată de numeroase stereotipii şi de situaţii ridicole: „sînteţi oaspetele nostru de seamă, cultura română trebuie întîmpinată cum se cuvine“. Dar imediat acţiunea deraiază, musafirii şi copiii neînţelegîndu-i versurile „poetului naţional“. Grosolăniile verbale menţin starea penibilă de după lectură, dar creează şi un moment de tensiune, pe care naratorul îl exploatează destul de bine, echilibrînd, astfel, penibilul şi grotescul: „în viaţa vieţilor tale să nu te mai prind pe aici, a zis întinzîndu-se înspre polonic şi punîndu-şi o altă porţie de ciorbă în farfurie. Păi, ce, mă, noi sîntem nimea-n drum? Staţi puţin, am bîiguit, nu despre asta e vorba. Măcar taci, în pizda la mă-ta, taci, şuieră şi preotul. Adicătelea, noi pregătim totul aici cum se cade, copiii învaţă pe de rost porcăriile alea ale tale – şi tu tot nemulţumit, mă, tot nemulţumit?“.

Prozele lui Coman sînt mecanice, cu scheme „la vedere“. Furîndu-i identitatea unui muribund beţiv, Alexandru Dan Răţoi (a.k.a. Dan Coman) devine celebru – vis pe care îl trăieşte la intensitate maximă – şi începe să fie invitat la diverse interviuri, dă declaraţii, ţine lecturi publice, ajunge ţinta a nenumărate zvonuri şi emisiuni. Preţul acestui vis împlinit este fixat prin conivenţă: „erau zece poeme, pe prima pagină scria Viorel Paraschivoiu – anul cîrtiţei galbene“, dar propria construcţie începe să se prăbuşească din momentul în care prozatorul divulgă adevărul epic, iar ficţiunea sărăceşte. Nepotrivirile de sintaxă narativă deghizează o autobiografie exagerată, ca un film reluat la nesfîrşit, ale cărui replici le cunoaştem deja şi nu ne mai surprind deloc.

Într-un alt text, personajul primeşte o bursă de creaţie la Akademie Schloss Solitude şi se claustrează în micul apartament, pînă cînd, într-o dimineaţă, se trezeşte că se exprimă şi scrie perfect în limba germană, limbă pe care, de altfel, nu o înţelege şi nu s-a străduit vreodată să o cunoască. Situaţiile descrise, de la scena aruncării cu mere în clienţii restaurantului, cînd Dan, Teo şi Nina sînt loviţi din senin, pînă la secvenţele de amor flamboaiant din camerele pensiunii ilustrează un produs naiv al imaginaţiei naratorului. Personajele sînt inconsistente, pornind de la Dan însuşi, Teo, Miss Zinke, gazda de la Stuttgart, soţia pînă la apariţiile sporadice ale celorlalţi bursieri. Un motiv care poate estompa stereotipia naraţiunii este „lapidarea“, de altfel, o figură derivată a poeziei în care se zbate personajul: „în vacarmul de acolo strigătul meu părea a nu avea nici o forţă, chelnerii stăteau de-o parte şi priveau şi, cînd se golea vreun coş, fugeau imediat şi aduceau altul“. Strigătul expresionist al personajului este dublat de încremenirea tabloului, de inerţia chelnerilor şi de apatia însoţitorilor săi. Are loc o deraiere de la ficţiunea cu tentă fantastică spre absurditatea „de uz general“. Personajele vieţuiesc într-un prozaism dezarmant, vorbesc fleacuri, scriu recurent, reciclează senzaţii. Eroul procedează la fel: „trecuseră aproape două luni şi eu nu reuşisem să scriu absolut nimic. După dicţionarul mara habar n-aveam încotro s-o iau, mă consolam doar cu gîndul că, o vreme, şi după ce am termina ghinga am fost în aceeaşi situaţie“.

În contrast cu celelalte texte din volum, finalul celei de-a patra proze ajunge să fie un crez poetic, dublat de rostirea răspicată a propriei identităţi: „Numele meu e Dan Coman. Sînt scriitor şi sînt din România. Acestea sînt singurele vorbe româneşti care, pînă îmi dă Zinke injecţia cînd mă apucă violent crizele, îmi mai umblă prin cap, dar nu le pricep sensul. De zece ani vorbesc şi scriu numai în germană. Niciodată nu înţeleg ce, niciodată nu-mi pasă. Locuiesc la Stuttgart, ziarele spun că sînt cel mai important poet al Germaniei de azi“. Notorietatea extremă, perpetuată de absurdul situaţiei, pare să avertizeze asupra unui hybris de care personajul devine conştient la sfîrşit.

Nu doar la Akademie Schloss Solitude se petrec bizarerii, ci şi la Rugu Ilvei, la Năsăud sau Bucureşti. Miss Zinke, Teo, Nina, Liliana, Konstandin, iubita din „gît de lup“ devin, pe rînd, personime în proza lui Dan Coman, nume efemere la nivel narativ, de care nu ne vom mai aminti după ce vom fi închis cartea. Prozatorul nu construieşte personaje. Nici eroului nu-i poate atribui o identitate categorică, obligîndu-l să trăiască incert nişte reverii. Experienţa sufocă imaginaţia, în detrimentul unor momente de umor fin, în timp ce poetul trăieşte claustrat în interiorul unui prozator malgré soi. Deşi vrea să iasă din spiritul prozastic al textului, ferestrele sînt ferecate. Naraţiunea nu are nevoie de rafinamentul poeziei pentru a exista, ci de unitate în chiar fragmentarismul ei. Prozatorul devine un erzaţ al experienţei poetului. Motivele pentru care Irezistibil este un volum neizbutit sînt numeroase: fără viziune narativă, prozatorul nu construieşte personaje, ci doar contururi, neverosimilul din unele texte este manevrat inabil, iar secvenţele autobiografice, deşi ar trebui să fie personale, sînt inconsistente şi de uz larg, în timp ce ultima proză pare scrisă la repezeală, doar pentru a completa nişte pagini.