OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Dimineţile de duminică inspiră bucureşteanul la activităţi felurite: casnice (confortabile), religioase (contemplative), comerciale (active) sau la volan (temperamentale). În liniştea matinală, un concert nu se prea potriveşte, tot ce e cultural sau monden solicitînd o formă la care oraşul te predispune în mod tradiţional, într-un decor nocturn. De-asta nici nu mi-am făcut iluzii că al doilea concert cu debuturi la Filarmonică, de pe 21 iunie, va avea mai mulţi oameni în sală decît pe scenă, aşa cum s-a întâmplat şi cu o săptămînă înainte.

 

Dacă Adrian Morar – un dirijor experimentat şi stăpîn pe tehnica baghetei – ne-ar fi lăsat să plecăm cu Suita I de George Enescu în ureche, dimineaţa muzicală s-ar fi împăcat de minune cu o duminică liniştită de iunie, la final de stagiune. Înainte însă, acelaşi Ceaikovski a stricat bioritmul, pentru a produce senzaţie cu ajutorul unei membre a Filarmonicii, violoncelista Mădălina Tudose.

 

Există concerte cu care te acomodezi, muzici pe care le aştepţi, altele, pe care le uiţi. Mădălina Tudose – discipolă a maestrului Marin Cazacu – e o artistă adevărată, pentru că nimic din ceea ce aşteptai nu mai contează, ci doar ce îţi oferă ea. Cînd o asculţi, cuvinte ca „magie“ merită spuse din nou, recăpătîndu-şi sensul. Variaţiunile rococo de Ceaikovski au fost în interpretarea ei şi expresie, şi spectacol, ambele la superlativ. Femeile care stăpînesc instrumente masive, ca violoncelul şi pianul, redau artei dimensiunea erotică a esteticului. Jacqueline du Pré sau Martha Argerich sînt cele mai cunoscute exemple, cu o fascinaţie exercitată indiferent de vîrstă. Familiară cu scena, Mădălina Tudose devine în concert una cu violoncelul. Există instrumente făcute să fie expresive. Cineva îmi spunea că nu se satură să asculte violoncelul, pentru că are o sonoritate melancolică naturală. Prin această naturaleţe a cucerit şi solista, sub forma unei perfecte adecvări dintre text şi intepretare, care te face să poţi vorbi din nou despre adevăr în artă. Pasională, dar nu sentimentală, virtuoză fără afectare, cînd viguroasă, cînd fragilă, păstrînd însă mereu controlul, nu rămîne decît să te întrebi cît timp va mai rămîne Mădălina Tudose la unul dintre pupitrele orchestrei.

 

Cea mai lungă zi a anului a rezervat seara, în Sala Mică a Ateneului, o premieră neobişnuită pentru scena muzicală românească: un recital de acordeon. Nu, Ateneul nu se închiriază pentru nunţi şi botezuri. Asociat în mod curent cu repertoriul (mai mult sau mai puţin) suburban, acordeonul reprezintă, alături de saxofon, cea mai importantă invenţie a secolului al XIX-lea în domeniul instrumentelor muzicale. Deşi ambele s-au răspîndit mai ales în cultura populară şi de divertisment, muzica secolului al XX-lea, atît de sensibilă la sonorităţi şi idiomuri inedite, a luat acordeonul în serios şi l-a introdus în sala de concert. De la Hindemith la Gubaidulina, lucrările scrise pentru acordeon clasic fac parte din programele festivalurilor de muzică contemporană şi, în continuă expansiune, din stagiunile simfonice ordinare. În Germania, Elveţia, Italia şi Finlanda există clase independente, în cadrul conservatoarelor, unde instrumentul cu burduf nu se mai confundă cu parfumul de bodegă. E drept că mireasma încărcatului trecut exotic nu se poate uita cu uşurinţă, unii ascultători suspectîndu-l de o mică impostură. Din fericire, interpreţii săi perseverează împotriva tuturor prejudecăţilor; ultima dată, la Ateneu, unde acordeonista finlandeză Terhi Sjöblom a cîntat, împreună cu pianista Andreea Cristea, un program variat. Bine cumpănit, repertoriul a cuprins, în prima parte, muzică modernă cultă, iar după pauză, unsprezece hituri din creaţia lui Astor Piazzolla.

 

Deşi, la prima vedere, s-ar putea crede că lucrările contemporane i-ar fi pierdut pe spectatori de clienţi, păstrate pentru partea a doua, şi că, încheind cu armonii argentiniene, acordeonul s-a întors, firesc, la matcă, toate piesele au satisfăcut publicul, într-o sală aproape plină. Prin tradiţie, compozitorii nordici şi ruşi domină repertoriul: Heikki Valpola, Magnus Lindberg, Tatiana Sergeyeva. Fiecare lucrare a pus acordeonul într-o altă perspectivă: timbre şi efecte sonore sugestive în miniaturile din Marilina de Valpola, explorări minimaliste suprapuse şi jocuri dinamice în Jeux d’anches de Lindberg şi ironie polistilistică în Jasmin de Sergeyeva, sub forma unui dialog-conflict cu pianul, care, prin teatralitate şi spectaculos, a ridicat publicul în picioare.

Tangourile lui Astor Piazzolla – pe care compozitorul le-a destinat în mod expres scenei de concert, şi nu coregrafiei – se mişcă nostalgic şi graţios pe linia dintre genul serios şi cel de divertisment. Din acest motiv, mulţi instrumentişi faimoşi le-au preluat (Yo Yo Ma, Gidon Kremer, Daniel Barenboim) şi le-au făcut mai cunoscute, paradoxal, după moartea bandoneonistului de geniu din Buenos Aires. De altfel, argentinianul de origine italiană, crescut la New York, studiase compoziţia la Paris şi se simţea în largul său în muzica clasică, în care a intuit potenţialul unui melanj stilistic original. A fost, poate, una dintre primele forme de „fusion“. Contrapunctul bachian pe ritmuri sud-americane? Melodica mozartiană în obscuritatea cluburilor de noapte? La Piazzolla nimic nu sună căutat, imitaţiile polifonice stricte şi improvizaţia jazzistică reflectînd o lume niciodată a unei singure identităţi. Cu aceeaşi uşurinţă cu care au cîştigat ascultătorii pentru curentele contemporane, Terhi Sjöblom şi Andreea Cristea au redat tristeţea şi nervul dansului, visarea şi patima, uitarea şi cinismul, senzualitatea şi inevitabilul paşilor săi.