Decesul Vechiului Regim

Autor: Alexandru MATEI | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Francezii înşişi recunosc – sau lasă să se înţeleagă – că evenimentele studenţeşti din mai 1968 nu înseamnă, de fapt, foarte mult din perspectivă istorică. Deşi mai ’68 nu înseamnă propriu-zis mare lucru, tot ceea ce s-a întîmplat atunci nu poate fi nicidecum clasat, niciodată. Mai ’68 e un eveniment minor pentru istoria revoluţiilor, pentru că n-a fost de fapt o revoluţie. E drept, a fost vorba de o mişcare de revoltă manifestată în multe locuri din lume, oarecum simultan, dar nu concertat. Primăvara de la Praga, mitingul din august de la Bucureşti, Parisul, grevele studenţeşti de la Cracovia şi războiul din Vietnam, asasinarea lui Martin Luther King, revoluţia muzicală din State care se generalizează, reprimarea sîngeroasă a studenţilor mexicani, toate astea se întîmplă în 1968 (vezi dosarul din numărul pe mai al revistei L’Express), dar nu există un liant substanţial al lor. Dovadă: România devine tot mai mult un stat naţionalist, în Mexic nu se întîmplă nici o reformă structurală majoră, politica americană de impunere continuă imperturbabilă pînă azi, Cehoslovacia este nivelată de şenilele sovietice şi comunismul rămîne în picioare. În Franţa, candidatul UDR (Uniunea Democraţilor pentru Republică, formaţiune de dreapta), Georges Pompidou, Îi succedă generalului de Gaulle, comunismul nu se instaurează niciodată (PCF Îndeamnă la absenteism la alegerile din 1969), iar stînga – tot puternică, ce-i drept, În anii următori, după crizele succesive ale anilor ’70 – pierde tot mai mult teren începînd din anii 1990. Uneori, ai impresia că vîrful acesta de revoltă, 1968, era înscris în chiar evoluţia societăţii occidentale; studenţii, tinerii nu voiau nicidecum să infirme, ci să confirme un Sistem care, de pe urma gestului lor, n-a avut decît de cîştigat. Aşadar, care Revoluţie? Alte dovezi: 1968 este unul din ultimii ani ai celor 30 de ani glorioşi ai Franţei, 1945-1973; şomajul era în scădere, lumea cîştiga puţin încă, e drept, dar tot mai bine. Revoluţia nu putea avea loc în absenţa unei greve generale, iar greva generală mai mult profita de pe urma revoltei studenţeşti decît o susţinea. Producţia nu era pusă în pericol, aşadar gestul studenţilor nu putea avea consecinţele scontate. Lucru bine ştiut de însuşi Daniel Cohn-Bendit, într-un interviu celebru pe care i-l ia Sartre şi în care filozoful propunea revoluţia pe care Bendit o vedea imposibilă.

Încă o dovadă: sociologia, regina ştiinţelor umane, devenită „ştiinţă“ în sensul tare al cuvîntului, nu anticipează nimic „revoluţionar“. Mai ’68 ţine de pulsiune, iar pulsiunea nu poate fi prognosticată. Altceva, însă, da: importanţa pulsiunii în funcţionarea societăţii, în deciziile subiectului – economice (ce, cum, cît cumperi), sociale (unde, cum, cît te revolţi), culturale (divertismentul). Acum, ştim: societatea spectacolului a eliberat pulsiunea şi a făcut din ea criteriul de dezvoltare strategică a industriei consumului. De aceea, revoluţia din mai ’68 putea fi prevenită, dacă factorii de decizie ai sistemului ar fi creat un spaţiu de practică – contra cost – a revoltei, a iconoclasmului; de defulare. Astăzi, într-un oraş cu concerte pe stadioane, cu cluburi de muzică, cu meciuri de fotbal, cu aeroporturi şi cu hipermarketuri, cu ONG-uri şi campanii ecologice, cine s-ar mai gîndi la revoluţie?

Există, aşadar, o explicaţie destul de simplă a mişcării din Franţa, de ordin sociologic. Prosperitatea economică era rezultatul muncii unei generaţii care nu avea valori comune cu cea nouă; numărul studenţilor crescuse în zece ani de patru ori; lor, societatea nu le oferea, în schimb, nimic nou: apartamentul societal francez nu prevăzuse o încăpere (un club?) pentru baby-boomer-ii care, avînd parte de condiţii mult mai bune ca părinţii lor, se puteau concentra pe studiu, intrau mai tîrziu pe piaţa de muncă, iar piaţa însăşi era în schimbare. Societatea franceză avea în studenţii de la sfîrşitul anilor ’60 prima generaţie „postmodernă“, cea pe care o anticipează extraordinar Georges Perec în Les Choses (1965) şi cea despre care, tot în acei ani, începe să scrie Baudrillard. Despre sistem, începuse să scrie Guy Debord, dar într-o paradigmă enunţiativă desuetă deja. Este generaţia care studia, se uita la televizor, asculta muzică înregistrată şi dansa la petreceri, dar trăia în decorul maniheist din filmele lui Jacques Tati, fabrici şi uzine versus imobile vechi şi burghezi scăpătaţi, oameni-roboţi versus inadaptaţi adorabil de neputincioşi; ce puteau ei să aleagă între modernismul funcţionalist şi spaţiile sociale şi culturale ale unui vechi regim, devenite obiecte de decor? Nici una, nici alta. Voiau ceva nou.

Şi atunci, de ce nu e mai ’68 un caz clasat? Pentru că e vorba despre un paradox fertil şi astăzi. Nu poţi face o revoluţie, dacă vrei mai mult decît ştii ce vrei. Nu poţi face o revoluţie fără duşmani, pe care să-i depistezi şi să-i elimini. Or, care era duşmanul studenţilor? De Gaulle, Statul? Să fim serioşi. Moravurile? Cine a mai văzut o revoluţie armată împotriva moravurilor? Nu, duşmanul era generic. Adică, de fapt, un simbol, o imagine, o abstracţiune. Un spirit. Problema studenţilor este că erau studenţi. Şi că, odată cu mai 1968, iluzia Revoluţiei dispare pentru totdeauna. Mai ’68 a fost o joacă pentru că este prima – şi ultima, probabil – revoluţie făcută de intelectuali. Pentru cine nu ştie cît de disperat şi voluntar, lipsit de întrebări şi frust trebuie să fii ca să faci o revoluţie, să se uite la parizienii de la 1792, care umblau cu capete trase în ţeapă pe străzile Parisului, să citească din cuvîntările lui Saint-Just sau – de ce nu? – să-şi amintească de Dumitru Dincă şi de Dan Iosif. Numai ei pot fi, de fapt, revoluţionari. Ceilalţi doar vor – şi cad victime adesea; alţii profită de pe urma victimelor, în urma unor tactici inteligent calculate sau trag concluzii pentru posteritate, din afară. Pe front, însă, alţii luptă pentru victorie. Or, în mai 1968, nimeni dintre tradiţionalii revoluţionari n-a vrut revoluţia: proletarii, în număr mare, voiau doar bani şi condiţii de lucru mai bune, pe care le-au şi avut. Agricultorii, şi ei mulţi pentru o ţară occidentală, erau încă rupţi de efervescenţa unei urbanităţi emergente în doar cîteva puncte pe suprafaţa Franţei profunde. Imigranţii, încă puţin numeroşi, luptau pentru a le putea promite copiilor lor un viitor în sfîrşit altfel.

Cazul rămîne însă deschis, tocmai pentru că eşecul acestei mişcări reprezintă un nou început: cel al unei Franţe în curs de globalizare, capitalistă, care-şi revizuieşte, în fine, canonul cultural, care-şi transformă treptat infrastructura demografică. Faptul că acest nou început este locul unui eşec – inevitabil, de altfel – marchează decisiv percepţia franceză asupra actualităţii – ca postmodernitate, în termenii lui Lyotard –, care oscilează între incriminarea unei hipermodernităţi neoplazice, anomizante şi care spulberă pentru totdeauna ideea de corp social şi se cufundă în uitare în beţia showbizului; sau, în varianta cea mai consistentă, o percepţie totalizantă, care, înainte de despărţirea de modernitate, purcede la bilanţuri, reaprinde luminile discursurilor istorice, în vreme ce farurile teoriei franceze apun pe cele două maluri ale Atlanticului, lăsînd în penumbră chipul unei civilizaţii a cărei privire a ajuns, ca în titlul ultimei cărţi a lui Jean-François Mattéi, Le Regard vide1.

Acesta este şi cazul volumului colectiv pe care editura Argol îl dedică evenimentului. écrire Mai 68, cu o introducere a criticului Dominique Viart şi o postfaţă a eseistului şi politologului Boris Gobille, specialist în mai-ologie. Leslie Kaplan, Jacques Jouet, Emmanuel Adely, Pierre Bergounioux, Michel Butor, Annie Ernaux, Dominique Noguez şi Elisabeth Roudinesco, dar şi Philippe Sollers, sînt coautorii unei antologii în care mai ’68 apare ca urmă scrisă a unei trăiri. Dar nu e vorba de o trăire nemijlocită a istoriei, ci de un fapt de biografie personală. Pierre Bergounioux povesteşte cel mai revelator; în 1963, pentru el începe o altă eră: „Tatăl meu intră (în casă, n.m.), învîrteşte butonul radioului, aşa cum face mereu. Dar, în locul vocii peremptorii a prezentatorului, a poveştilor confuze despre partizanii africani, despre agricultorii nemulţumiţi şi despre cei doi K2 care ocupă de obicei această oră plictisitoare, din postul de radio a ieşit o jerbă de sunete intergalactice, ciorchini de acorduri aşa cum nu mai auzisem vreodată. Şi, chiar dacă nu prea pricep mai deloc engleza lui Chuck Berry, un lucru e sigur. Coloana sonoră a anilor ce aveau să urmeze începuse deja să se deruleze3“.

De aceea, eşecul mişcării studenţeşti nu este numai o urmare a incapacităţii protagoniştilor de a acţiona concertat şi lipsit de nuanţe. Explicaţia apariţiei mişcării, cea a unui defazaj social între două generaţii obligate să convieţuiască, este, în formă, identică pentru eşecul ei. Studenţii francezi s-au revoltat aşa cum ştiau ei că „se face“: petiţii, adunări, ieşit în stradă, cîntece etc. Dar, de data aceasta, era vorba mai puţin de motivaţia unei revolte colective. A trăi altfel decît părinţii e un deziderat individual. Omul unidimensional al lui Marcuse, publicat în 1964 şi tradus în franceză în 1968, este mai puţin o carte de citit în masă. Nu e manifestul PC, al lui Marx-Engels. Paradoxul lui mai ’68 este că, atunci, s-au adunat nişte tineri în ideea de a protesta, de fapt, împotriva masificării sociale: o comunitate voia să lupte împotriva desfiinţării corpului social existent şi a înlocuirii lui cu o idee de comunitate care nu avea să se mai realizeze vreodată; mii de studenţi s-au adunat, în cele din urmă, pentru a striga dorinţa lor de a fi, fiecare, „eu“. Aceasta trebuie să fie concluzia care se desprinde din eseul introductiv al lui Dominique Viart, Les Héritages de mai ’68. Moştenirea e tot ceea ce înseamnă, în cultura franceză, prezent: abandonul terorii teoretice4 şi instrumentarea unei literaturi a vocii şi a memoriei, invazia ştiinţelor umane şi a tehnologiei, urbanismul avangardist şi colectivist (tip Centre Georges Pompidou, La Défense sau BNF), o scriitură a corpului vizibilă mai ales la femei („această eliberare influenţează scriitura femeilor“5), „autobiografia ruşinoasă“ care este autoficţiunea, mai nou ecologia. Dar Pierre Bergounioux are dreptate: noua eră este cea care se naşte pe ritmuri de rock’n’roll. Cel mai cunoscut mormînt din Père-Lachaise este cel al lui Jim Morrison. Din mai 1968, societatea franceză este obligată să se recunoască vagon în trenul globalizării, condus de locomotiva Statelor Unite. Aici trebuie căutat poate efectul lui mai ’68: postmodernizarea Franţei înseamnă, ca-n romanele lui Benoît Duteurtre (Voyage en France, 2001) sau ale lui Frédéric Beigbeder (199.000 de lei şi Windows of the World, 2003), pentru a nu mai vorbi de Posibilitatea unei insule a lui Houellebecq, recunoaşterea culturii americane ca referinţă centrală a acestei lumi. Acelaşi autor care, imediat după evenimentele din mai, publică un volum important, dar altminteri destul de plicticos, intitulat Le Mouvement de mai ou Le communisme utopique (1969), acolo unde reia teza veche a celor care au văzut o explozie mai degrabă decît o luptă6, constată, 35 de ani mai tîrziu, că am intrat într-o nouă paradigmă, culturală7, şi se pliază în felul acesta la discursul occidental dominant, cel al cultural studies iniţiate în State.

Ţine mereu de sistem să ştie să combată nevoia de protest, pulsiunea de împotrivire, prin anexarea lor ca adjuvanţi ai bunului său mers. Franţa a fost luată pe nepregătite, dar şi-a revenit repede. Tel Quel, mişcările homosexualilor, reevaluarea „părţii blestemate“ a literaturii, radicalizarea laicizării, îndrăznelile arhitecturale (putem vorbi despre revoluţia BNF, Georges-Pompidou, Montparnasse, Les Halles etc.), rockul francez şi, mai ales, French Theory, care se afirmă în special după 1968 – tot atîtea spaţii de absorbţie a revoltei. Cea mai eficace a fost însă, a rămas adică, pînă de curînd, cea a revoluţiei. În faţa fantasmei ei strălucitoare, ledurile butoanelor pe care puteai să apeşi pentru a schimba cîte puţin, la niveluri mici, rînd pe rînd, au rămas invizibile. Iar astăzi, cînd parizienii de pe stradă s-au născut în ţările de origine – africană – ale jucătorilor naţionalei de fotbal franceze, nici măcar de aşa ceva nu mai e nevoie. Franţa din mai 1968 este, pentru noi, Vechiul Regim, cel al modernităţii nihiliste, înnobilate de gestul autodevorării; o Franţă de care noi ne amintim şi de care senegalezul care ascultă hip-hop pe mp3, în timp ce citeşte Cidul, habar nu are.

–––––––––––––––––

1. Jean-Francois Mattéi, Le Regard vide. Essai sur l’épuisement de la culture européenne, Flammarion, 2007.

2. Este vorba despre preşedintele american John F. Kennedy şi despre primul secretar al PCUS, Nikita Khrouchtchev (Hruşciov), care se întîlniseră la Viena în 1961 pentru a negocia dezarmarea (n.m.).

3. Pierre Bergounioux, „Notre jeunesse“, in écrire Mai ’68, op. cit., p. 46.

4. În legătură cu moştenirea comună şi cu ceea ce separă grupul Tel Quel de Action Poétique, dar şi Comitetul de Acţiune Studenţii-Scriitori (CAEE, creat la 18 mai 1968) şi Uniunea Scriitorilor (UE), pe model sovietic (21 mai 1968), respectiv un angajament de tip modernist, anti-romantic, în primul caz (Tel Quel şi CAEE), respectiv unul post romantic (Action Poétique şi UE), vezi excelentul eseu al lui Boris Gobille, „Sous le signe du dehors. Politique et écriture en mai-juin 1968“, in écrire Mai ’68, op. cit., pp. 265-288.

5. Dominique Viart, op. cit., p. 17.

6. „Mişcarea din mai a avut mai multe ocazii de a se exprima decât de a lupta“, Alain Touraine, Le Communisme utopique, Paris, Seuil, 1972, p. 12.

7. „Obiectul acestei cărţi este de a prezenta trecerea de la o paradigmă la alta, de la un limbaj social asupra vieţii colective la un limbaj cultural“, Alain Touraine, Un nouveau paradigme. Pour comprendre le monde d’aujourd’hui, Fayard, 2005, p. 14.