Nr. 752 din 12.12.2014

On-line - actualitate
Remember
Biblioteca observator cultural
Focus
Editorial
Eveniment
Actualitate
In memoriam
Polemici
Informaţii
Politic
Literatură
Societate
Eseu
Memorialistică
Arte
Rubrici
 
Carmen MUŞAT
Ovidiu ŞIMONCA
Doina IOANID
Bianca BURŢA-CERNAT
Adina DINIŢOIU
Silvia DUMITRACHE
Cezar GHEORGHE
Iulia POPOVICI
Alina PURCARU
UN Cristian
Mihai FULGER
Şerban FOARŢĂ
Bedros HORASANGIAN
Cristian PÎRVULESCU
Radu Călin CRISTEA
Cristian CERCEL
Marius OPREA
Paul CERNAT
Daniel CRISTEA-ENACHE
Claudiu TURCUȘ
Bogdan-Alexandru STĂNESCU
Andreea RĂSUCEANU
Dana PÎRVAN-JENARU
Liviu ORNEA
Mihai PLĂMĂDEALĂ
Ovidiu PECICAN
Ovidiu DRĂGHIA
Observator cultural
vezi toti autorii
Translation

Acasa   |   Arhiva   |   2002   |   August   |   Numarul 128   |   Debutul literar, necunoscut, al lui Ovid S. Crohmalniceanu

Debutul literar, necunoscut, al lui Ovid S. Crohmalniceanu

Autor: George Radu BOGDAN | Categoria: | 0 comentarii
Tipareste pagina Mareste caractereMicsoreaza caractere Marime text
Relatia mea cu Crohmalniceanu – el fiind cu un an si jumatate mai tinar decit mine – a fost una indelungata si complexa, cu multiple tangente pe multiple planuri. Lucrurile incep de acolo de unde sintem nascuti in acelasi oras, Galati, in jurul caruia a gravitat intregul cerc familial care avea sa marcheze destinul matrimonial al scriitorului; un cerc in care am fost implicat cu mult inainte ca acesta sa fi devenit si al sau si care se interfera cu cel al propriei mele familii galatene, cu clanul de rubedenii ale parintilor si bunicilor mei.

De aici – dar nu numai de aici – o seama de punti aruncate in livada de preocupari si interese ale lui Moni (acesta era apelativul cu care ma adresam lui, in timp ce el imi spunea Fanel, asa cum obisnuiau numai cei ce faceau parte din cercul mai apropiat sau mai indepartat al familiei mele). Alte punti au fost marcate de faptul ca prin natura imprejurarilor, incepind de prin 1947 si continuind cu citiva din anii imediat urmatori, am fost martorul aventurii sale politice si convulsiilor psihologice pe care aceasta i le-a provocat. Mi-l pot foarte bine explica pe Moni cel din vremea aceea, vreme pe care am parcurs-o in comun.
In sfirsit, au existat punti de apropiere, pecetluite de insemnul unor discutii substantiale, purtate de-a lungul ceasurilor petrecute impreuna in rastimpul anilor ’80, insumind – daca le pun cap la cap – zile si zile de-a rindul, in vreme ce Croh isi plimba ciinele mult indragit, cocker-ul „Ront“, invitindu-ma regulat sa-l insotesc ca sa mai stam de vorba si sa ne depanam firul preocuparilor politico-intelectuale, sau pur si simplu scriitoricesti, care ne legau (incepusem sa-mi scriu memoriile si Moni – caruia i le incredintasem spre lectura, erau totusi vreo suta si mai bine de pagini – imi dadea sfaturi de ordinul constructiei narative si al detaliului stilistic, sfaturi intotdeauna pertinente si de un acut spirit de observatie, pe care le-am urmat cu folos).

Grosul convorbirilor noastre imbratisa insa un perimetru foarte larg, in cuprinsul caruia implicatiile realitatii sociale si ale relatiilor cu puterea ocupau din cind in cind un loc preferential. Asa se face ca in decursul acestor discutii se ivea ocazia si imi puteam permite (ca unul ce strabatusem o experienta similara, dar intr-un mod diferit) sa-i pun uneori intrebari foarte delicate privind perioada participarii sale la procesul de afirmare si promovare a realismului socialist. Spun „imi puteam permite“ pentru ca atingerea acestui capitol, foarte dureros pentru el, ca si pentru mine de altfel, n-a provocat niciodata tensiuni intre noi, nu s-a lovit vreodata de refuzul lui de a-mi raspunde la intrebari, desi pozitiile noastre in aceasta problema nu coincideau decit intr-o masura redusa, iar explicatiile sau daca vreti motivatiile sale nu erau intotdeauna cele mai convingatoare. Trebuie totodata sa precizez ca asemenea confruntari de opinie nu aveau citusi de putin si in nici o imprejurare caracterul unui rechizitoriu, indiferemt de concluziile pe care le trageam in sinea mea. Avea loc un „schimb de experienta“, de pe pozitii de egala implicare in fenomen, desi divergente, iar nu un proces de culpabilizare. Ma informam, luam nota si atit; chiar daca ceea ce imi impartasea Moni suscita din parte-mi un comentariu sau ma obliga sa-i cer amanunte, evitam – fara a cadea in ipocrizie – ca insistentele mele sa-l lezeze, sa-i raneasca amorul propriu, afectindu-i sinceritatea sau stirnindu-i susceptibilitatea.

Existau in structura sufleteasca a lui Crohmalniceanu anumite zone tulburi, profund secrete si adesea contradictorii, privindu-i rectiile, comandamentele, imboldurile imperative. Moni era un personaj discret si complicat, cu o certa constiinta de sine, inalt superioara, cind era vorba de latura pozitiva a rolului cultural pe care l-a jucat, latura indeniabila, recunoscuta astazi de multi, dar si contestata de altii. L-a apasat toata viata constiinta ca nu i se iarta si i se pun mereu dinainte erorile tineretii, spre dispretul virtutilor afirmate la maturitate si batrinete, virtuti care intreceau cu mult, socotea el – si nu fara destula dreptate –, ponderea reala a acestor erori si ar fi trebuit, printr-o meritata compensare, sa le sorteasca uitarii. Cind il ierti cu atita usurinta pentru pacatele lui politice din perioada comunismului pe un Mihai Beniuc (ca sa ma limitez la un singur exemplu, dar mai relevant decit oricare altul), mi se pare profund inechitabila condamnarea fara apel a lui Crohmalniceanu. Ar fi putut desigur sa reactioneze fata de blamarea cu totul disproportionata a statutului sau moral si profesional. Era insa prea scirbit si prea mindru totodata pentru a intra in polemica cu ireductibilii sai adversari. Stia ca orice dialog ar fi fost inutil. Stapinit nu numai de un sentiment de amaraciune, dar si de pudoare, repugnindu-i sa se exhibe, a preferat sa se exileze si sa-si consume drama in tacere, continuind in modul cel mai elogiabil sa fie productiv intru folosul culturii romanesti.

Am socotit necesar acest intreg preambul spre a situa cu exactitate cadrul relatiei mele cu Crohmalniceanu, fundalul de increngaturi, personaje si evenimente pe care el se proiecteaza, conturind o arie foarte variata de informatii si documente memorialistice despre care as avea multe si instructive lucruri de spus, privind in buna parte domeniul literar. Nu stiu daca timpul care mi-a ramas de trait mi-o va permite, de aceea am preferat sa punctez aici unele aspecte, mai mult sugerate si numai vag, sperind intr-un moment prielnic care sa-mi ingaduie desfasurari mai ample, aferente relatiei mele cu Moni. Pot afirma ca am fost prieteni? Judecind dupa dedicatiile pe care mi le-a asternut pe cartile sale, as putea sa ma laud cu prisosinta si profund onorat de sentimentele si pretuirea pe care mi le-a exprimat in virtutea unei prietenii ferm subliniate, care a durat pina la plecarea lui din tara. A ma indoi ar fi o ingratitudine si o necuviinta, mai ales ca prin continut autografele sale ma confirma si autorizeaza intrutotul.
Si totusi, daca ma gindesc la lumea spirituala care ii definea orizontul – lume a timpurilor noi, intim descatusate, in care se simtea bine si in pas cu vremea, cu deosebire in ce priveste ascendentul cistigat in relatia cu talentele tinere carora le stimula si orienta afirmarea – nu ma vad sa fi putut concura oferindu-i un cimp de intinsa si ademenitoare afinitate. Pentru asta, in buna parte din vina mea, nu ma cunostea profesional indeajuns, cum mi s-a intimplat cu cei apropiati mie, adesea.

De aceea, nu ma incumet sa pronunt cuvintul „prietenie“, acordind notiunii intreaga pondere cuvenita si stiind prea bine care au fost adevaratele sale prietenii, desi multe din ele imi scapa. Unele s-au dovedit a fi mai mult sau mai putin vremelnice, altele de durata, ba chiar fara nici o fisura pina la sfirsit, cum au fost – considerate laolalta – cele legate cu Radu Lupan, Nina Cassian, Ion Caraion, Catrinel Oproiu, N. Tertulian, Sami Damian, Stefan Aug. Doinas, Maurice Nadeau, Klaus Heitmann, Herbert Werner Mühlroth si reprezentantii cei mai valorosi ai „Cercului literar de la Sibiu“, iar mai tirziu ai grupului de tineri scriitori „optzecisti“ in frunte cu Cartarescu, Mircea Nedelciu si Gheorghe Craciun, ca sa nu mai vorbesc de bogatul sir al celor pe care nu-i pomenesc spre a nu ma lungi peste masura.
Cel mai potrivit e a spune ca relatia mea cu Crohmalniceanu a fost una amicala, de un caracter aparte, mai putin obisnuit, situata sub semnul unei pronuntate bunavointe, uneori capricioase, cu reactii imprevizibile, cu usoare caderi in umbra, dar intotdeauna consecventa daca o consider in lumina raportului ei preponderent benefic. Amintirea acestei relatii staruie in mine, conjugindu-se cu o serie de episoade substantiale care, alaturi de multe altele, propulsate din alte directii, de catre alte figuri de prestigiu, mi-au bariolat, exaltind-o, facind-o sa iasa de pe fagasul banalitatii, biografia.

Mi-am propus asadar sa evoc aici, ca un prim pas de reconstituire istorica, aparitia numelui de „Ovid S. Crohmalniceanu“ si debutul literar, necunoscut pina azi, al acestei puternice si contorsionate personalitati scriitoricesti. Traiectoria sa plina de contraste prin intervalul de timp atit de zbuciumat, cuprins – fara a mai vorbi de perioada precedenta – intre 1945 si 2000, ramine in buna parte, pentru cine a asistat la debutul stralucit al lui Moni, un mister. Aproape toti martorii din epoca au disparut, luind cu ei amintirea unui moment cultural care anunta, in rindurile fortelor tinere inca nedesprinse din anonimat, o imbucuratoare – ampla si nebanuita – deschidere. Ca unul ce am trait clipa, incerc sa-i perpetuez memoria. Am profitat de faptul ca jocul intimplarii si-a spus cuvintul, angrenindu-ma intr-o aventura spirituala care depaseste orice imaginatie. Astfel mi s-a impus constiintei, sub imperiul urgentei, datoria de a povesti ce si cum m-a legat de debutul literar al lui Ovid S. Crohmalniceanu, alias Moise Cahn. A intervenit in toata puterea cuvintul neprevazutul timpurilor actuale.

Inaintea oricarui alt considerent mi se pare insa necesar sa ne oprim cu oarecare insistenta asupra etimologiei numelui de „Crohmalniceanu“. S-au facut in timp, mai ales in 1944, multe speculatii. Nascocitorul sau, Cassian-Matasaru, apartinea – lasind la o parte exceptiile, e drept, destul de numeroase – unei generatii (era nascut in 1896) nerupte de iudaitatea ei, dar in acelasi timp inclinata spre asimilare cu populatia majoritara autohtona in mijlocul careia traia si isi gasea afinitati. Pastrind proportiile, l-am cunoscut bine, insa pe atunci eram mult prea tinar ca sa fi putut purta cu el o discutie in spiritul problemelor pe care mi le pun azi. Daca avem in vedere conditia psihologica a momentului din vara 1944, cind lui Cassian-Matasaru i-a rasarit in minte pseudonimul cu pricina, e neindoielnic ca el era foarte in acord cu cei dispusi sa-l lege de moldovenescul „crohmal“ sau „crohmala“, care inseamna scrobeala. Nu-mi aduc aminte daca Matasaru insusi invocase aceasta origine sau numai a preluat-o, oricum versiunea in discutie a incurajat-o, intr-un consens deplin. Totul se pastra astfel in spatiul lingvistic romanesc, ceea ce era foarte potrivit cu momentul respectiv.

Privite din perspectiva lui Crohmalniceanu, lucrurile apar insa putin altfel. O data cu disparitia Ecoului, pseudonimul batjocoritor, a carui intentie malitioasa sarea in ochii oricui, putea fi cu usurinta abandonat. Adevarul e ca exclamativul „O“ a devenit Ovid, „Sache“ a disparut raminind numai un simplu „S“, in timp ce „Crohmalniceanu“ a fost pastrat intocmai, impunindu-se treptat cu o autoritate care ii anula orice deriziune. M-am intrebat: de ce oare? Asa, din simpla dorinta de afirmare in „sic“ si de a transforma porecla in renume? Desigur, au contat si toate acestea. Nu cumva insa in virtutea culturii sale vaste si iscoditoare, care nu era straina de iudaism, dimpotriva, el stia atunci mai mult decit stiam noi tinerii ceilalti, socotind totusi ca e mai bine sa nu divulge nimic? Si nu cumva Cassian-Matasaru insusi s-a aflat intr-o postura similara, conformindu-se unei atitudini de bun simt politic? Avea o judecata matura si un indepartat trecut iudaic, ceea ce ma face sa fiu convins ca am dreptate.

Pe de alta parte, ma sustine in opinia mea un argument mult mai decisiv. Crohmal, scris „Krochmal“, este numele unui sir important de invatati evrei, succedindu-se citeodata din tata in fiu, unii cu functie religioasa rabinica, altii filozofi si istorici cu vederi reformiste si emancipate, in spiritul luminilor si al unei recent infiripate traditii moderne, in frunte cu Moses Mendelsohn, dar si ei profund legati de cultura religioasa. Cel mai vechi purtator al numelui Krochmal, Menahem Mende Ben Abraham, sef rabin al Moraviei, originar insa din Cracovia, s-a nascut in 1600 si a decedat la Mikulov, in Cehia de astazi, in 1661. Mai tirziu cu un secol intilnim personalitatea cea mai importanta prin rolul cultural pe care l-a jucat, Krochmal Nachman, nascut in 1785 la Brody, in Galitia, si decedat la Tarnopol, pe atunci in Polonia, nu departe de Lemberg (Lvov), in 1840. Filozof, istoric, unul din in temeietorii „Stiintei iudaismului“ („Wissenschaft des Judentums“) si conducator al miscarii evreiesti a luminilor, Haskala, in Estul Europei, era fiul negustorului Salom Krochmalnik, care facea parte din cercul lui Moses Mendelsohn amintit.
Nu este cazul sa ma extind aici asupra personalitatii lui Nachman Krochmal. Ceea ce ma intereseaza este sa constat ca, pe masura ce patrundem mai adinc in etimologia numelui „Krochmal“, ne apropiem tot mai mult de „Crohmalniceanu“. Caci intre acesta si „Krochmalnik“ deosebirea e minima. Mai trebuie spus ca in casa mai fiecarui intelectual evreu, ba chiar si a unui simplu comerciant instarit, se gasea prestigiosul Jüdisches Lexikon (Lexiconul evreiesc) editat in Berlinul anilor 1920 si insumind cinci masive volume. Volumul III, aparut in 1929, trateaza substantial, la p. 910-911, capitolul consacrat purtatorilor numelui „Krochmal“.

Este exclus ca Lexiconul in cauza sa nu-i fi fost cunoscut atit lui Cassian-Matasaru, cit si mult cultivatului june Moise Kahn, desi nu e obligatoriu ca primul sa fi trebuit sa-i astepte aparitia ca sa afle de existenta amintitilor invatati evrei. Cit il priveste pe al doilea, mi s-ar putea reprosa ca nu am discutat problema cu el. Adevarul este ca eu insumi am aflat de numele „Krochmal“ abia foarte tirziu, in iulie 2001, datorita unei intimplari fericite. Ovid S. Crohmalniceanu intrase in traditie cu numele acesta ca fiind legat de moldovenismul pomenit si nu a mai vrut sa intervina in procesul versiunii initiale, considerind ca in fond originea reala a numelui sau apartine unei problematici intime si ca nu are rost sa mai agite apele. Cunoscindu-l, imi explic prea bine ca nu s-a simtit indemnat sa atace cu mine un subiect pe care prefera sa-l socoteasca inoportun, asadar inchis. In acelasi timp insa, sint incredintat ca dezvaluirile mele – privite din unghiul postumitatii lui Moni – i-ar fi facut placere.

Oricine s-ar putea pe drept intreba cum se face ca abia dupa atita vreme problema debutului literar al lui Ovid S. Crohmalniceanu si a originii numelui sau a intrat in orbita preocuparilor mele. Nu voi intra in amanunte care ar lungi textul peste masura. Rezumindu-ma la ceea ce consider a fi esential si tinind totodata seama de revelarile care intervin pe parcurs, pot spune doar ca un factor de maxima eficienta l-a constituit situatia de a nu fi fost – prin chiar natura fireasca a imprejurarilor – in cunostinta de cauza. Nu puteam fi, atit e de strinsa tangenta realitatii cu fantasticul. Bineinteles, ceva m-a stirnit impunindu-mi sa ma grabesc.

Totul a inceput din ziua cind ochii mi-au cazut pe o Fisa de dictionar privitoare la Ovid S. Crohmalniceanu, semnata de doamna Roxana Sorescu in Observator cultural nr. 62, cu data de 1 mai 2001, p. 14. Era prezentat acolo debutul literar al scriitorului de o maniera grav mistificatoare.
Cum era si firesc, primul meu gind s-a indreptat spre semnatara Fisei, cu care am incercat indirect si fara succes, din motive care ma depasesc, sa intru in contact. Dar ca sa evit orice neintelegere conflictuala, precizez din capul locului ca doamna Sorescu nu are nici o vina in ce priveste realitatea situatiei pe care urmeaza s-o prezint, dinsa nefiind decit o victima a intimplarilor ilustratoare ale cazului, de care am devenit constient tocmai datorita Fisei pomenite, din nefericire insa cu o enorma intirziere fata de perioada in care s-au petrecut lucrurile.

Sint unicul martor care poate reconstitui adevarul de care istoria literaturii romane de dupa sfirsitul lui 1943 a fost amputata prin ceea ce s-a intimplat cu Ov.S. Crohmalniceanu. El insusi nu avea cum sa afle ce i se rezerva, desi evenimentele, daca le pot denumi astfel, s-au petrecut toate pe cind era in viata. Am fost direct implicat si singurul factor concret, decisiv si eficient in a determina aparitia scriitorului in conditiile debutului sau cu pseudonimul care l-a consacrat si cu scrierile initiale din epoca, ramase pina azi necunoscute. Ceea ce a ramas, de asemenea, total necunoscut si voi incerca la un moment dat sa evoc, e atmosfera de farsa, plina de ingeniozitate si umor critic, care a prezidat la debutul lui Crohmalniceanu, atmosfera la care a subscris si contribuit ulterior la rindul sau, pentru ca era un spirit larg deschis, nonconformist, cultivat si situat in avangarda, dominat de un simt neobisnuit al ironiei si autoironiei.

A trecut un an si mai bine pina cind am putut semnala si a ma incumeta sa indrept faptele ce vor fi aduse la cunostinta aici. A trebuit sa intreprind mai intii o seama de cercetari, in speranta unor recuperari documentare. Toate stradaniile mele au fost infructuoase si abia dupa ce le-am epuizat si am avut viziunea integrala a tabloului situational supus investigarii, am capatat certitudinea ca a sosit momentul sa pornesc la drum si cum anume e cel mai potrivit sa procedez intru iluminarea cazului si intru salvarea a ceea ce nadajduiesc sa se mai poata salva.
Desi la baza relatarilor mele stau un spirit si o rigoare stiintifice (atit cit imi este posibil!), am recurs la forma unei prezentari narative memorialistice. Traind o experienta vitala, cu implicatii de ordinul cercetarii, dar si politice totodata, a o povesti mi s-a parut a fi modalitatea cea mai indicata, chiar daca uneori, prin natura continutului si a imperativelor sale, sint nevoit sa ma abat de la caracterul stilistic propus.

Voi intra dintr-odata in subiect, extrapolind faptul principal si sustragindu-l unui context absolut necesar a fi cunoscut, dar pe care il voi impartasi cititorului abia ulterior, spre a putea scoate mai bine in relief factorul determinant situat la temelia marturiei si afirmatiilor mele. Intr-un text care dateaza din iulie 2000 si a fost scris special de Nina Cassian la New York spre a figura in volumul Crohmalniceanu. Un om pentru toate dialogurile, coordonat de Geo Serban si publicat in acelasi an, citesc urmatoarele privind relatia ei cu Crohmalniceanu: „Prietenia noastra se nascuse pe baza unei asidue corespondente si schimb de carti. [...] Ne transmisese, sotului meu, Vladimir Colin, si mie, «materiale» literare, «tablete» privind mai ales poezia care urmau sa apara sub pseudonimul imposibil inventat in gluma de tatal meu: O Crohmalniceanu-Sache (devenit mai tirziu Ovid S. Crohmalniceanu)“. La atit se limiteaza ceea ce stie, prin forta imprejurarilor si vointa intimplarii, Nina Cassian si nu i se poate face din asta o vina. Mai degraba vinovatul sint eu, pentru ca n-am gasit prilejul sa-i povestesc cum stau lucrurile.

Intre rudele mele cele mai apropiate si Nina Cassian existau vechi si strinse relatii de familie, ca sa nu mai vorbesc ca poeta l-a cunoscut pe primul ei sot in casa mea. Cu Vladimir Colin eram var primar prin alianta si prieten intim. Toate acestea explica de ce, atunci cind se petrece scena la care se refera Nina evocind asa zisa „gluma“ a tatalui ei prin care ia nastere, in deridere, acel faimos „O Crohmalniceanu-Sache“, eu eram de fata. Ceea ce omite sa spuna Nina – datorita conciziei firesti a textului in cauza – este ca actul lui Iosif Cassian-Matasaru precum si consensul unanim al celor prezentati se inscriu intr-o atmosfera de farsa tipica unei semnificative parti a tineretului supus discriminarii rasiale si care – deghizat sub masca pseudonimelor – debuta atunci in literatura in pagina a doua, culturala, a ziarului Ecoul. Citiva componenti ai acestui tineret, mai inclinati spre independenta si fronda datorita temperamentului lor si asimilarii unei culturi protestatare de un inalt nivel – Crohmalniceanu numarindu-se printre ei – se intreceau in a-si exprima prin farsa critica fata de anumite atitudini ale lui Miron Radu Paraschivescu.
Acesta, fiindu-le binevoitor si expunindu-se indubitabil unui risc, isi aroga totodata intr-un mod iritant si de pe pozitii marxizante, cu un aer de vadita superioritate, postura de mentor ideologic si indrumator literar atoatestiutor. Nu ma pot extinde aici asupra acestui aspect care e important si trebuie luat in considerare. Voi reveni sau o voi face cu alta ocazie. Subliniez totusi ca pe de o parte voit si constient, adica deliberat, iar pe de alta doar implicit, expresia „O Crohmalniceanu-Sache!“ viza prin simplul ei ton exclamativ o tinta dubla, menita nu numai sa ne amuze pe seama viitorului prozator, istoric literar si critic, ci si sa-i administreze autorului Cintecelor tiganesti o lectie.

O data rezolvata gasirea unui pseudonim, ne-am pus intrebarea cum ar fi mai potrivit sa procedam pentru ca articolele, cinci la numar, ale lui Crohmalniceanu, sa-i parvina direct lui Miron Radu Paraschivescu. Pentru ca dintre tinerii prezenti care intrasera in legatura cu Ecoul eram cel mai in virsta si aveam la activul meu un contact prestigios cu virfurile maxime ale lumii noastre literare, sortii de a-i preda lui Me Re Pe, cum obisnuiam sa-i spunem intre noi, materialele lui Crohmalniceanu au cazut pe mine. Scriitorul, cind a citit pseudonimul uluitor din josul paginilor, al proaspatului virtual colaborator, a sarit in sus: „Ati innebunit?! Va bateti joc de mine si umblati cu chestii ovreiesti?!“. Insa articolele lui Crohmalniceanu le-a parcurs pe loc, in prezenta mea; i-au placut si le-a apreciat la justa lor valoare. A sters, bineinteles, pe „O Crohmalniceanu-Sache“ si l-a inlocuit cu „Paul Scorteanu“, care era un pseudonim colectiv, atribuit multora dintre tinerii si necunoscutii protejati ai lui Miron. Si cu asta, scurta existenta a nostimadei imaginate de Cassian-Matasaru fusese practic incheiata, ceea ce mie nu mi-a suris deloc. Numai ca Miron, captivat de continut si de nivelul stilistic al redactarii, a trimis imediat un prim articol al corespondentului Ninei Cassian in tipografie, urmind sa fie cules la linotip si sa apara in zori…
Ceea ce povestesc in continuare pare de necrezut, desi constituie purul adevar; un adevar plin de semnificatii privind evolutia starii politice din Romania, sub regimul totusi al maresalului Antonescu, regim in care celalalt Antonescu, Mihai – care adoptase o atitudine duplicitara in incercarea de a se salva pe sine si tara, convins fiind ca Germania hitlerista pierduse razboiul –, continua sa aiba de spus, cu aprobarea tacita a „Conducatorului“, un cuvint greu.

Redactorul Ecoului si tipografia la care aparea erau instalate in fostul palat al desfiintatelor ziare, de catre guvernul Goga-Cuza, Adevarul si Dimineata, din Strada Sarindar. Accesul la oricare din etaje, inclusiv la tipografia aflatoare la ultimul, era liber. Nu te intimpina nimeni la intrare si puteai patrunde in orice camera ai fi dorit, ba chiar si sa consulti colectia celor doua cotidiene amintite, ramasa neatinsa. Am urcat asadar nestingherit la miezul noptii in tipografie si punindu-i linotipistului Almasan un pol (asa se numea pe atunci in limbaj popular bancnota de douazeci lei) in mina, i-am cerut sa-mi culeaga cu capitale drepte, corp zece, „O Crohmalniceanu-Sache“. Cu plumbul cald inca tinut in palma m-am dus la paginator, care tocmai era pe cale sa incheie forma de metal destinata calandrului si, contind pe efectul altui pol, i-am indicat sa inlocuiasca semnatura articolului in cauza cu cea adusa de mine. Ceea ce a si facut. Dimineata, pus in fata faptului implinit, Miron Radu Paraschivescu n-a mai avut incotro. Personaj capabil prin excelenta sa guste umorul si perseverenta in a-l promova, nu s-a suparat si a acceptat sa devina complice la farsa pe care i-am jucat-o atit lui cit si lansatului de acum inainte „O Crohmalniceanu-Sache“. Acesta, nu mai putin inzestrat cu simtul umorului, si-a jurat – din motive a caror conotatie e mai complexa de cit poate sa para – sa transforme porecla in renume, ceea ce a reusit pe deplin. Iar eu am devenit adevaratul sau nas, fapt pina azi nestiut de nimeni in afara celui implicat, caruia i l-am adus la cunostinta hat, mai tirziu, dupa un sfert de secol.

Dar aventura mea crohmalniceasca e departe de a se fi incheiat aici. Nu puteam incepe altfel in a o relata decit dezvaluindu-mi rolul initial in descoperirea faptelor de neimaginat pe care mi le-a revelat investigatia intreprinsa dupa ce am citit Fisa doamnei Roxana Sorescu. Ceea ce m-a frapat cu deosebire a fost afirmatia ca textul de debut al lui O Crohmalniceanu-Sache ar fi cel cu presupusa traducere in romaneste a poemului Congo de Vachel Lindsay, aparut in Ecoul cu data de 6 august 1944. Stiam precis ca indicatul debut era imposibil. Cele cinci medalioane literare inminate de mine lui Miron Radu Paraschivescu fusesera publicate toate inaintea textului crezut de Roxana Sorescu a fi primul. Insa si mai grava era inevitabila ignorare a motivatiei care prezidase la redactarea si publicarea lui, realitatea ce nu-i putea fi stiuta autoarei, intrucit era consecinta unui lant intreg de intimplari necunoscute.
De fapt, cu „Vachel Lindsay“ te gaseai in prezenta unei farse, o cursa perfida intinsa pentru a doua oara lui Miron Radu Paraschivescu, fara legatura cu intimplarile la care ma refeream mai sus si pe care – la porunca unei logici dictate de exigentele naratiei – abia urmeaza sa le explicitez. Si totusi, cum se va vedea, ele au contribuit din plin la stergerea din memoria contemporana a motivatiei mentionate de mine.

In Ecoul cu data de miercuri 2 august 1944 a aparut un articol lung si substantial, bogat in amanunte biografice, consacrat chipurile reputatului scriitor sudamerican Miguel Ruiz Van Halen. Era prima capcana in care si-a prins piciorul imprudentul savant intru ale istoriei literare universale Miron cel Paraschivesc atoatestiutorul. Nu exista si nu existase nicicind un autor cu numele amintit. Il scornise fantezia unuia dintre noi, Eugen B. Marian, un viitor publicist si inzestrat traducator, figura de o mare inteligenta, plina de ingeniozitate si umor, azi putin cunoscut, dar care in epoca a jucat, precum se vede, un rol de prima importanta in farsele la care ne dedam. Semnase cu pseudonimul Zamfir Caratanase si, daca n-as dezvalui eu, dupa atita vreme, faptul aici, nimeni nu ar putea banui vreodata cine se ascundea dupa acest patronim cu rezonanta macedoneana. Relev procedeul pentru ca el era comun multora dintre noi, intr-o perioada de timp nu total lipsita de clipele unei relaxari optimiste, dar inca supusa pericolelor extreme care pindeau la tot pasul, obligind la prudenta si camuflare. Il relev insa si pentru a face perceptibila, macar deductiv si cu concursul imaginatiei, o realitate care – in amalgamul de pseudonime si afirmari mascate care le facea sa devina ca si anonime – nu mai poate fi reconstituita, desi a insemnat un moment semnificativ si preponderent rodnic al istoriei noastre literare. Dar sa ne reintoarcem la punctul unde intervine Miron.

Acesta – pe intinsul citorva coloane – il luase de sus pe tinarul asa-zis Zamfir Caratanase, batindu-l protector pe umar si explicindu-i cu lux de completari detaliate, cum ar fi trebuit, conform tuturor regulilor stiintifice, sa fie prezentat scriitorul in cauza. Se intelege, a doua zi, noi junii obraznici si neastimparati, promisiuni ale viitorului peste care Miron descoperitorul si promotorul se simtea domnind, am avut grija sa-l punem cu mult tact si discretie la curent. A ris cu pofta si nu s-a suparat. Umoristul din el, rasfatat de zine, a stiut sa-si biruie umilinta. Noi insa, complotistii, nu ne-am astimparat. Prea ni se parea prada usoara, desi ca s-o inhati nu era chiar lesne, fiind prevenita. Asa ca, de data aceasta, a intrat in scena Crohmalniceanu. Sa repetam figura aidoma nu era cu putinta. Trebuia schimbat macazul. Intru aceasta, creativitatea sugubeata a lui Crohmalniceanu – sustinuta de cultura lui exceptionala si de gustul pentru tot ce rasuna exotic, raspindind efluvii de stranietate – s-a dovedit a fi la inaltime. Vachel Lindsay i-a oferit prilejul.

Crohmalniceanu nu i-a inchinat un articol. A preferat sa-l parodieze fara sa marturiseasca, lasindu-l pe cititor sa creada ca Lindsay insusi e cel care cinta si cuvinta, intonind un poem celebru, Congo, cu onomatopeice accente afro-americane, admirabil sincopate si inspirate din muzica de jazz, el, Crohmalniceanu, nefacind altceva decit sa-l traduca. In realitate, pornind de la modelul original, textul era in cea mai mare parte produsul unei imaginatii a eroului nostru, lui Lindsay – daca e sa credem ce ne spunea Crohmalniceanu (si noi l-am crezut) – nu-i apartinea nici un cuvint, ci doar structura ritmica a poemului. Crohmalniceanu nu stia daca autorul lui Rica, al Nevestei mincinoase si al faimosului Epitaf auzise vreodata de Vachel Lindsay, dar era sigur ca si in cazul contrar avea sa-si dea aere ca poetul afro-american ii este cunoscut, daca nu chiar familiar. Imitatia s-a dovedit convingatoare si, asa cum fusese prevazut, Miron a marsat, cazind cu ochii inchisi in plasa intinsa. In zilele imediat urmatoare, ne-am grabit sa-l informam cu privire la renghiul pe care i-l jucasem. Consecvent cu sine, nu s-a suparat nici de data aceasta. A gustat farsa si a inghitit in sec, hotarit ca pe viitor sa sufle si in iaurt. N-a mai apucat. L-a salvat disparitia pretimpurie a ziarului.

Debutul literar al lui Crohmalniceanu, dar mai ales implicatia mea in acest debut se inscriu intr-un complex de imprejurari si relatii care, cum s-a vazut, trebuia neaparat evocat ca sa se inteleaga firescul participarii mele la ceea ce urmeaza sa relatez. Firul acestei relatari isi are sorgintea in niste situatii si intimplari care, din punct de vedere cronologic, devanseaza cu mult obiectivul acestei evocari.

Luminarea lui cere insa imperios o incursiune in protoistoria prezentei evocari a momentului literar care favorizeaza aparitia pe scena culturii romanesti a lui Ovid S. Crohmalniceanu. E o incursiune plina de peripetii, atit in privinta trecutului, cit si a perioadei actuale, asa cum cititorul va putea sa-si dea seama. E totodata o incursiune care implica nume mai mult sau mai putin sonore, dar de prima importanta in raport cu ceea ce am de povestit. Pe unele le-am citat, aria lor e insa mai intinsa: Virgil Ierunca, Ion Caraion, Ion Mihaileanu (stabilit de multa vreme in Franta, mare admirator inca din vara 1944, probabil chiar mai devreme, al lui Malraux, cu care, in timp ce se ostenea sa-l traduca si era nevoit sa-l consulte, a si venit in contact), Radu Lupan, prietenul din copilarie al lui Crohmalniceanu si viitor remarcabil exeget, la noi, al literaturii americane, la rindul sau participant foarte activ si plin de idei nastrusnice la farsele destinate lui Miron. Toate aceste personaje si inca altele sint legate de insistent pomenitul ziar Ecoul, condus de Mircea Grigorescu (pe care, insa, noi, tinerii, n-aveam prilejul sa-l intilnim), tribuna de debut a lui Crohmalniceanu, ca si a mea de altfel, eu publicind prima oara mai devreme, la 16 februarie 1944, cu pseudonimul Stefan Sava, in timp ce – exceptindu-l pe Ion Mihaileanu, afirmat inca si mai de timpuriu – intreaga pleiada de tineri si tinere inclusa in relatarea mea se manifesta precumpanitor intre iunie-august 1944.

Eroarea constatata in fisa Roxanei Sorescu m-a facut sa tresar, dar nu m-a tulburat prea tare. Mi-am propus sa intervin neintirziat si s-o indrept, convins ca pentru asta era suficient sa consult colectia ziarului Ecoul la Biblioteca Academiei Romane, pe care o frecventam de aproape sase decenii. Acolo insa m-am trezit in fata unei situatii cu totul neasteptate: exemplarul pe care il credeam a fi cel cautat nu apartinea editiei de Capitala, ci era destinat odinioara provinciei, cu pagina culturala reajustata in pripa, neglijent si nemaiavind nici o noima, datorita masivelor eliminari de text operate fara discernamint. Inlantuirile cauzale disparusera. Din ansamblul astfel hacuit rezulta intr-adevar ca bietul Crohmalniceanu debutase cu Vachel Lindsay“!

Ca sa se inteleaga despre ce fel de inlantuiri cauzale este vorba, trebuie sa-l pun pe cititor la curent cu stilul regizoral pe care il practica Miron Radu Paraschivescu in relatia cu tinerii sai colaboratori de ocazie. Pagina culturala a Ecoului era o pagina vie, conceputa si tutelata de Miron, cum s-a vazut, intr-un mod paternalist, cu blindete binevoitoare, dar si cu o pronuntata nota de superioritate, afirmata mai intotdeauna cu ostentatie si patrunsa, cum de asemenea s-a vazut, de un spirit ce se voia marxist. Superioritatea aceasta ni se parea noua, tinerilor, ridicola si devenise suparatoare. In acelasi timp ii eram recunoscatori lui Miron si-l iubeam, pentru ca ne ajuta si ne incuraja sa ne afirmam. Din aceasta ambiguitate, care insufletea pagina imprimindu-i un caracter polemic si, daca pot spune astfel, pedagogic totodata, rezulta o modalitate originala de a institui prin Posta redactiei si prin reactiile fata de ea un dialog alimentat de provocari subtile, propriu-zis farse, carora le urma drept raspuns comentariul in continuare falos al lui Miron.

Ceea ce arat s-a intins pe o perioada scurta, de numai o saptamina sau doua; nu trebuie sa se creada ca toate paginile culturale ale Ecoului erau pline de farse. Eu lamuresc aici numai un anumit episod, sau daca vreti, aspect, a carui neintrare in constiinta publica ar falsifica adevarul. In lipsa lui, intregul spectacol e anulat si nu se mai intelege nimic sau se recepteaza un mesaj deformat. Esti indus in eroare pentru ca nu mai poti cunoaste acel important moment de juvenila efervescenta literara, pe care l-am semnalat, fiind stearsa cu buretele activitatea unui tineret entuziast si cu mari sperante de viitor (sansele de sfirsit al razboiului parind sa anunte evenimentul ca fiind apropiat). Cum am mai subliniat, aveau sa se afirme multe personalitati in devenire, care au contribuit in chip fericit la istoria literaturii contemporane romanesti si a culturii in general. De aceea si insist, incercind sa-l resuscitez, asupra acestui capitol de mult disparut, dar caruia, sint convins, ii va fi dat sa iasa, fie si numai partial, intr-o buna zi la lumina, iar o data cu el nu doar textele de inceput ale lui Crohmalniceanu, ci si – fara a face deplasate aprecieri de valoare, caci e vorba de efemere elemente de atmosfera – amuzantele, pline de ifos, derulari scriptice ale lui Miron Radu Parasc hivescu.

Am cautat, atit cit mi-a stat in puteri, direct sau prin interpusi, Ecoul cu pagina culturala stiuta de mine in toate bibliotecile publice din Capitala si principalele orase ale provinciei. Este cunoscuta situatia nefericita a marilor biblioteci publice din Bucuresti si dificultatea, iar adesea imposibilitatea de a accede la consultarea colectiilor de periodice, de obicei incomplete. Cu concursul binevoitor al lui Mihai Pelin, a fost rascolit depozitul de dublete al Bibliotecii Academiei Romane de la Bucurestii Noi, unde se pastreaza periodicele. Pretutindeni – cel putin cum indica pina in prezent aparentele, care pot fi inselatoare – acelasi rezultat negativ!

M-am straduit fara succes sa rememorez cele cinci medalioane ale lui Crohmalniceanu incredintate mie si predate lui Miron Radu Paraschivescu. Mi-am amintit ca doua dintre ele erau intitulate Tristan Derème si, respectiv, Velemir Hlebnicov, dar nu mai stiu in ce ordine aparusera. Titlurile celorlalte nu le-am putut reconstitui: trecusera de la publicare 56 de ani!
Mi-am pus tot felul de intrebari, am luat in considerare putinele ipoteze cit de cit verosimile care mi-au trecut prin minte. Efort zadarnic! Dupa atita amar de ani, cine poate sti cind si ce s-a intimplat cu adevarat? Lipsesc cele mai elementare indicii prezumtive, nici macar speculatii nu-mi sint ingaduite. Misterul ramine deplin… Unicul lucru in aparenta sigur (precizez: numai in aparenta!) este ca un factori cu puteri discretionare, foarte sus pus, autohton sau strain – putea sa fi fost antonescian, german, sovietic sau romano-comunist – fusese interesat, in virtutea unor motivatii secrete, ramase necunoscute posteritatii, sa ia decizia retragerii din circulatie a editiei cu pricina din perioada respectiva si a inlocuirii ei cu editia de provincie. Se naste totusi intrebarea: cum de au putut fi invinse enormele dificultati operationale spre a indeplini in optime conditii hotarirea luata? Imposibilitatea raspunsului extinde sfera misterului. Nu m-ar mira insa nici ca lucrurile sa fi fost mult mai simple si timidele presupuneri enuntate aici sa se dovedeasca intr-un viitor imprevizibil a fi niste fantasmagorii. Mai stii?… Numai la astfel de situatii grav pagubitoare poate duce atitudinea anticulturala, provocatoare de haos si nimicire care a periclitat si pericliteaza soarta marilor noastre biblioteci publice, impiedicind o cercetare responsabila si riguroasa (ma refer acum si aici strict la capitolul disparitiei exemplarelor mult cautate din ziarul Ecoul). In lipsa unor explicatii autorizate ce – printr-un noroc exceptional, la care nu ma astept – mi s-ar putea oferi cindva, sint nevoit sa ma opresc aici.


O precizare

Imi este imposibil sa presupun ca nu mai exista in toata tara, dar mai ales in Bucuresti, nici un exemplar din editia de Capitala cu pagina a doua, culturala, a ziarului Ecoul, unde poate fi identificat debutul real al lui O. Crohmalniceanu-Sache. Conditii obiective m-au impiedicat sa cercetez personal toate sursele cuvenite asa incit scapari sau confuzii ale memoriei nu sint excluse. Este insa cert ca, daca primul articol care marcheaza debutul lui O. Crohmalniceanu-Sache pare sa fie Vachel Lindsay, inseamna ca s-a dat peste editia de provincie. (G.R.B.)

 
 
 
Cele mai citite articole
De ce prefer ţigări cu filtru?
Norman Manea despre Klaus Iohannis în presa internaţională
Va rămîne Victor Ponta premier şi după Anul Nou?
BIFURCAŢII. Un eveniment improbabil
Premierul Victor Ponta anunţă conducerea Universităţii din Bucureşti că renunţă la titlul de „doctor în drept“
Cele mai comentate articole
De ce prefer ţigări cu filtru?
BIFURCAŢII. Un eveniment improbabil
Premierul Victor Ponta anunţă conducerea Universităţii din Bucureşti că renunţă la titlul de „doctor în drept“
SOFTUL ROMÂN. La plus haute tour
Va rămîne Victor Ponta premier şi după Anul Nou?
Cele mai recente comentarii
Treziti-va
Desigur, d-le Stancu...
Art. 146
@Aramis
@Aramis
 
Parteneri observator cultural
Suvenir de Bucuresti, editia de iarna