Decadentism literar în cheie postmodernă

Autor: Adina DINIŢOIU | Categoria: Literatură | 1 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Decadentism literar în cheie postmodernă

În peisajul literar al momentului, Angelo Mitchievici face figură aparte, scriind o proză saturată de livresc şi de estetism – o contrapondere într-un fel necesară la „urgenţa“ scriiturii cotidianiste predominante. Debutat în volumul colectiv Ferestre 98 (alături de colegii de la Cenaclul Litere, condus de Mircea Cărtărescu) cu o splendidă proză simbolică, cu poveşti suprapuse – Grădini suspendate (reluată în volumul de faţă, cu mici modificări) –, autor al unui studiu consacrat lui Mateiu Caragiale şi literaturii decadente şi co-autor al volumelor de Explorări în comunismul românesc (alături de Paul Cernat, Ion Manolescu şi Ioan Stanomir), Angelo Mitchievici îşi urmează în proză temperamentul: scriitorul e tot ce poate fi mai opus urgenţei momentului, un estet şi un fantast, un metteur en scène şi un „fanatic“ al detaliului.

Angelo Mitchievici. Cinema (povestiri), prefaţă de Paul Cernat, Editura Polirom, Colecţia „Ego. Proză“, Iaşi, 2009, 362 p.

Cinema reprezintă debutul editorial al prozatorului, un debut întîrziat, care adună, totuşi, laolaltă povestiri scrise pe parcursul mai multor ani – povestiri inegale, dar cu un aer comun, căci ele reiau, de la una la alta, precum vasele comunicante, aceleaşi situaţii narative, aceleaşi drame, acelaşi tip de personaj. Singura de factură diferită – încărcată, tarkovskian, de simbolism şi autoreferenţială – este chiar proza din volumul colectiv de debut, Grădini suspendate.

Proza cea mai reuşită este, de departe, Maşina de amintiri, textul cel mai amplu al volumului, al cărui nucleu epic îl repetă, în fond, pe cel din alte două povestiri, În cealaltă parte a oraşului şi Dragostea va începe mîine. Un bărbat – jurnalist, informatician sau boxeur, după caz – tînjeşte după o femeie-fantasmă, renunţînd la iubita reală, concretă, în urma unui eveniment-declanşator al pasiunii devoratoare pentru o himeră. Finalul – căci toate ficţiunile, toate poveştile trebuie să se supună convenţiei finalului, concede naratorul – îl găseşte, întotdeauna singur, consumat de himeră şi părăsit de iubită. În În cealaltă parte a oraşului, femeia-fantasmă este suma a două iubite reale şi perfect opuse, care, la un moment dat, încep să-şi amestece trăsăturile, comportamentul, tabieturile, hainele, jucîndu-i bărbatului o farsă care-l transformă într-o simplă marionetă a unui regizor neştiut. În Dragostea va începe mîine, personajul preferă iubitei reale o misterioasă femeie imaginară, care-i scrie scrisori „de gust“ şi cu a cărei himeră va şi rămîne în finalul ambiguu.

În schimb, Maşina de amintiri este o proză matură, excelentă, în care jocul estet şi fantasmatic al protagonistului face loc unui dramatism bine gradat, unui suspans care frizează fantasticul, apropiindu-se cumva, la sfîrşit, prin acest debuşeu în fantastic, de Grădini suspendate. Protagonistul – un fost boxeur, acum funcţionar de birou, care are o iubită mai tînără cu 15 ani, Mia – este condus de cel mai bun prieten, grăsanul Marius, personaj matein prin excelenţă (un fel de Pirgu, însă băiat de bani gata, mişcîndu-se agil în lumea interlopă), la frizerul Seferis, fost inginer şi inventator al maşinii de amintiri. Povestirea e rafinată şi eliadescă, dramatică şi încărcată de mister, cum se şi cuvine unei proze decadente (lumea în armonie e plictisitoare pentru decadent). De data aceasta, femeia care-l bîntuie e o fostă iubită, Lucia (cu numele iubitei din Grădini suspendate), de care îşi reaminteşte graţie invenţiei lui Seferis (maşina respectivă e ascunsă într-o cască de coafor şi uzează de anumite cîmpuri elecromagnetice!), în şedinţe repetate, pe care le obţine cu forţa, căci Seferis nu accepta decît o singură experienţă de acest gen. Lucia e, în fond, tot o himeră (deşi a avut o iubită cu acest nume în tinereţe), aşa cum personajul nu e, probabil, un fost boxeur, ci doar un scriitor care-şi încredinţează amintirile maşinii de scris, autor de literatură SF – cum notează la sfîrşit naratorul, spărgînd vraja. Grăsanul Marius – prietenul ambiguu, insidios şi versatil – se regăseşte şi în Dragostea va începe mîine sau În cealaltă parte a oraşului, purtînd numele de Dragoş ori Sandu.

Angelo Mitchievici încarnează o vîrstă postmodernă a decandentismului, în care convenţia (literară şi cinematografică), scenariul pliat asupra lui însuşi, naratorul-păpuşar (eternul regizor, pe scaunul lui din umbră, cu un pahar în mînă şi, eventual, o ţigară în colţul buzelor) sînt „conjurate“ pentru a face loc unui estetism saturat şi, la limită, pervers. Un narator în esenţă acelaşi – în ciuda diverselor ipostazieri în cele zece povestiri – „bifează“ o serie de convenţii, de „locuri banale“ (cu propriile-i cuvinte) ale literaturii – în speţă decadente –, cu scopul ultim de a face loc acestui estetism împins la limită, acestui stil, avant tout, cînd delicat-infinitezimal, cînd de o cruzime perversă, care are ca punct de plecare şi punct de sosire pagina de hîrtie. Şi lucrul se întîmplă, de regulă, pentru barthesiana plăcere a textului, o plăcere – de data asta – perversă, ironică şi lipsită de vreo transcendenţă.

Estetismul acesta la limită, scriitura artistă, prin excelenţă de atmosferă – „acel ceva impalpabil, numit uneori stil sau atmosferă“ („Dragostea va începe mîine“) – sînt o jouissance din partea autorului care îşi manevrează cu ironie ori cruzime personajele şi e conştient că – cel mai probabil – totul se opreşte la fiinţa lor de hîrtie. Locul de desfăşurare a unei sensibilităţi decadente şi a unui limbaj arhiconştient de lipsa unei evadări în transcendenţă, dar continuînd să se „înfrupte“ din sine, fără disperare.

Deşi dragostea e o temă omniprezentă, figurile feminine se reduc cu rigoare la ceea ce protagonistul însuşi numeşte „femeia origami“, în vreme ce acelaşi protagonist e îndrăgostit de propriul discurs – ori de discursul unui dublu al său (ca în „Dragostea va începe mîine“, unde seria de scrisori amoroase primite de la misterioasa A constituie, în esenţă, un discurs dorit, visat) – şi de propriile-i fantasme (e un dreamer, cum bine spune Paul Cernat în prefaţa cărţii), cărora le şi cade victimă. Un narator ironic şi nelipsit de cruzime îşi exercită drepturile depline asupra unui personaj în mintea căruia femeia de hîrtie sfîrşeşte prin a o detrona pe femeia în carne şi oase, aşa cum visul (motivul baroc şi apoi romantic, incluzînd o întreagă dimensiune cosmică) devine regimul firesc de desfăşurare a prozelor lui Angelo Mitchievici: „Ideea nu era originală, aceea de a crea un personaj imaginar de care să te apropii treptat, pînă la a te îndrăgosti de acea iluzie de hîrtie. «O pasăre origami, o femeie origami, desprinsă într-o flacără violetă», ca apoi să-şi recompună din cenuşă o mască de fericire, o mască senzuală sau una în care misterul să se concentreze în jurul unei tăceri zîmbitoare“ („Dragostea va începe mîine“).

Prozatorul uzează pînă la exces de comparaţiile arborescente şi insolite, de rafinament stilistic şi imagistic (din care nu lipsesc japonezăriile), de armoniile muzicale, fără să neglijeze şi tehnica contrapunctului – în cazul de faţă, tot ceea ce ţine de estetica urîtului, de cruzime şi morbid. Voluptăţile senzoriale şi imaginare se consumă întotdeauna în prezent, în evaziune, personajele practicînd un hedonism al clipei şi un refuz al viitorului: „... o simţea fericită alături de el, desenînd nu planuri de viitor, ci un alt fel de lume, care să-i poată cuprinde. Din cîteva culori şi cîteva linii imprecise. Nu vorbea niciodată despre viitor. Viitorul lipsea. Trăiau într-un prezent continuu, suspendaţi, orele, minutele, zilele nu aveau importanţă“.

În „În cealaltă parte a oraşului“, protagonistul, jurnalist la un cotidian, care îşi împarte săptămîna între două iubite cu nume transparent, Laura şi Beatrice – din dorinţa de a regăsi „îndoiala, misterul şi pericolul în mijlocul celei mai banale aventuri, triunghiul amoros“ –, constată, la final, că e victima unui complot auctorial, a unui destin aranjat de un regizor de condiţie superioară. Voluptăţile lui estetizante, dar şi pur senzuale, erotice – cultivate şi echilibrate de contrastul puternic pe care-l creează cele două femei – sînt astfel dublate, puse în abis de voluptatea ironică a regizorului (sau păpuşarului) care-l implică în acest scenariu. Finalul – ambiguu, ca întotdeauna la Angelo Mitchievici – introduce şi un alter ego al protagonistului, sugestia unei scindări pe potriva celor două iubite, din cele două capete ale Bucureştiului. Există cîteva inconsecvenţe şi scăpări narative (Laura e traducătoare, dar şi voleibalistă, de pildă), care arată că interesul prozei e în altă parte, în stil, iar nu în fabulă.

Dintre cele zece povestiri, ultimele trei („Maşina de amintiri“, „Alergătorii“, „Nişte gîndaci“) sînt cele mai reuşite (dar şi „Corpurile sînt frumoase“ creează un bun text aşezat „sub pecetea tainei“). „Alergătorii“ reia tema din prima povestire, „Cinema“: un bărbat aproape de vîrsta pensionării, rămas singur, moare, în „Cinema“, în faţa ecranului, urmărind un film vechi, iar în „Alergătorii“ – în urma unei alergări pe străzile Bucureştiului, în prima zi de concediu (textul e saturat de livresc, de la alergătorul misterios care-l urmăreşte, cu gluga trasă pe ochi, un fel de imagine a morţii, la numele încărcate de aluzii literare ale unor colegi de serviciu, Marieta, Sebastian etc.). „Nişte gîndaci“ reia, ironic-postmodern, puţin cam demonstrativ, o temă kafkiană, însă în toate cele trei texte se face simţită depăşirea estetismului excesiv, înspre dramă, înspre personajul autentic.

Filmul, cinema-ul sînt un laitmotiv al cărţii lui Angelo Mitchievici, văzute ca manipulare extremă de convenţii, de scenarii, ca mizanscenă împinsă uneori la perversitate. La care se adaugă toate locurile comune (asumate lucid-ironic) ale decadenţei: evaziunea din real, aristocraţia în spirit, luxul, blazonul, paseismul, rafinamentul estet şi senzorial împins pînă la contrariul său (scabros, visceral, morbid), misterul, riscul.

Angelo Mitchievici se dovedeşte un prozator complex şi subtil, un imaginativ şi un livresc, care-şi cunoaşte probabil riscurile: pe de o parte, excesul stilistic, digresiunea care-şi pierde coerenţa, iar pe de alta, o anumită deficienţă în planul fabulei, al narativului. Dacă la decadenţi întotdeauna ceva transcende textul – regretul după un anume trecut nobiliar, de Ancien Régime, un anume paseism, istoric şi politic –, se poate spune că la Angelo Mitchievici nimic nu e dincolo, totul se consumă în discursul fantasmatic, jouisseur şi autosuficient, marcînd o vîrstă postmodernă a decadentismului.

Recomanda articolul prin:

Etichete: Angelo Mitchievici, Cinema -povestiri

Comentarii utilizatori

voleibalistaino - Marti, 22 Septembrie 2009, 00:05

De acord, cu o corectie insa: in povestirea "In cealalta parte a orasului" Laura este traducatoare, nu si voleibalista. Eroul asista o data la un meci de volei al ei (e singura referinta la volei).