Debut. Un roman poematic

Autor: Silviu MIRCEA | Categoria: Literatură | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Vintilă Horia

O femeie pentru Apocalips

Traducere din limba franceză şi prefaţă de Mihaela Pasat, Bucureşti, Grupul Editorial Art, 2007, 226 p.

Ne propunem să vă oferim, periodic, În paginile revistei, articole semnate de autori aflaţi la Început de drum. Am făcut-o şi pÎnă acum, chiar dacă nu am marcat În nici un fel momentul. Numele tinerilor care au debutat În Observator cultural s-au regăsit apoi frecvent În presa culturală. Paul Cernat, Victoria Luţă, Luminiţa Marcu, Adina Diniţoiu, Cristian Cercel, Delia Ungureanu, Florina PÎrjol sÎnt doar cÎţiva dintre cei promovaţi de revista noastră. Astăzi, Silviu Mircea, student În anul IV la Facultatea de Litere.

Sînt autori care se impun şi rămîn în memoria şi conştiinţa publicului, cu atît mai mult cu cît numele lor sînt legate de un scandal politic, iar cărţile lor sînt trecute la index.

Este şi cazul destul de bizar al lui Vintilă Horia şi al receptării operei sale în ţara noastră după 1990. De ce bizar? Pentru că este vorba de autorul unuia dintre cele mai contestate romane apărute în exilul romånesc de la Paris, Dumnezeu s-a născut în exil (cartea a primit Premiul Goncourt, dar presiunile făcute de Partidul Comunist Român au dus la retragerea acestuia), autor a cărui operă ar fi trebuit să stîrnească un real entuziasm, dată fiind interdicţia publicării cărţilor sale în ţara noastră timp de decenii. Totuşi, acest autor nu s-a bucurat prea mult timp de atenţia publicului românesc – nu i-au fost reeditate decît două sau trei cărţi – şi aceasta nu pentru că n-ar fi vorba de un autor valoros. S-ar zice că publicul era la acea vreme mai interesat de problema ororilor comunismului şi de cea a închisorilor decît de cea a căutărilor spirituale. Acest tip de literatură şi-a găsit publicul mai mult în ultimii ani, după o perioadă În care Vintilă Horia a intrat într-un con de umbră. Grupul editorial Art îşi propune să repare această nedreptate, oferindu-ne un foarte interesant roman de dragoste, O femeie pentru Apocalips.

Construit într-un mod foarte original şi modern, acest roman, mai degrabă poem în proză prin tinereţea expresiei, oferă mari bucurii estetice. Este un „cîntec pe două voci“, care aminteşte foarte mult, în unele pagini, de Cîntarea Cîntărilor. Din punct de vedere narativ, practic, nu există nici o instanţă superioară auctorială în text. Cele două personaje, Blanca şi Manuel, exprimă singure tot ceea ce e nevoie să fie ştiut, tot ceea ce-i frămîntă. Simbolistica numelor lor este transparentă: Blanca înseamnă auroră, iar Manuel, Dumnezeu este cu noi.

Romanul este construit în jurul a patru teme: exilul în lume, căutarea spirituală, refacerea Unităţii şi mîntuirea prin iubire. Condiţia omului de „exilat pe pămînt“ nu apare aici pentru prima dată în opera lui Vintilă Horia, ea fiind încă din Dumnezeu s-a născut în exil. Este statutul celui care a pierdut sau nu a apucat încă să afle exact contactul cu Verticala, cum bine spunea Zoe Dumitrescu-Buşulenga în Caietul de la Văratec. Manuel resimte această lipsă în căutarea sa, în aceeaşi măsură în care o resimte şi Blanca: „nu avem dreptul să ne întoarcem, sîntem condamnaţi la exil pe pămînt. Dar asta înseamnă moartea!“.

Cele două suflete se caută pentru că au nevoie unul de celălalt, pentru a se sprijini reciproc în această descoperire spirituală. Ele reprezintă cele două ipostaze antagonice ale fiinţei umane: Bărbatul şi Femeia. Prin ei trebuie să se refacă unitatea cuplului primordial. Dorinţa lor este unul dintre idealurile umanităţii şi scopurile alchimiei (Manuel însuşi îşi dezavuează la un moment dat căutările alchimice). „Această alunecare de-a lungul pereţilor universului implică un cînt, fluierături înnebunite, care ne însoţesc la fel de nesfîrşite ca şi noi, care participă cu sunetele lor la vibraţia noastră din ce în ce mai îmbătată de ea însăşi. Am devenit totul, vom fi Unul la capătul cursei, în pragul acestei lumini din ce în ce mai aproape, care va sfîrşi prin a reda cunoaşterea unităţii absolute“.

Iubirea dintre cei doi este ridicată la rangul de taină cosmică, reprezentînd în acelaşi timp un mijloc de cunoaştere. Rolul cel mai important în acest demers îl joacă Blanca, ea fiind călăuza necunoscută a bărbatului pe tot parcursul căutării sale. Rolul ei devine şi mai accentuat odată cu avansarea diegezei, la fel şi influenţa ei asupra lui Manuel.

Este de remarcat şi faptul că situarea în timpuri diferite a acţiunii celor patru capitole joacă un rol bine determinat în structura cărţii, indicÎnd caracterul etern valabil al poveştii. Totodată, este abolit timpul şi exemplul este extins asupra întregii istorii a omenirii.

Sfîrşitul romanului, redat într-un limbaj similar celui întîlnit în textele ezoterice, sugerează că rolul iubirii dintre cei doi este unul soteriologic. Iubirea Blancăi nu este numai călăuzitoare, ci şi mîntuitoare. Ea reuşeşte să ducă la bun sfîrşit căutarea lui Manuel, pînă într-acolo încît cei doi devin din ce în ce mai imateriali, sufletele lor cunoscînd o acensiune mistică. Ei refac Unitatea primordială, iar Manuel simte că totul este lăsat în urmă şi că se regăsesc acolo unde nu mai există timp – în Transcendent.

O carte deosebit de interesantă, în care totul are valenţe mistice, într-o lume din ce în ce mai despiritualizată.

Recomanda articolul prin: