Cea mai
aclamată şi, în mod egal, cea mai contestată apariţie editorială autohtonă a
anului 2007 îi aparţine, în mod sigur, lui Mircea Cărtărescu, autorul
desăvîrşind trilogia Orbitor la 11 ani de la apariţia primului volum.
Ecourile în
presa de specialitate şi în critică sînt diferenţiate atît în funcţie de
receptarea estetică a operei, aşa cum face Marius Chivu, cît şi de raportarea
pe care unii critici o au faţă de omul Mircea Cărtărescu, atitudine uşor de
recunoscut în eseul persiflant şi forţat maliţios al lui Horia Gîrbea din
revista Ramuri.
Dacă acesta
din urmă susţine că Aripa dreaptă nu este nimic altceva decît „un şlagăr pe
care el (n.a.: publicul) aşteaptă să-l audă, nu-i forţează deloc imaginaţia, nu
îl terifiază, îl poartă binişor pe la toate cîte îi plac“, Marius Chivu
consideră că, dimpotrivă, ultimul roman cărtărescian este scris „fără nici o
concesie comercială“. Nu trebuie scăpat din vedere nici faptul că unele critici
depreciative şi, pînă la urmă, neprofesioniste, au apărut în urma faptului că
romanul a căpătat şi titulatura de bestseller, ceea ce pentru unii a însemnat
din start echivalarea cărţii cu o creaţie comercială.
Alteori, nici
măcar criteriile sociologice nu mai intră în discuţie. De pildă, cel care se
vrea a fi „slujbaşul“ criticii, Mihai Iovănel, ignoră noţiuni de teorie
literară căpătate încă din şcoala generală: cronicarul e deranjat de
„megalomania lui Mircea Cărtărescu“, dedusă greşit prin lipsa de distincţie
absolut impardonabilă între autor şi narator. De fapt, tot ce a reuşit să
demonstreze această abordare critică pestriţă a fost sărăcia mijloacelor
evaluatorilor în raport cu resursele complexe ale cărţii. Dar să vedem mai bine
ce are Orbitor. Aripa dreaptă de spus prin ea însăşi.
Telomeraze,
fetuşi încuibaţi în creier, artefacte, etmoizi, statui vorbitoare, o Revoluţie
personificată, un YHWE de neînţeles şi opac pînă la limita consumului interior,
dar totodată minunat, înspăimîntătoarea curvă din Babilon, cele 13 avataruri
ale lui Ceauşescu, scene de dragoste (scenele triviale în care sînt implicate
personaje la fel de triviale, precum Emilia şi soţul ei, nu sînt clasificabile
în această categorie) – iată cum înţelege Mircea Cărtărescu să-şi construiască „spectacolul
hiperlumii“.
Orientarea
mistico-religioasă este evidentă încă de la prima filă, unde apare mottoul din
Epistola Sfîntului Pavel către Corinteni, „Maran atha“ („Domnul vine“) – care,
aşa cum se va dovedi de-a lungul întregii naraţiuni, constituie chiar nucleul
cărţii, nuanţat prin ipostaze diferite. Trimiterile la istorii şi pilde sînt
prezente de la bun început, într-o manieră originală de transpunere a
societăţii româneşti din anul 1989 în imagistica Genezei. Motivul dominant al
fluturelui este şi el marcat în debutul cărţii, autorul dezvăluind treptat şi
cu din ce în ce mai multă explozie imaginativă noi sensuri ale acestui simbol:
„fără imaginea fluturelui, n-am fi ştiut niciodată că mormîntul nostru e-o
crisalidă“. De îndată ce publicul se acomodează cu o atmosferă specific
fantasmatică, Mircea Cărtărescu face trecerea la o realitate stoarsă aparent de
miez suprarealist: prezentarea familiei, a mediului şi a societăţii în care se
pregătesc evenimentele Revoluţiei. În extensia dialogului în care apare figura
Mamei, autorul creează scene marcate de inserţia unor glume politice sau a unor
secvenţe tipice şi frustrant de înnămolite în existenţa gri a epocii ceauşiste.
Pasajele legate de ritualurile familiale reprezintă un pretext pentru declanşarea
unor efuziuni erotice şi a rememorării primelor încercări literare ale
personajului, înfăţişate ca mod de comunicare cu divinitatea. Pe aceste
coordonate, remarcabilă prin intensitatea trăirii este raportarea la scris ca
experienţă cathartică şi modalitate de disecare a sinelui: „Asta am fost toată
viaţa, un instrument de scris în mîna Ta“.
Însă Mircea
Cărtărescu îşi relevă eul narativ cel mai intim prin bizarul personaj Herman
Căutătorul, care poate fi interpretat ca proiecţie în viitor a lui Mircea din
prezent, şi care, începînd cu partea a doua a romanului, îi provoacă lui
Mircişor prilejuri de meditaţie mistică. „Viaţa noastră de doi centimetri
grosime“ este astfel anulată prin apariţia unuia dintre cele mai ciudate şi
suprarealist conturate personaje ale literaturii noastre: bărbatul care poartă
în creierul său translucid un fetus, simbol al redempţiunii. Suferind de „boala
de moarte“, acesta propovăduieşte tocmai viaţa şi extazul experienţei maxime a
existenţei: „Sîntem omizi şi vom deveni fluturi, iată întreaga noastră poveste
în lume“. Fascinat de adevărul lui Herman, partea umană din Mircea încă este
copleşită de lipsa de sens şi armonie din lume şi din el însuşi, pînă la
atingerea unei transfigurări depline.
Herman pare un
personaj depăşit de logică. El nu înţelege totul, nu poate explica totul, are
mîinile goale de convingeri demonstrabile în faţa lui Mircea, însă tocmai de
aceea nu se opreşte şi îl îndeamnă la „hrană“ din Biblie, pe care o numeşte
„Cartea Întîlnirii“. Mircea este însă în continuare obsedat de tema
redempţiunii, cultivîndu-şi spaima nimicniciei trăite în faţa absolutului şi,
totodată, lăsîndu-se controlat, în afara raţiunii, de plăcerea mistică a
experienţei transcendente cu divinitatea.
Dacă există,
totuşi, un lucru pe care îl putem regreta în legătură cu acest roman-profeţie,
el nu are de-a face neapărat cu reproşurile arhitectonice sau stilistice care
s-au adus cărţii, ci mai degrabă cu prezenţa autoritară a realului în
naraţiune: scriitorul alunecă într-un tărîm al concretului (chiar dacă uneori
metaforizat), care nu probează aceeaşi măiestrie întîlnită în pasajele de
natură mistică. Mircea Cărtărescu are, în „irealitatea imediată“, o haină
auctorială mult mai bună, regească din punct de vedere literar; pentru nici un
aspect al realităţii, oricît de pasionat de investigaţia socială va fi fost
autorul, nu merită să o abandoneze. Pe de altă parte, chiar şi aceste pasaje
poartă amprenta „singurului prozator român care are geniu“, conform aprecierii
lui Marius Chivu: de exemplu, scena statuilor vorbitoare, care declanşează, la
rîndul lor, o Revoluţie, vădeşte o imaginaţie spectaculoasă şi o plasticitate
nu foarte uşor de regăsit în alte opere contemporane.
Pînă la urmă,
Orbitor. Aripa dreaptă rămîne o carte în care, dincolo de orice discuţii,
apologia vieţii şi a căutării sensurilor îşi păstrează locul central. În
romanul lui Mircea Cărtărescu, nimic din ceea ce înseamnă forţa şi culoarea
existenţei, fie că e vorba de ţeasta simbolică a lui Herman sau de rochiţa
iubitei lui Mircişor, nu e lăsat neexplorat, cu candoarea unui poet şi cu
verbul unui Ştiutor.
–––––––––––––––
Beatrice Lăpădat
este studentă în anul II la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti.
Comentarii utilizatori
o generalizare nedreaptă şi neprofesionistăanca enescu - Joi, 3 Iulie 2008, 13:40
Cum poate să spună domnişoara Lăpădat că "tot ce a reuşit să demonstreze această abordare critică pestriţă a fost sărăcia mijloacelor evaluatorilor în raport cu resursele complexe ale cărţii"? Onest sau de bun simţ ar fi fost să vorbească despre sărăcia mijloacelor unora dintre evaluatori, nu a "evaluatorilor". Dacă toţi evaluatorii au dovedit sărăcie de mijloace, să înţelegem că doar dumneaei deţine mijloacele necesare evaluării acestei cărţi complexe? Nu este profesionist să menţionezi trei nume de critici (evaluatori) şi apoi să generalizezi. A existat într-adevăr o abordare critică pestriţă, dar cele mai multe dintre analizele Orbitorului au fost de bună calitate (argumente pertinente, instrumentar critic adecvat).
comentăm să ne aflăm în treabăanca ceaikovski - Duminica, 6 Iulie 2008, 22:29
Stimată tanti, da' matale ceteşti ce zice fata asta acoloşa? Înainte de a sări cu barda?
De vreme ce vorbea despre respectivii critici, mie - cititor imparţial - mi-e clar că se referea la sărăcia LOR de mijloace, şi nu la sărăcia de mijloace a lu' bunică-miu din Cucuieţi. Ce e aşa greu de înţeles?
Autor: 
Categoria: 
RSS Feed
Newsletters